Text integral · Pasaje · 246
Invocarea și cererea de izbăvire
Cuvintele „o formă de asociere”: particula min exprimă o parte dintr-un întreg, ceea ce arată că asocierea nu se limitează la acest lucru. Istighāthah înseamnă cererea de izbăvire, adică de înlăturare a unei nenorociri.
Cuvintele autorului, Allah să aibă milă de el, nu trebuie înțelese în mod absolut. Ele se referă la ceea ce persoana căreia i se cere izbăvirea nu poate face, fie pentru că este moartă sau absentă, fie pentru că nenorocirea este dintre cele pe care numai Allah Preaînaltul le poate înlătura. Dacă omul cere unui mort să îl apere, cere ajutor unui absent sau îi cere unui om viu și prezent să facă să coboare ploaia, toate acestea sunt forme de asociere. Dacă însă îi cere unui om viu și prezent ceva ce stă în puterea lui, este îngăduit. Allah Preaînaltul a spus:
﴿فاستغاثه الذي من شيعته على الذي من عدوه﴾
Cel din tabăra lui i-a cerut ajutor împotriva celui din tabăra dușmanului său
[Al-Qaṣaṣ: 15]
.
Dacă îi ceri cuiva izbăvire, iar el are putința să te ajute, trebuie, pentru corectitudinea credinței tale în unicitate, să crezi că el este numai un mijloc și că nu are, prin sine însuși, puterea de a înlătura nenorocirea. Altfel, s-ar putea să te sprijini pe el și să Îl uiți pe Creatorul mijlocului, ceea ce știrbește desăvârșirea credinței în unicitate.
Cuvintele „sau a-l invoca” sunt coordonate cu „a cere izbăvire”. Sensul este că invocarea altcuiva decât Allah este o formă de asociere, fiindcă invocația este adorare. Allah Preaînaltul a spus:
﴿وقال ربكم ادعوني أستجب لكم إن الذين يستكبرون عن عبادتي سيدخلون جهنم داخرين﴾
Domnul vostru a spus: «Invocați-Mă și vă voi răspunde! Cei care se socotesc prea mari pentru adorarea Mea vor intra în Gheena umiliți»
[Ghāfir: 60]
. „Adorarea Mea” înseamnă aici invocarea Mea; Allah a numit, așadar, invocația adorare. El ﷺ a spus: „Cu adevărat, invocația este adorare”.248
Chemarea se împarte în două feluri:
1. Cea care este adorare. Îndreptarea ei către altcineva decât Allah este asociere. Ea este însoțită de teamă, dorință, iubire și smerită implorare.
2. Cea care nu este adorare. Aceasta poate fi îndreptată către o făptură. Profetul ﷺ a spus: „Răspundeți celui care vă invită”,249 și a mai spus: „Dacă te invită, răspunde-i”.250 Prin urmare, cuvintele autorului „sau a-l invoca” se referă la invocația de adorare sau la cererea unui lucru pe care cel solicitat nu îl poate împlini.
Cuvintele „a cere izbăvire”: an și propoziția introdusă de ea pot fi redate printr-un substantiv verbal și formează subiectul așezat după predicat. Predicatul este pus înainte: „este o formă de asociere”. Sensul este: cererea de izbăvire de la altcineva decât Allah este o formă de asociere. Subiectul poate fi exprimat direct sau printr-o construcție echivalentă.
Un subiect exprimat direct este, de pildă: „Zayd stă în picioare”. Unul exprimat printr-o construcție echivalentă se află în cuvintele: „Iar să postiți este mai bine pentru voi” [Al-Baqarah: 184], adică: postul vostru este mai bun pentru voi.
Cuvintele „sau a-l invoca” reprezintă coordonarea unui termen general cu unul particular. Cererea de izbăvire privește numai înlăturarea unei nenorociri, pe când cererea, în general, poate urmări dobândirea unui folos sau îndepărtarea unui rău.
Autorul, Allah să aibă milă de el, a menționat în acest capitol mai multe versete:
Și cuvintele lui Allah Preaînaltul:
﴿ولا تدع من دون الله ما لا ينفعك ولا يضرك فإن فعلت فإنك إذا من الظالمين﴾
Nu invoca, în afară de Allah, ceea ce nu îți folosește și nici nu îți dăunează! Dacă ai face aceasta, ai fi atunci dintre cei nedrepți
.251
Primul verset. Cuvintele „Nu invoca, în afară de Allah”: din contextul aparent al versetului rezultă că adresarea îi este făcută Trimisului ﷺ, fie că îl privește numai pe el, fie că îi cuprinde și pe ceilalți. Unii învățați au spus că ea nu poate fi adresată Trimisului ﷺ, fiindcă este imposibil ca Trimisul ﷺ să săvârșească aceasta; ei presupun înaintea versetului cuvântul „Spune”. Această părere este foarte slabă și scoate versetele din contextul lor.
Părerea corectă este că adresarea fie îl privește în mod particular pe Trimis ﷺ, iar regula se aplică atât lui, cât și celorlalți, fie îi privește pe toți cei cărora li se poate adresa și îl cuprinde și pe Trimis ﷺ.
Faptul că o asemenea adresare îi este făcută nu presupune că el ar putea săvârși acea faptă. Preaînaltul a spus:
﴿ولقد أوحي إليك وإلى الذين من قبلك لئن أشركت ليحبطن عملك ولتكونن من الخاسرين﴾
Ți s-a revelat ție și celor de dinaintea ta: «Dacă vei asocia, fapta ta va fi zădărnicită și vei fi dintre cei pierduți»
[Az-Zumar: 65]
. Adresarea îi este făcută lui și tuturor trimișilor. O asemenea faptă nu poate proveni de la el datorită stării sale, nu datorită simplului fapt că este om.
Înțelepciunea interdicției este, așadar, ca ceilalți să îi urmeze exemplul. Dacă interdicția îi este adresată celui de la care, datorită stării sale, acea faptă nu poate proveni, ea îi privește cu atât mai mult pe cei care o pot săvârși.
Cuvintele „Nu invoca, în afară de Allah”: duʿāʾ înseamnă cererea unui folos sau cererea de a fi îndepărtat un rău. După cum au arătat învățații, el este de două feluri:
Primul: invocația de adorare, adică împlinirea poruncii lui Allah. Cel care împlinește porunca lui Allah, precum cel care se roagă, postește sau dă zakāh, urmărește prin aceasta răsplata și scăparea de pedeapsă. Fapta lui cuprinde astfel o invocație exprimată prin starea sa. Această faptă poate fi însoțită și de o invocație rostită.
Al doilea: invocația de cerere, adică cererea unui folos sau cererea de a fi îndepărtat ceea ce îi dăunează omului.
Primul fel nu poate fi îndreptat către altcineva decât Allah. În privința celui de-al doilea există deosebirile explicate anterior.
Cuvintele „în afară de Allah” înseamnă: altcineva decât Allah.
Cuvintele „ceea ce nu îți folosește și nici nu îți dăunează”: „nu îți folosește” înseamnă că nu îți aduce folos dacă îl adori. Despre „nici nu îți dăunează” s-a spus că înseamnă: nu îndepărtează răul de la tine. S-a spus și că, dacă ai părăsi adorarea lui, nu ți-ar putea face rău, fiindcă nu se poate răzbuna. Acesta este sensul aparent al exprimării.
