Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Și cuvintele lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț:

Allah nu iartă să I se asocieze parteneri, dar iartă ceea ce este mai puțin de atât cui voiește.¹¹⁵

Legătura acestui capitol cu cele două capitole precedente

În primul capitol, autorul, Allah să aibă milă de el, a vorbit despre împlinirea deplină a credinței în unicitatea lui Allah. În al doilea a arătat că acela care o împlinește pe deplin intră în Paradis fără socoteală și fără pedeapsă. Apoi, Allah Preaînaltul să aibă milă de el, a adăugat acest al treilea capitol, deoarece omul poate crede că a împlinit pe deplin credința în unicitatea lui Allah, deși nu a împlinit-o. De aceea, unul dintre înaintași a spus: „Nu m-am luptat cu sufletul meu pentru nimic așa cum m-am luptat pentru sinceritate.” Sufletul este legat de această lume și își dorește partea sa de avere, prestigiu sau putere. Se poate chiar să urmărească această lume prin fapte care țin de Viața de Apoi, iar aceasta este o lipsă de sinceritate. Puțini sunt cei care urmăresc Viața de Apoi în toate faptele lor. De aceea, după cele două capitole precedente, autorul, Allah să aibă milă de el, a așezat acest capitol despre teama de asociere, în care a menționat două versete.

Primul este cuvântul Său: „Allah nu iartă să I se asocieze parteneri.” Particula „lā” exprimă negația. Expresia „an yushraka bihi” conține un verb la prezent, precedat de „an”, care introduce o construcție cu valoare de nume de acțiune. Sensul devine astfel: „Allah nu iartă asocierea de parteneri Lui” sau „nu iartă vreo asociere de parteneri Lui”. Așadar, Allah nu iartă niciodată asocierea, deoarece ea este o încălcare a dreptului care Îi aparține numai Lui: credința în unicitatea Sa.

În privința păcatelor, precum adulterul și furtul, omul poate urmări prin ele satisfacerea unei dorințe a sufletului prin plăcerea pe care o dobândește. Asocierea însă este o încălcare a dreptului lui Allah Preaînaltul. Omul nu obține prin ea satisfacerea unei dorințe a sufletului; ea nu este o poftă prin care omul caută să dobândească ceea ce dorește, ci este o nedreptate. De aceea, Allah Preaînaltul a spus: „Asocierea este, cu adevărat, o nedreptate imensă” [Luqmān: 13].

Prin asociere se înțelege aici asocierea majoră sau asocierea în general? Unii învățați au spus că expresia este generală și cuprinde orice fel de asociere, chiar și pe cea minoră, precum jurământul pe altcineva în afară de Allah, căci Allah nu îl iartă. În schimb, păcatele mari, precum furtul și consumul de vin, sunt supuse voinței Sale: Allah le poate ierta. Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah, care a cercetat temeinic aceste chestiuni, s-a exprimat diferit în această privință. Uneori a spus că Allah nu iartă asocierea, chiar dacă este minoră; alteori a spus că asocierea pe care Allah nu o iartă este asocierea majoră. În orice caz, trebuie să ne ferim de orice fel de asociere, deoarece formularea generală ar putea-o cuprinde și pe cea minoră. În expresia „an yushraka bihi”, particula „an” și ceea ce urmează după ea au valoarea unui nume de acțiune: „vreo asociere de parteneri Lui”. Acesta este un termen nehotărât într-o construcție negativă, ceea ce exprimă generalitatea.

Cuvintele Sale: „dar iartă ceea ce este mai puțin de atât”. Prin „mai puțin” se înțelege aici ceea ce este mai prejos de asociere, nu tot ceea ce este altceva decât asocierea.