Cuvintele
﴿ولا تدع من دون الله ما لا ينفعك ولا يضرك﴾
Nu invoca, în afară de Allah, ceea ce nu îți folosește și nici nu îți dăunează
înseamnă: fiindcă nu îți poate aduce folos sau rău. Această precizare nu este o condiție din care să se deducă, prin opoziție, că ți-ar fi îngăduit să îl invoci pe acela care îți poate aduce folos și rău. Ea descrie realitatea: cel invocat în afară de Allah nu aduce nici folos, nici rău. Allah Preaînaltul a spus:
﴿ومن أضل ممن يدعو من دون الله من لا يستجيب له إلى يوم القيامة وهم عن دعائهم غافلون وإذا حشر الناس كانوا لهم أعداء وكانوا بعبادتهم كافرين﴾
Cine este mai rătăcit decât acela care invocă, în afară de Allah, pe cineva care nu îi va răspunde până în Ziua Învierii și care nu știe de invocarea lor? Când oamenii vor fi adunați, cei invocați le vor fi dușmani și vor tăgădui adorarea pe care le-au adus-o
[Al-Aḥqāf: 5–6]
.
O precizare care nu este o condiție, ci descrie realitatea, se află și în cuvintele Celui Preaînalt:
﴿يا أيها الناس اعبدوا ربكم الذي خلقكم والذين من قبلكم﴾
O, oameni! Adorați-L pe Domnul vostru, care v-a creat pe voi și pe cei de dinaintea voastră
[Al-Baqarah: 21]
. Cuvintele „care v-a creat pe voi și pe cei de dinaintea voastră” descriu realitatea, fiindcă nu există un al doilea domn care să nu ne fi creat pe noi și pe cei de dinaintea noastră. La fel sunt cuvintele Celui Preaînalt:
﴿وربائبكم اللاتي في حجوركم﴾
Și fiicele voastre vitrege care se află sub ocrotirea voastră
[An-Nisāʾ: 23]
: aceasta descrie situația întâlnită de obicei. La fel sunt și cuvintele Celui Preaînalt:
﴿يا أيها الذين آمنوا استجيبوا لله وللرسول إذا دعاكم لما يحييكم﴾
O, voi cei care credeți! Răspundeți-I lui Allah și Trimisului când vă cheamă la ceea ce vă dă viață
[Al-Anfāl: 24]
. Ele descriu realitatea, fiindcă orice chemare pe care ne-o adresează Trimisul ﷺ este către ceea ce ne dă viață.
Orice precizare menită să descrie realitatea are rolul unei motivări a regulii. De pildă, cuvintele Celui Preaînalt:
﴿يا أيها الناس اعبدوا ربكم الذي خلقكم﴾
O, oameni! Adorați-L pe Domnul vostru, care v-a creat
[Al-Baqarah: 21]
, adică adorați-L fiindcă v-a creat.
Și cuvintele Celui Preaînalt:
﴿يا أيها الذين آمنوا استجيبوا لله وللرسول إذا دعاكم لما يحييكم﴾
O, voi cei care credeți! Răspundeți-I lui Allah și Trimisului când vă cheamă la ceea ce vă dă viață
, adică fiindcă nu vă cheamă decât la ceea ce vă dă viață. Tot astfel, cuvintele Celui Preaînalt: „Nu invoca, în afară de Allah, ceea ce nu îți folosește și nici nu îți dăunează”, adică fiindcă nu îți poate aduce folos sau rău. Prin urmare, această precizare nu este o condiție. Unii o numesc „însușire explicativă”.
Cuvintele „Dacă ai face aceasta, ai fi atunci dintre cei nedrepți” înseamnă: dacă ai invoca, în afară de Allah, ceea ce nu îți folosește și nici nu îți dăunează. Adresarea îi este făcută Trimisului ﷺ. In este particula condițională, iar răspunsul condiției este propoziția „ai fi atunci”. „Atunci” înseamnă: în momentul în care faci aceasta ești dintre cei nedrepți. Este o precizare privitoare la împrejurarea prezentă, adică ești dintre cei nedrepți în timpul săvârșirii faptei. Însă te poți căi de ea, iar însușirea nedreptății dispare. Înaintea faptei, omul nu este nedrept, iar după căință nu mai este nedrept; în timpul săvârșirii păcatului însă, este nedrept. Așa cum a spus el ﷺ: „Cel care săvârșește adulter nu este credincios în timp ce îl săvârșește”.252 El a negat astfel credința în timpul săvârșirii faptei. Nedreptatea de aici este nedreptatea asocierii. Allah Preaînaltul a spus: „Asocierea este, cu adevărat, o mare nedreptate” [Luqmān: 13].
Allah a folosit cuvintele „dintre cei nedrepți”, nu „dintre asociatori”, pentru a arăta că asocierea este nedreptate. Faptul că acela care invocă pe altcineva decât Allah este asociator este limpede, însă faptul că este nedrept ar putea să nu fie la fel de limpede din verset.
﴿وإن يمسسك الله بضر فلا كاشف له إلا هو﴾
Dacă Allah te atinge cu un rău, nimeni nu îl poate înlătura în afară de El
,253 până la sfârșitul versetului.
Al doilea verset. Cuvintele „Dacă te atinge” înseamnă: dacă te lovește un rău, precum boala, sărăcia sau altceva asemenea.
Cuvintele „nimeni nu îl poate înlătura în afară de El”: lā neagă întreaga categorie, kāshif este substantivul guvernat de ea, lahu este predicatul, iar illā huwa are funcție de apoziție substitutivă. Dacă admitem că predicatul ei poate fi un termen hotărât, huwa este predicatul. Sensul este: dacă Allah te atinge cu un rău, nimeni în afară de Allah nu îl poate înlătura. Aceasta este asemenea cuvintelor Profetului ﷺ: „Să știi că, dacă întreaga comunitate s-ar aduna să îți aducă un folos, nu ți-ar aduce decât folosul pe care Allah ți l-a scris deja”.254
Cuvintele „Iar dacă îți voiește un bine”: aici a spus „îți voiește”, iar despre rău a spus „te atinge”. Este doar o variație a exprimării sau există o deosebire de sens?
Răspunsul: există o deosebire de sens. Lucrurile neplăcute nu sunt atribuite voinței lui Allah, ci faptei Sale, adică rezultatului faptei Sale. Atingerea este fapta lui Allah, iar răul este dintre cele produse prin fapta Sa. Allah nu voiește răul pentru el însuși, ci pentru altceva: pentru binele care rezultă din el și pentru înțelepciunile adânci aflate dincolo de el. În hadithul qudsī se spune: „Între robii Mei sunt unii pe care bogăția i-ar strica dacă i-aș îmbogăți”.255 Binele însă este voit de Allah pentru el însuși și este făcut de El. Apropiate de aceasta sunt cuvintele din sura Al-Jinn:
﴿وأنا لا ندري أشر أريد بمن في الأرض أم أراد بهم ربهم رشدا﴾
Noi nu știm dacă s-a voit un rău pentru cei de pe pământ sau dacă Domnul lor le-a voit călăuzire
[Al-Jinn: 10]
.
Dacă omul este lovit de o boală, Allah nu a voit prin ea răul pentru el însuși, ci a voit boala, care îi aduce rău, fără a voi însă răul ei ca scop în sine. A voit un bine aflat dincolo de ea. Înțelepciunea poate fi vădită în cel lovit de nenorocire sau poate fi vădită în altcineva. Preaînaltul a spus:
﴿واتقوا فتنة لا تصيبن الذين ظلموا منكم خاصة واعلموا أن الله شديد العقاب﴾
Feriți-vă de o încercare care nu îi va lovi numai pe cei nedrepți dintre voi și să știți că Allah este aspru la pedeapsă!
[Al-Anfāl: 25]
.
Ceea ce contează este că nu ne este îngăduit să îngrădim înțelepciunea lui Allah, fiindcă ea este mai cuprinzătoare decât mințile noastre. Știm însă cu certitudine că Allah nu voiește răul pentru faptul că este rău. El nu îl voiește ca scop în sine, ci pentru altceva, iar din hotărârea Lui rezultă bine. Binele însă este voit pentru el însuși și este făcut de El. Allah știe cel mai bine ce a voit prin cuvintele Sale, dar aceasta este ceea ce mi se arată mie.
Cuvintele „nimeni nu poate opri harul Său” înseamnă că nimeni nu poate opri vreodată harul lui Allah, chiar dacă întreaga comunitate s-ar aduna pentru aceasta. În hadith se spune: „O, Allah! Nimeni nu poate opri ceea ce Tu dăruiești și nimeni nu poate dărui ceea ce Tu oprești”.256 Prin urmare, ne sprijinim pe Allah pentru dobândirea foloaselor, îndepărtarea relelor și păstrarea binefacerilor pe care ni le-a dăruit. Știm că, oricât de mult ar recurge oamenii la viclenii, uneltiri și șiretlicuri ca să oprească harul lui Allah, nu vor putea.
Cuvintele „El îl dăruiește cui voiește”: pronumele se poate referi la har, fiindcă acesta este termenul cel mai apropiat, sau la bine, fiindcă despre el este vorba. Sensul nu se schimbă.
Cuvintele „cui voiește”: orice faptă legată de voința Sa este legată și de înțelepciune. Voința lui Allah nu este lipsită de înțelepciune, încât să facă ceea ce voiește numai de dragul de a face. Aceasta fiindcă printre atributele lui Allah se află înțelepciunea, iar printre numele Sale se află Cel Înțelept. Allah Preaînaltul a spus:
﴿وما تشاؤون إلا أن يشاء الله إن الله كان عليما حكيما﴾
Voi nu voiți decât dacă voiește Allah. Allah este, cu adevărat, Atoateștiutor și Înțelept
[Al-Insān: 30]
.
Și cuvintele Sale: „Căutați la Allah cele de trebuință traiului”.257
Cuvintele „dintre robii Săi”: statutul de rob are aici un sens general, fiindcă termenul „bine” cuprinde binele din această lume și din Viața de Apoi. De binele acestei lumi au parte și necredincioșii.
Cuvintele „El este Iertătorul, Îndurătorul”: Iertătorul este Cel care are iertare. Iertarea înseamnă acoperirea păcatului și trecerea peste el. Cuvântul este legat de mighfar, coiful cu care omul se apără de săgeți; coiful cuprinde atât acoperire, cât și ocrotire. Îndurătorul este Cel care are îndurare, un atribut potrivit lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, care implică binefacerea și dăruirea de binefaceri.
Dovada se află în cuvintele din primul verset:
﴿ولا تدع من دون الله ما لا ينفعك ولا يضرك﴾
Nu invoca, în afară de Allah, ceea ce nu îți folosește și nici nu îți dăunează
. Allah i-a atras atenția Profetului Său că acela care invocă pe cineva în afară de Allah, adică pe altcineva decât El, invocă pe cineva care nu îi poate aduce folos sau rău. Și în cuvintele din al doilea verset:
﴿وإن يمسسك الله بضر فلا كاشف له إلا هو﴾
Dacă Allah te atinge cu un rău, nimeni nu îl poate înlătura în afară de El
, până la sfârșitul versetului.
Al treilea verset. Cuvintele „Căutați la Allah cele de trebuință traiului”: ar fi fost mai potrivit dacă autorul ar fi citat începutul versetului:
﴿إن الذين تعبدون من دون الله لا يملكون لكم رزقا﴾
Cei pe care îi adorați în afară de Allah nu stăpânesc pentru voi cele de trebuință traiului
. Ei adoră acești idoli, copaci, pietre și altele, care nu le pot da vreodată cele de trebuință traiului. Dacă i-ar invoca până în Ziua Învierii, aceștia nu le-ar aduce nici măcar un bob de grâu și nu ar îndepărta de la ei nici cea mai mică boală sau sărăcie. Dacă aceștia nu stăpânesc cele de trebuință traiului, Cel care le stăpânește este Allah. De aceea a spus: „Căutați la Allah cele de trebuință traiului”, adică cereți de la Allah cele de trebuință traiului, fiindcă la El, Preaslăvitul, ceea ce se află nu se epuizează:
﴿مَا عِنْدَكُمْ يَنْفَدُ وَمَا عِنْدَ اللَّهِ بَاقٍ﴾
Ceea ce aveți voi se sfârșește, iar ceea ce se află la Allah rămâne
[An-Naḥl: 96]
. Rizq înseamnă ceea ce se dăruiește, după cum a spus Preaînaltul: „Dați-le și lor din ea”.
Cuvintele „la Allah”: expresia „la Allah” precizează starea în care se află cele de trebuință traiului. Această precizare a fost așezată înaintea termenului la care se referă, deși locul ei obișnuit este după acesta, pentru a exprima exclusivitatea. Așezarea înainte a ceea ce ar trebui să urmeze exprimă exclusivitatea. Sensul este: căutați cele de trebuință traiului ca aflându-se la Allah, nu la altcineva.
Cuvintele „și adorați-L”: adică supuneți-vă Lui cu smerenie prin ascultare. Cuvântul ʿibādah, adorare, este legat de taʿbīd, care înseamnă a face ceva supus și lesnicios. De aici expresia „drum netezit”, adică făcut ușor de străbătut pentru călători, după ce au fost îndepărtate pietrele și copacii care îi împiedică. Supunerea voastră smerită prin ascultare este una dintre cauzele dobândirii celor de trebuință traiului. Preaînaltul a spus:
﴿وَمَنْ يَتَّقِ اللَّهَ يَجْعَلْ لَهُ مَخْرَجًا وَيَرْزُقْهُ مِنْ حَيْثُ لَا يَحْتَسِبُ﴾
Celui care se teme de Allah, El îi dă o ieșire și îi dă cele de trebuință traiului de unde nici nu se așteaptă
[Aṭ-Ṭalāq: 2–3]
. El ne-a poruncit să căutăm la El cele de trebuință traiului, apoi a adăugat: „și adorați-L”, arătând că împlinirea adorării face parte din căutarea acestora. Câtă vreme adoratorul crede că celui care se teme de Allah El îi dă o ieșire și cele de trebuință traiului de unde nici nu se așteaptă, adorarea lui cuprinde, prin însăși starea sa, cererea celor de trebuință traiului.
Cuvintele „și mulțumiți-I”: când Allah leagă mulțumirea de El prin prepoziția li, aceasta indică sinceritatea intenției. Sensul este: mulțumiți pentru binefacerea lui Allah, făcând aceasta pentru Allah. Prepoziția exprimă aici sinceritatea, fiindcă omul poate să-I mulțumească lui Allah pentru ca binefacerea să dăinuie, iar acest lucru nu este greșit. Mai deplin și mai bun este însă să-I mulțumească pentru El, dorința ca binefacerea să dăinuie venind în plan secundar.