Și al-Khalīl, pacea fie asupra lui, a spus:

Ferește-mă pe mine și pe fiii mei să ne închinăm idolilor!¹¹⁶

Al doilea verset este cuvântul Său: „Ferește-mă pe mine și pe fiii mei să ne închinăm idolilor!” S-a spus că prin „fiii mei” se înțeleg fiii săi direcți, iar noi nu cunoaștem alți fii direcți ai săi în afară de Ismāʿīl și Isḥāq. S-a mai spus că se înțeleg urmașii săi și cei care se nasc din descendența lui. Aceasta este părerea mai întemeiată, datorită versetelor care arată că el s-a rugat pentru oamenii din descendența sa. Însă înțelepciunea lui Allah a făcut ca ruga lui să nu fie împlinită pentru unii dintre ei, așa cum Trimisul ﷺ s-a rugat ca membrii comunității sale să nu se lupte între ei,¹¹⁷ iar Allah nu i-a împlinit această rugă.

Totodată, împotriva primei interpretări stă faptul că versetul folosește forma de plural, iar Ibrāhīm nu a avut alți fii în afară de Isḥāq și Ismāʿīl.

Sensul expresiei „ferește-mă” este: așază-mă pe mine de o parte, iar idolii de cealaltă parte. Această exprimare este mai puternică decât dacă ar fi spus: „Împiedică-ne pe mine și pe fiii mei să ne închinăm idolilor”, căci, dacă se află de o parte, separat de ei, este mai departe de aceștia.

Ibrāhīm, pacea fie asupra lui, se teme pentru sine de asociere, deși este prietenul apropiat al Celui Milostiv și călăuza celor care se îndreaptă numai către Allah. Atunci ce să mai spunem despre noi?! Nu te socoti la adăpost de asociere și nu te socoti la adăpost de ipocrizie. Numai un ipocrit se simte la adăpost de ipocrizie și numai un credincios se teme de ea. De aceea, Ibn Abī Mulaykah a spus: „Am întâlnit treizeci dintre companionii Profetului ﷺ și fiecare se temea pentru sine de ipocrizie.”¹¹⁸

Iată-l pe ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb, Allah să fie mulțumit de el, care s-a temut pentru sine de ipocrizie. El i-a spus lui Ḥudhayfah ibn al-Yamān, Allah să fie mulțumit de el, căruia Profetul ﷺ îi încredințase în taină numele unor ipocriți: „Te rog în numele lui Allah: Trimisul lui Allah ﷺ m-a numit și pe mine printre ipocriții pe care ți i-a numit?” Ḥudhayfah, Allah să fie mulțumit de el, a răspuns: „Nu, iar după tine nu voi mai atesta curăția nimănui.”¹¹⁹ ʿUmar urmărea prin aceasta să-și sporească liniștea sufletească, căci Profetul ﷺ mărturisise deja că el va fi în Paradis.

Nu trebuie să spunem că ʿUmar, Allah să fie mulțumit de el, a urmărit să-i îndemne pe oameni să se teamă de ipocrizie, fără să se fi temut el însuși de ea. Aceasta ar contrazice sensul aparent al cuvintelor, iar regula de bază este să înțelegem cuvintele potrivit sensului lor aparent. Unii învățați spun ceva asemănător despre anumite lucruri pe care Profetul ﷺ și le atribuie sieși: că el a urmărit să-i învețe pe ceilalți și să le explice. De pildă, s-a spus că Trimisul ﷺ nu rostea „Doamne, iartă-mă!” pentru că ar fi avut vreun păcat, ci ca să-i învețe pe oameni să ceară iertare. Aceasta contrazice însă regula de bază. La fel este și afirmația unora că el rostea pomenirea cu voce tare după rugăciunea obligatorie numai pentru a-i învăța pe oameni pomenirea, nu pentru că rostirea ei cu voce tare ar face parte din Sunnah, și alte afirmații asemănătoare.

Cuvintele: „să ne închinăm idolilor”. Particula „an” și verbul care urmează după ea formează o construcție cu valoare de nume de acțiune, care îndeplinește funcția de al doilea complement al verbului „ferește-mă”.

„Al-aṣnām” este pluralul lui „ṣanam”, adică ceea ce este făcut în chip de om sau de altceva și căruia i se aduce închinare în locul lui Allah. În schimb, „wathan” desemnează orice lucru căruia i se aduce închinare în locul lui Allah, indiferent de forma lui. În hadith se spune: „Nu face din mormântul meu un idol căruia să i se aducă închinare!”¹²⁰ Așadar, „wathan” are un sens mai larg decât „ṣanam”.