Mulțumirea a fost explicată ca împlinire a ascultării față de Cel care dăruiește binefacerea. S-a spus că ea se manifestă în trei locuri:
1. În inimă: omul recunoaște în inima sa că această binefacere vine de la Allah și vede în ea harul lui Allah asupra sa. Preaînaltul a spus:
﴿وَمَا بِكُمْ مِنْ نِعْمَةٍ فَمِنَ اللَّهِ﴾
Orice binefacere aveți este de la Allah
[An-Naḥl: 53]
. Cea mai mare binefacere este binefacerea Islamului. Preaînaltul a spus:
﴿يَمُنُّونَ عَلَيْكَ أَنْ أَسْلَمُوا قُلْ لَا تَمُنُّوا عَلَيَّ إِسْلَامَكُمْ بَلِ اللَّهُ يَمُنُّ عَلَيْكُمْ أَنْ هَدَاكُمْ لِلْإِيمَانِ﴾
Ei socotesc că ți-au făcut o favoare îmbrățișând Islamul. Spune: «Nu socotiți Islamul vostru o favoare făcută mie! Allah este Cel care v-a făcut o favoare călăuzindu-vă spre credință»
[Al-Ḥujurāt: 17]
. Și Preaînaltul a spus:
﴿لَقَدْ مَنَّ اللَّهُ عَلَى الْمُؤْمِنِينَ إِذْ بَعَثَ فِيهِمْ رَسُولًا مِنْ أَنْفُسِهِمْ يَتْلُو عَلَيْهِمْ آيَاتِهِ...﴾
Allah le-a făcut o mare binefacere credincioșilor când a trimis printre ei un Trimis dintre ei, care le recită versetele Sale...
[Āl ʿImrān: 164]
, până la sfârșitul versetului.
2. Prin limbă: omul vorbește despre binefacere lăudându-L pe Allah, recunoscând-o și fără să o tăgăduiască, nu pentru a se făli, a se semeți sau a se socoti deasupra robilor lui Allah. El vorbește despre bogăția sa ca să-L laude pe Allah, nu ca să rănească sufletul celui sărac. Acest lucru este îngăduit, după cum se vede din istorisirea orbului dintre fiii lui Israel. Când îngerul i-a amintit binefacerea lui Allah, el a spus: „Da, eram orb, iar Allah mi-a redat vederea; eram sărac, iar Allah mi-a dat avere”.258 Aceasta înseamnă a vorbi despre binefacerea lui Allah. Profetul ﷺ a vorbit despre binefacerea cu care Allah l-a dăruit, anume întâietatea deplină, spunând: „Eu sunt întâiul dintre oameni în Ziua Învierii”.259
3. Prin mădulare: omul le folosește în ascultare față de Cel care dăruiește binefacerea, potrivit cu natura fiecărei binefaceri.
De exemplu, a-I mulțumi lui Allah pentru binefacerea cunoașterii înseamnă să pui cunoașterea în practică și să-i înveți pe oameni.
A-I mulțumi lui Allah pentru binefacerea averii înseamnă să o cheltuiești în ascultare față de Allah și să le aduci oamenilor folos prin ea.
A-I mulțumi lui Allah pentru binefacerea hranei înseamnă să o folosești pentru scopul pentru care a fost creată, anume hrănirea trupului. Să nu construiești, de pildă, un palat din aluat, fiindcă acesta nu a fost creat pentru așa ceva.
Cuvintele „la El veți fi întorși”: expresia prepozițională „la El” se leagă de verbul „veți fi întorși”, iar așezarea ei înaintea verbului arată exclusivitatea. Întoarcerea noastră este la Allah, Preaslăvitul, iar El este Cel care ne va cere socoteală pentru îndatoririle cu care ne-a însărcinat: porunca de a-L adora, porunca de a-I mulțumi și de a cere de la El cele de trebuință traiului.
Dovada din acest verset se află în cuvintele:
﴿إِنَّ الَّذِينَ تَعْبُدُونَ مِنْ دُونِ اللَّهِ لَا يَمْلِكُونَ لَكُمْ رِزْقًا فَابْتَغُوا عِنْدَ اللَّهِ الرِّزْقَ﴾
Cei pe care îi adorați în afară de Allah nu stăpânesc pentru voi cele de trebuință traiului. Căutați, așadar, la Allah cele de trebuință traiului
[Al-ʿAnkabūt: 17]
. Săracul Îi cere lui Allah să-l izbăvească de sărăcie, iar Allah este Cel căruia I se cuvine mulțumirea. Dacă acești idoli nu stăpânesc cele de trebuință traiului, cum să le ceri lor izbăvire?!
Și cuvintele Sale:
﴿وَمَنْ أَضَلُّ مِمَّنْ يَدْعُو مِنْ دُونِ اللَّهِ مَنْ لَا يَسْتَجِيبُ لَهُ إِلَى يَوْمِ الْقِيَامَةِ﴾
Cine este mai rătăcit decât acela care invocă, în afară de Allah, pe cineva care nu îi va răspunde până în Ziua Învierii?260
, până la sfârșitul versetului.
Al patrulea verset. Cuvintele Preaînaltului „Cine este mai rătăcit”: man, „cine”, este un pronume interogativ cu rol de subiect, iar aḍall, „mai rătăcit”, este predicatul său nominal. Întrebarea exprimă aici negația: nimeni nu este mai rătăcit. Aḍall este o formă de comparativ: nimeni nu este mai rătăcit decât acesta. Rătăcirea înseamnă ca omul să se abată de la calea dreaptă. Când întrebarea urmărește negarea, ea este mai puternică decât o simplă negație, fiindcă o transformă într-o provocare: arată-mi pe cineva mai rătăcit decât acela care invocă pe altcineva în afară de Allah! Ea cuprinde astfel o provocare și este mai puternică decât formularea „Nimeni nu este mai rătăcit decât acela care invocă”, deoarece aceasta este o simplă negație, pe când cealaltă este o negație însoțită de sensul unei provocări.
Cuvintele „decât acela care invocă” se leagă de „mai rătăcit”. Invocarea cuprinde aici atât invocarea prin cerere, cât și invocarea prin adorare.
Cuvintele „în afară de Allah”: adică pe altcineva decât El.
Cuvintele
﴿مَنْ لَا يَسْتَجِيبُ لَهُ إِلَى يَوْمِ الْقِيَامَةِ﴾
pe cineva care nu îi va răspunde până în Ziua Învierii
: man, „pe cineva care”, este complementul direct al verbului „invocă”; adică, de ar continua să invoce pe toată durata acestei lumi, cel invocat nu i-ar răspunde. Allah Preaînaltul a spus:
﴿إِنْ تَدْعُوهُمْ لَا يَسْمَعُوا دُعَاءَكُمْ وَلَوْ سَمِعُوا مَا اسْتَجَابُوا لَكُمْ وَيَوْمَ الْقِيَامَةِ يَكْفُرُونَ بِشِرْكِكُمْ﴾
Dacă îi invocați, ei nu aud invocarea voastră; chiar dacă ar auzi-o, nu v-ar răspunde, iar în Ziua Învierii vor tăgădui asocierea voastră
[Fāṭir: 14]
. Această înștiințare vine de la Allah Preaînaltul, care a spus: „Nimeni nu te înștiințează asemenea Celui Bineștiutor” [Fāṭir: 14], referindu-Se la Sine, Preaslăvitul și Preaînaltul.
În cuvintele „pe cineva care nu răspunde” a fost folosit man, pronume care se întrebuințează pentru ființele raționale, deși ei adoră idoli, pietre și copaci, care nu au rațiune. Adorându-i, ei i-au așezat pe treapta ființelor raționale; de aceea li s-a vorbit potrivit propriilor susțineri. Astfel, dovada împotriva lor este mai puternică: îi invocă pe cei pe care îi socotesc înzestrați cu rațiune, iar aceștia tot nu le răspund. Aceasta ține de elocvența Coranului: li s-a vorbit potrivit stării lor, pentru a le aduce dovada. Dacă s-ar fi spus mā lā yastajību lahu, „ceva care nu îi răspunde”, ei ar fi zis că lipsa răspunsului are o scuză: cele invocate nu au rațiune.
Cuvintele „iar ei, față de invocarea lor”: pronumele „ei” se referă la man potrivit sensului, fiindcă este vorba despre un grup. Pronumele cuprins în verbul yastajīb, „răspunde”, se referă la man potrivit formei sale, care este de singular. Pronumele a fost, așadar, pus la singular potrivit formei lui man și la plural potrivit sensului, fiindcă man se referă la idoli, care sunt mai mulți. În aceeași exprimare se poate ține seama atât de forma, cât și de sensul lui man.
Un exemplu sunt cuvintele Preaînaltului:
﴿وَمَنْ يُؤْمِنْ بِاللَّهِ وَيَعْمَلْ صَالِحًا يُدْخِلْهُ جَنَّاتٍ تَجْرِي مِنْ تَحْتِهَا الْأَنْهَارُ خَالِدِينَ فِيهَا أَبَدًا قَدْ أَحْسَنَ اللَّهُ لَهُ رِزْقًا﴾
Pe cel care crede în Allah și săvârșește fapte bune, El îl va face să intre în Grădini pe sub care curg râuri, în care vor rămâne veșnic. Allah i-a dat, cu adevărat, cele mai bune daruri
[Aṭ-Ṭalāq: 11]
. Aici s-a ținut seama mai întâi de formă, apoi de sens și apoi din nou de formă.
Cuvintele „față de invocarea lor”: pronumele din duʿāʾihim, „invocarea lor”, se referă la cei invocați. Sensul este oare: „iar ei”, adică idolii, „față de invocarea lor”, adică față de invocarea adresată lor de către cei care îi invocă, astfel încât substantivul verbal este legat de complementul său? Sau sensul este: „iar ei, față de invocarea adoratorilor lor”, astfel încât substantivul verbal „invocare” este legat de subiectul său, iar complementul direct este omis?
Prima interpretare este mai puternică: „față de invocarea pe care adoratorii le-o adresează lor” este mai expresiv decât „față de invocarea adoratorilor”, spus în general. Dacă spui „față de invocarea lor”, înțelegând invocarea pe care adoratorii le-o adresează lor, și faci ca pronumele să se refere la cei invocați, sensul devine că acești idoli nu au știre despre invocarea pe care acei oameni le-o adresează. Aceasta arată și mai puternic că idolii nu le aduc niciun folos, nici în această lume, nici în Viața de Apoi.
Cuvintele „Iar când oamenii vor fi adunați”: adică în Ziua Învierii. „Le vor fi dușmani”: sensul este că adoratorii le vor fi dușmani celor adorați sau că cei adorați le vor fi dușmani adoratorilor? Răspunsul este că sunt cuprinse ambele sensuri, iar aceasta ține de elocvența Coranului.
Dovada se află în cuvintele
﴿مَنْ لَا يَسْتَجِيبُ لَهُ إِلَى يَوْمِ الْقِيَامَةِ﴾
pe cineva care nu îi va răspunde până în Ziua Învierii
. Dacă acela care este invocat în afară de Allah nu răspunde până în Ziua Învierii, cum se cuvine să-i ceri lui izbăvire în locul lui Allah?! Astfel se dovedește lipsită de temei legătura prin care acești adoratori se agață de cei adorați.
Cel care merge la al-Badawī sau la ad-Dasūqī în Egipt și spune: „Ajutor, ajutor!” sau „Izbăvește-mă!” nu dobândește prin acesta niciun folos. Poate fi însă pus la încercare, astfel încât ajutorul să-i vină în momentul în care face acest lucru, fără să vină prin acest lucru. Există o deosebire între ceea ce se întâmplă printr-un lucru și ceea ce se întâmplă odată cu el.
De exemplu, o femeie l-a invocat pe al-Badawī ca să rămână însărcinată. După ce soțul ei a avut relații cu ea, a rămas însărcinată, deși înainte nu rămânea. Spunem că sarcina nu a apărut prin invocarea lui al-Badawī, ci doar odată cu ea, potrivit cuvintelor Preaînaltului:
﴿مَنْ لَا يَسْتَجِيبُ لَهُ إِلَى يَوْمِ الْقِيَامَةِ﴾
pe cineva care nu îi va răspunde până în Ziua Învierii
.
Sau merge la al-Jīlānī în Irak ori la Ibn ʿArabī în Siria și îi cere izbăvire; nici atunci nu dobândește folos. Chiar dacă unul dintre ei ar continua să invoce până în Ziua Învierii, nimeni nu i-ar răspunde.
Este de mirare că în Irak ei spun: „La noi se află al-Ḥusayn”, apoi înconjoară mormântul lui și îi adresează cereri. La fel se întâmplă în Egipt și în Siria. Aceasta este lipsă de judecată și rătăcire în religie. În realitate, oamenii de rând s-ar putea să nu fie de învinuit; cel de învinuit este însă acela care are cunoaștere, fie dintre învățați, fie dintre alții.
Și cuvintele Sale:
﴿أَمَّنْ يُجِيبُ الْمُضْطَرَّ إِذَا دَعَاهُ وَيَكْشِفُ السُّوءَ﴾
Cine îi răspunde celui aflat la strâmtoare, când Îl invocă, și înlătură răul?261
Al cincilea verset. Cuvântul Preaînaltului amman: particula am este aici disjunctă. Deosebirea dintre am disjunctă și am conexă este următoarea:
1. Forma disjunctă are sensul lui bal, „ci”, iar forma conexă are sensul lui aw, „sau”.
2. În cazul formei conexe trebuie menționat termenul alternativ, pe când în cazul formei disjuncte menționarea acestuia nu este obligatorie.
De exemplu: „La tine este Zayd sau ʿAmr?” Aici am este conexă. Tot conexă este în cuvintele Preaînaltului:
﴿أَمْ خُلِقُوا مِنْ غَيْرِ شَيْءٍ أَمْ هُمُ الْخَالِقُونَ﴾
Oare au fost creați din nimic sau ei sunt creatorii?
[Aṭ-Ṭūr: 35]
. În cuvintele Preaînaltului „Cine îi răspunde celui aflat la strâmtoare, când Îl invocă?”, ea este disjunctă, fiindcă nu a fost menționat un termen alternativ. Ea are sensul lui bal împreună cu particula interogativă.
Cuvântul „celui aflat la strâmtoare”: forma sa de bază este muḍtarr, adică acela care a fost atins de un rău. Preaînaltul a spus:
﴿وَأَيُّوبَ إِذْ نَادَى رَبَّهُ أَنِّي مَسَّنِيَ الضُّرُّ وَأَنْتَ أَرْحَمُ الرَّاحِمِينَ فَاسْتَجَبْنَا لَهُ﴾
Și Ayyūb, când L-a chemat pe Domnul său: «M-a atins suferința, iar Tu ești Cel mai Îndurător dintre cei îndurători». Iar Noi i-am răspuns
[Al-Anbiyāʾ: 83–84]
. Numai Allah îi răspunde celui aflat la strâmtoare. A pus însă condiția „când Îl invocă”. Dacă nu Îl invocă, Allah poate să-i înlăture suferința sau poate să nu i-o înlăture.
Cuvintele „și înlătură răul”: adică îndepărtează răul. Răul este ceea ce îl întristează pe om și are un sens mai larg decât strâmtorarea extremă, fiindcă omul poate fi întristat de ceva care nu îi aduce o vătămare. Orice strâmtorare extremă este însă un rău.
Cuvintele „și înlătură răul” se leagă oare, ca sens, de ceea ce le precedă, astfel încât, atunci când îi răspunde, îi înlătură răul? Sau sunt independente: îi răspunde celui aflat la strâmtoare când Îl invocă, iar un alt lucru este că înlătură răul?
Răspunsul: al doilea sens este mai cuprinzător, fiindcă include înlăturarea răului celui aflat la strâmtoare și al altora, al celui care L-a invocat pe Allah și al celui care nu L-a invocat. În prima interpretare, cuvintele ar privi numai înlăturarea răului celui aflat la strâmtoare. Se știe că, atunci când sensul este mai cuprinzător, el este de preferat. Caracterul general este susținut de cuvintele:
﴿وَيَجْعَلُكُمْ خُلَفَاءَ الْأَرْضِ﴾
și vă face urmași pe pământ
.
Cuvintele
﴿وَيَجْعَلُكُمْ خُلَفَاءَ الْأَرْضِ﴾
și vă face urmași pe pământ
: cei pe care Allah îi face urmași pe pământ sunt robii Săi drepți. Preaînaltul a spus:
﴿وَلَقَدْ كَتَبْنَا فِي الزَّبُورِ مِنْ بَعْدِ الذِّكْرِ أَنَّ الْأَرْضَ يَرِثُهَا عِبَادِيَ الصَّالِحُونَ﴾
Am scris în Zabūr, după Pomenire, că pământul îl vor moșteni robii Mei cei drepți
[Al-Anbiyāʾ: 105]
. Și Preaînaltul a spus:
﴿وَعَدَ اللَّهُ الَّذِينَ آمَنُوا مِنْكُمْ وَعَمِلُوا الصَّالِحَاتِ لَيَسْتَخْلِفَنَّهُمْ فِي الْأَرْضِ كَمَا اسْتَخْلَفَ الَّذِينَ مِنْ قَبْلِهِمْ وَلَيُمَكِّنَنَّ لَهُمْ دِينَهُمُ الَّذِي ارْتَضَى لَهُمْ وَلَيُبَدِّلَنَّهُمْ مِنْ بَعْدِ خَوْفِهِمْ أَمْنًا يَعْبُدُونَنِي لَا يُشْرِكُونَ بِي شَيْئًا﴾
Allah le-a făgăduit acelora dintre voi care cred și săvârșesc fapte bune că îi va face urmași pe pământ, așa cum i-a făcut urmași pe cei de dinaintea lor, că le va întări religia pe care a ales-o pentru ei și că le va schimba teama în siguranță. Ei Mă adoră și nu Îmi asociază nimic
[An-Nūr: 55]
.
Cuvintele „Oare există o altă divinitate alături de Allah?”: întrebarea exprimă dezaprobarea sau negația, iar cele două sensuri sunt apropiate. Adică: există cineva alături de Allah care să facă acest lucru?! Răspunsul este: nu. Așadar, adorarea trebuie îndreptată numai către Allah, iar la fel și invocarea. Robul are îndatorirea să-și îndrepte cererea către Allah Preaînaltul și să nu ceară nimănui să-i înlăture strâmtorarea și răul, când acela nu are puterea să o facă.
O nelămurire și răspunsul ei
Omul aflat la strâmtoare îi cere altcuiva decât lui Allah și primește răspuns. De exemplu, cineva are neapărată nevoie de hrană și îi cere celui care are hrană să-i dea, iar acesta îi dă. Este acest lucru îngăduit sau nu?
Răspunsul: este îngăduit. Trebuie însă să credem că acesta este doar un mijloc, fără putere independentă. Allah a rânduit pentru fiecare lucru o cauză. Allah poate să-i îndrepte inima în altă parte și atunci el să nu îți dea; poți să mănânci și să nu te saturi, astfel încât strâmtorarea ta să nu dispară; sau Allah poate să-l pună în slujba ta, iar el să îți dea.
Aṭ-Ṭabarānī a relatat cu lanțul său de transmitere:262 În vremea Profetului ﷺ era un ipocrit care le făcea rău credincioșilor. Unii dintre ei au spus: „Haideți să-i cerem Trimisului lui Allah ﷺ să ne izbăvească de acest ipocrit!” Profetul ﷺ a spus: „Nu mie mi se cere izbăvire, ci lui Allah I se cere izbăvire”.
Cuvintele „cu lanțul său de transmitere” arată că acest lanț nu îndeplinește neapărat condițiile unui lanț autentic sau ale unuia asupra căruia există acord, ci este lanțul său propriu. Prin urmare, acest lanț trebuie verificat, fiindcă nu orice lanț prezentat de un învățat al hadithului întrunește condițiile acceptării.
Al-Haythamī a menționat în Majmaʿ az-zawāʾid: „Transmițătorii lui sunt dintre transmițătorii Ṣaḥīḥ-ului, în afară de Ibn Lahīʿah, ale cărui relatări sunt ḥasan; Ibn Lahīʿah a început să confunde relatările spre sfârșitul vieții, după ce i-au ars cărțile”. Autorul nu a menționat numele Companionului, iar în comentariu este ʿUbādah ibn aṣ-Ṣāmit, Allah să fie mulțumit de el.
Cuvintele „în vremea Profetului”: adică în timpul său. La început, necredinciosul își făcea cunoscută necredința fără să-i pese. Când musulmanii au devenit puternici după bătălia de la Badr, necredincioșii s-au temut și au început să arate Islamul în exterior, ascunzând necredința înăuntru.
Cuvântul „ipocrit”: ipocritul este cel care arată Islamul în exterior și ascunde necredința înăuntru. Aceștia au apărut după bătălia de la Badr. Ipocritul din acest hadith nu a fost numit. Este posibil să fi fost ʿAbd Allāh ibn Ubayy, fiindcă era cunoscut pentru răul făcut musulmanilor, dar este posibil să fi fost altcineva. Să știi că răul făcut de ipocriți musulmanilor nu constă în lovire sau ucidere, fiindcă ei se prefac că îi iubesc pe musulmani, ci în vorbe și aluzii răutăcioase, așa cum au făcut în întâmplarea calomniei.
Cuvintele „unii dintre ei au spus”: adică dintre Companioni.
Cuvintele „să cerem izbăvire”: adică să cerem ajutorul care înlătură necazul.
Cuvintele „de acest ipocrit”: fie prin mustrarea lui, fie prin pedepsirea lui disciplinară, fie printr-o măsură potrivită împrejurării.
În hadith există o scurtare prin omiterea unor cuvinte pe care le arată contextul. Sensul este: ei au mers la Trimisul lui Allah și au spus: „O, Trimis al lui Allah! Îți cerem să ne izbăvești de acest ipocrit”.
Cuvintele „nu mie mi se cere izbăvire”: sensul aparent al acestei propoziții este o negație absolută, dar este posibil să se refere la faptul că nu i se cere izbăvire în această situație anume. Potrivit primei interpretări, negarea cererii de ajutor urmărește închiderea căilor care duc la rău și buna-cuviință în exprimare; ea nu reprezintă o judecată cu aplicare generală. Negarea cererii de izbăvire de la Trimisul ﷺ nu este absolută; este îngăduit să i se ceară izbăvire în ceea ce are puterea să facă.
Dacă spunem însă că negația se referă la situația anume din care ei i-au cerut Profetului ﷺ să-i izbăvească, atunci ea este propriu-zisă, adică o negație reală: „Nu mie mi se cere izbăvire într-o astfel de situație”. Profetul ﷺ îi trata pe ipocriți asemenea musulmanilor și, potrivit judecății întemeiate pe starea lor aparentă, nu putea să-l pedepsească în mod fățiș pe acel ipocrit, fiindcă ipocriții își ascund necredința. În acest caz, numai lui Allah I se cere izbăvire pentru a scăpa de ipocrit.
Învățămintele capitolului
Prima: coordonarea invocării cu cererea de izbăvire este coordonarea unui termen general cu unul particular.
A doua: explicarea cuvintelor Sale:
﴿وَلَا تَدْعُ مِنْ دُونِ اللَّهِ مَا لَا يَنْفَعُكَ وَلَا يَضُرُّكَ﴾
Nu invoca, în afară de Allah, ceea ce nu îți folosește și nici nu îți dăunează
.
Explicarea învățămintelor
Prima: coordonarea invocării cu cererea de izbăvire este coordonarea unui termen general cu unul particular. Se referă la titlul: „Capitol despre faptul că a cere izbăvire altcuiva decât lui Allah sau a invoca pe altcineva este asociere”. Explicația este că cererea de izbăvire urmărește înlăturarea necazului, pe când invocarea cuprinde atât această cerere, cât și altele. Cererea de izbăvire este, așadar, un fel de invocare, iar invocarea are un sens mai larg. Este vorba despre alăturarea generalului particularului, lucru îngăduit în limba arabă, asemenea cuvintelor:
﴿يَا أَيُّهَا الَّذِينَ آمَنُوا ارْكَعُوا وَاسْجُدُوا وَاعْبُدُوا رَبَّكُمْ﴾
O, voi care credeți! Înclinați-vă, prosternați-vă și adorați-L pe Domnul vostru!
[Al-Ḥajj: 77]
.
A doua: explicarea cuvintelor Sale:
﴿وَلَا تَدْعُ مِنْ دُونِ اللَّهِ مَا لَا يَنْفَعُكَ وَلَا يَضُرُّكَ﴾
Nu invoca, în afară de Allah, ceea ce nu îți folosește și nici nu îți dăunează
. Adresarea din acest verset îi este destinată în mod special Profetului ﷺ, după cum dovedesc versetele de dinainte. Preaînaltul a spus:
﴿وَأَنْ أَقِمْ وَجْهَكَ لِلدِّينِ حَنِيفًا وَلَا تَكُونَنَّ مِنَ الْمُشْرِكِينَ﴾
Îndreaptă-ți fața către religie, ca unul dreptcredincios, și nu fi dintre cei care asociază!
[Yūnus: 105]
.
Dacă se întreabă: cum îi interzice Allah un lucru care, potrivit Legii, nu se poate săvârși de către el?
Răspunsul este că scopul îl constituie condamnarea celor care au făcut acest lucru. Este ca și cum i-ar spune: nu urma această cale pe care au urmat-o oamenii rătăcirii, deși, potrivit Legii, nu este posibil ca Trimisul să săvârșească acest lucru.
A treia: acest lucru este asociere majoră.
A patra: dacă cel mai drept dintre oameni ar face acest lucru pentru a mulțumi pe altcineva, ar ajunge dintre cei nedrepți.
A cincea: explicarea versetului care urmează.
A treia: acest lucru este asociere majoră. Aceasta se desprinde din cuvintele Preaînaltului:
﴿فَإِنْ فَعَلْتَ فَإِنَّكَ إِذًا مِنَ الظَّالِمِينَ﴾
Dacă ai face-o, atunci ai fi dintre cei nedrepți
, împreună cu cuvintele Preaînaltului:
﴿إِنَّ الشِّرْكَ لَظُلْمٌ عَظِيمٌ﴾
Asocierea este, cu adevărat, o mare nedreptate
[Luqmān: 13]
.
A patra: dacă cel mai drept dintre oameni ar face acest lucru pentru a mulțumi pe altcineva, ar ajunge dintre cei nedrepți. Aceasta se desprinde din faptul că adresarea îi este destinată Trimisului ﷺ, cel mai drept dintre oameni. Dacă ar face acest lucru pentru a mulțumi pe altcineva, ar ajunge dintre cei nedrepți. Chiar dacă l-ar face numai din complezență față de un asociator și l-ar invoca pe cel dintr-un mormânt ca să-l mulțumească pe acel asociator, el însuși ar fi asociator, fiindcă în religia lui Allah nu este îngăduită părtinirea.
A cincea: explicarea versetului care urmează. Este vorba despre cuvintele Preaînaltului:
﴿وَإِنْ يَمْسَسْكَ اللَّهُ بِضُرٍّ فَلَا كَاشِفَ لَهُ إِلَّا هُوَ...﴾
Dacă Allah te atinge cu un rău, nimeni nu îl poate înlătura în afară de El...
[Al-Anʿām: 17]
, până la sfârșitul versetului. Dacă numai Allah înlătură răul, atunci adorarea trebuie să fie numai pentru El, iar cererea de izbăvire numai către El.
A șasea: acest lucru nu aduce folos în această lume, pe lângă faptul că este necredință.
A șaptea: explicarea celui de-al treilea verset.
A opta: cele de trebuință traiului se cuvin cerute numai de la Allah, după cum și Paradisul se cere numai de la El.
A noua: explicarea celui de-al patrulea verset.
A zecea: nimeni nu este mai rătăcit decât acela care invocă pe altcineva decât Allah.
A șasea: acest lucru nu aduce folos în această lume, pe lângă faptul că este necredință. Aceasta se desprinde din cuvintele Preaînaltului:
﴿وَإِنْ يَمْسَسْكَ اللَّهُ بِضُرٍّ فَلَا كَاشِفَ لَهُ إِلَّا هُوَ﴾
Dacă Allah te atinge cu un rău, nimeni nu îl poate înlătura în afară de El
. El nu a dobândit folos prin acea invocare și astfel a pierdut această lume, iar prin necredința sa a pierdut Viața de Apoi.
A șaptea: explicarea celui de-al treilea verset. Este vorba despre cuvintele Preaînaltului:
﴿فَابْتَغُوا عِنْدَ اللَّهِ الرِّزْقَ﴾
Căutați la Allah cele de trebuință traiului
. Cuvintele „la Allah” precizează starea celor de trebuință traiului; prin urmare, acestea trebuie căutate numai la Allah.
A opta: cele de trebuință traiului se cuvin cerute numai de la Allah, după cum și Paradisul se cere numai de la El. Aceasta se desprinde din cuvintele Preaînaltului:
﴿وَاعْبُدُوهُ وَاشْكُرُوا لَهُ إِلَيْهِ تُرْجَعُونَ﴾
Adorați-L și mulțumiți-I! La El veți fi întorși
. Adorarea este o cauză a intrării în Paradis, iar Allah a indicat acest lucru prin cuvintele: „La El veți fi întorși”.
A noua: explicarea celui de-al patrulea verset. Este vorba despre cuvintele Preaînaltului:
﴿وَمَنْ أَضَلُّ مِمَّنْ يَدْعُو مِنْ دُونِ اللَّهِ مَنْ لَا يَسْتَجِيبُ لَهُ إِلَى يَوْمِ الْقِيَامَةِ﴾
Cine este mai rătăcit decât acela care invocă, în afară de Allah, pe cineva care nu îi va răspunde până în Ziua Învierii?
A zecea: nimeni nu este mai rătăcit decât acela care invocă pe altcineva decât Allah. Aceasta se desprinde din cuvintele Preaînaltului:
﴿وَمَنْ أَضَلُّ مِمَّنْ يَدْعُو مِنْ دُونِ اللَّهِ مَنْ لَا يَسْتَجِيبُ لَهُ إِلَى يَوْمِ الْقِيَامَةِ﴾
Cine este mai rătăcit decât acela care invocă, în afară de Allah, pe cineva care nu îi va răspunde până în Ziua Învierii?
[Al-Aḥqāf: 5]
, fiindcă întrebarea are aici sensul unei negații.
A unsprezecea: cel invocat nu are știre despre invocarea celui care îl invocă și nu știe de ea.
A douăsprezecea: acea invocare face ca cel invocat să-l urască pe cel care îl invocă și să-i fie dușman.
A treisprezecea: acea invocare este numită adorare a celui invocat.
A paisprezecea: cel invocat va tăgădui acea adorare.
A unsprezecea: cel invocat nu are știre despre invocarea celui care îl invocă și nu știe de ea. Aceasta se desprinde din cuvintele Preaînaltului:
﴿وَهُمْ عَنْ دُعَائِهِمْ غَافِلُونَ﴾
iar ei nu au știre de invocarea lor
.
„Iar ei”: adică cei invocați. „Față de invocarea lor”: adică invocarea celor care invocă sau invocarea pe care aceștia le-o adresează lor. Cele două interpretări privesc al doilea pronume, cel din cuvintele „față de invocarea lor”. Primul pronume se referă, fără îndoială, la cei invocați. Acest lucru a fost explicat anterior în amănunt.
A douăsprezecea: acea invocare face ca cel invocat să-l urască pe cel care îl invocă și să-i fie dușman. Aceasta se desprinde din cuvintele Preaînaltului:
﴿وَإِذَا حُشِرَ النَّاسُ كَانُوا لَهُمْ أَعْدَاءً وَكَانُوا بِعِبَادَتِهِمْ كَافِرِينَ﴾
Iar când oamenii vor fi adunați, le vor fi dușmani și vor tăgădui adorarea lor
.
A treisprezecea: acea invocare este numită adorare a celui invocat. Aceasta se desprinde din cuvintele Preaînaltului:
﴿وَكَانُوا بِعِبَادَتِهِمْ كَافِرِينَ﴾
și vor tăgădui adorarea lor
.
A paisprezecea: cel invocat va tăgădui acea adorare. Tăgăduirea celui invocat înseamnă respingerea și negarea ei. În Ziua Învierii el se va dezice de aceasta și o va nega. Învățătura se desprinde din cuvintele:
﴿وَكَانُوا بِعِبَادَتِهِمْ كَافِرِينَ﴾
și vor tăgădui adorarea lor
.
A cincisprezecea: aceasta este pricina pentru care el este cel mai rătăcit dintre oameni.
A șaisprezecea: explicarea celui de-al cincilea verset.
A șaptesprezecea: un lucru uimitor, anume recunoașterea de către adoratorii idolilor că numai Allah îi răspunde celui aflat la strâmtoare. De aceea Îl invocă în necazuri, îndreptându-și religia cu sinceritate numai către El.
A cincisprezecea: aceasta este pricina pentru care el este cel mai rătăcit dintre oameni. Motivele sunt următoarele:
1. El invocă, în afară de Allah, pe cineva care nu îi răspunde.
2. Cei invocați nu au știre de invocarea lor.
3. Când oamenii vor fi adunați, ei îi vor fi dușmani.
4. Cel invocat va tăgădui adorarea pe care i-o adresează ei.
A șaisprezecea: explicarea celui de-al cincilea verset. Este vorba despre cuvintele Preaînaltului:
﴿أَمَّنْ يُجِيبُ الْمُضْطَرَّ إِذَا دَعَاهُ وَيَكْشِفُ السُّوءَ﴾
Cine îi răspunde celui aflat la strâmtoare, când Îl invocă, și înlătură răul?
Acest lucru a fost explicat anterior.
A șaptesprezecea: un lucru uimitor, anume recunoașterea de către adoratorii idolilor că numai Allah îi răspunde celui aflat la strâmtoare... și celelalte cuvinte. Este așa cum a spus el, Allah să aibă milă de el. Acest lucru se găsește și astăzi. Unii oameni se prosternează, din venerație, în fața idolilor făcuți chiar de ei; când ajung însă în necaz, Îl invocă pe Allah, îndreptându-și religia cu sinceritate numai către El. Dacă adorarea idolilor ar fi adevărată, ar trebui să caute scăpare la idoli. Există însă astăzi asociatori a căror asociere este mai gravă decât a celor de odinioară: când ajung în necaz, îi invocă pe protectorii lor, precum ʿAlī și al-Ḥusayn, iar când lucrurile sunt ușoare, Îl invocă pe Allah. Când fac un jurământ în care spun adevărul, jură pe ʿAlī sau pe altul dintre protectorii lor, iar când fac un jurământ mincinos, jură pe Allah fără să le pese.
A optsprezecea: Cel Ales ﷺ a ocrotit hotarul tawḥīd-ului și a arătat buna-cuviință față de Allah.
A optsprezecea: Cel Ales a ocrotit hotarul tawḥīd-ului și a arătat buna-cuviință față de Allah. Autorul a ales interpretarea potrivit căreia cuvintele „nu mie mi se cere izbăvire” urmăresc buna-cuviință în exprimare, îndepărtarea de atașarea față de altcineva decât Allah și faptul ca omul să fie mereu atașat numai de Allah. El învață astfel comunitatea ca, atunci când ajunge în necazuri, să caute scăpare numai la Allah și să-I ceară izbăvire numai Lui.
Notele originale
Relatat de Aḥmad în Al-Musnad (4/267), de At-Tirmidhī (Invocațiile, capitolul „Invocația este miezul adorării”, 9/92), care a spus: „Hadith bun și autentic (ḥasan ṣaḥīḥ)”, de Abū Dāwūd (Cartea rugăciunii, capitolul despre invocație, 2/161), de Ibn Mājah (Cartea invocației, capitolul despre meritul invocației, 2/1258), de Al-Ḥākim (1/490), care l-a declarat autentic, iar Adh-Dhahabī a fost de acord cu el, și de Aṭ-Ṭabarānī în Aṣ-Ṣaghīr (2/97). Ibn Ḥajar a spus în Al-Fatḥ (1/49): „Lanțul său de transmitere este bun (jayyid)”.
p. 150.
A fost menționat anterior, la p. 196.
Sura Yūnus, versetul 106.
A fost menționat anterior, la p. 98.
Sura Yūnus, versetul 107.
Din hadithul lui Ibn ʿAbbās. Relatat de Aḥmad în Al-Musnad (1/293, 307) și de At-Tirmidhī (Capitolele despre descrierea Învierii, capitolul „Dar, o, Ḥanẓalah, un timp pentru aceasta și un timp pentru cealaltă”, 7/203), care a spus: „Hadith bun și autentic (ḥasan ṣaḥīḥ)”.
Din hadithul lui Anas. Relatat de Aṭ-Ṭabarānī.
Din hadithul lui Al-Mughīrah ibn Shuʿbah. Relatat de Al-Bukhārī (Cartea chemării la rugăciune, capitolul despre pomenirea de după rugăciune, 1/270) și de Muslim (Cartea moscheilor, capitolul despre recomandarea pomenirii după rugăciune, 1/414).
Sura Al-ʿAnkabūt, versetul 17.
Va fi menționat în capitolul despre cuvintele lui Allah Preaînaltul: „Dacă îi dăm să guste o îndurare de la Noi...”.
Din relatarea lui Abū Hurayrah; consemnată de al-Bukhārī (3340, 4712) și Muslim (194).
Sura Al-Aḥqāf, versetul 5.
Sura An-Naml, versetul 62.
Consemnat de aṭ-Ṭabarānī, după cum se arată în Majmaʿ az-zawāʾid (10/159), de la ʿUbādah ibn aṣ-Ṣāmit. Al-Haythamī a spus: „Transmițătorii lui sunt dintre transmițătorii Ṣaḥīḥ-ului, în afară de Ibn Lahīʿah, ale cărui relatări sunt ḥasan”. Aḥmad l-a consemnat în al-Musnad (5/317), iar Ibn Saʿd în aṭ-Ṭabaqāt (1/387), de la ʿUbādah, cu formularea: „Nu pentru mine trebuie să vă ridicați, ci pentru Allah, Binecuvântatul și Preaînaltul”. În lanț se află Ibn Lahīʿah și un om al cărui nume nu este menționat. A se vedea al-Majmaʿ (8/40).