Fără îndoială, Ibrāhīm I-a cerut Domnului său statornicie în credința în unicitatea Sa, căci, dacă îl ferește de închinarea la idoli, el rămâne pe această credință. Dovada urmărită în acest verset este că Ibrāhīm se temea de asociere, deși era călăuza celor care se îndreaptă numai către Allah și cel mai de seamă dintre ei, cu excepția Trimisului lui Allah ﷺ.

Iar în hadith se spune: „Lucrul de care mă tem cel mai mult pentru voi este asocierea minoră.” A fost întrebat ce este aceasta și a răspuns: „Ostentația.”¹²¹

Cuvintele sale: „Iar în hadith”. Hadithul este ceea ce îi este atribuit Trimisului dintre cuvinte sau fapte, încuviințări sau descrieri. Khabar este ceea ce îi este atribuit lui sau altcuiva. Athar este ceea ce îi este atribuit altcuiva decât Trimisului ﷺ, adică unui companion sau cuiva de după el, exceptând cazul în care termenul este calificat prin expresia „în relatarea de la Trimisul lui Allah ﷺ”. Atunci el este înțeles potrivit acestei calificări.

Cuvintele sale: „Lucrul de care mă tem cel mai mult pentru voi”. Adresarea este către musulmani, deoarece pentru musulman ne temem de asocierea minoră; nu este o adresare către toți oamenii.

Cuvântul „riyāʾ” derivă din „ruʾyah”, adică vedere. Este numele de acțiune al verbului „rāʾā, yurāʾī”, așa cum „qitāl” este numele de acțiune al verbului „qātala, yuqātilu”.

Ostentația înseamnă să I se închine lui Allah pentru ca oamenii să-l vadă și să-l laude pentru evlavia sa. El nu urmărește ca închinarea însăși să fie adusă oamenilor, căci, dacă ar urmări aceasta, ar fi asociere majoră. Se pare că ostentația este menționată aici ca exemplu, deoarece poate fi vorba de dorința de a fi văzut sau de dorința de a fi auzit: omul urmărește prin închinarea sa ca oamenii să-l audă și să-l laude. Și aceasta intră în ostentație. Așadar, este folosit termenul care desemnează cazul cel mai frecvent. Dacă însă urmărește prin închinarea sa ca oamenii să-i urmeze exemplul, aceasta nu este ostentație, ci face parte din chemarea la Allah, Cel Atotputernic și Măreț. Trimisul ﷺ a spus: „Am făcut aceasta ca să mă urmați și să învățați rugăciunea mea.”¹²²

În privința anulării actului de închinare, ostentația este de două feluri:

Primul: ostentația se află la originea actului de închinare, adică omul nu a început să se închine decât pentru a fi văzut. Fapta lui este nulă și respinsă, potrivit hadithului transmis de Abū Hurayrah în culegerea autentică și atribuit Profetului: Allah Preaînaltul a spus: „Eu nu am deloc nevoie de asociere. Pe cel care face o faptă în care Îmi asociază pe altcineva îl las împreună cu asocierea lui.”¹²³

Al doilea: ostentația apare în timpul actului de închinare. Actul a fost început pentru Allah, dar apoi a apărut ostentația. Acest caz se împarte în două:

Primul: omul o respinge, iar atunci ea nu îi dăunează. De exemplu, un bărbat a împlinit o unitate de rugăciune, iar în timpul celei de-a doua au venit niște oameni. În inima lui s-a ivit un imbold să prelungească înclinarea sau prosternarea, să se prefacă plângând ori să facă ceva asemănător. Dacă respinge acest imbold, el nu îi dăunează, deoarece omul s-a împotrivit prin luptă cu sine.

Al doilea caz: omul se lasă purtat de ostentație. Orice faptă care izvorăște din ea este nulă, cum ar fi prelungirea statului în picioare, a înclinării ori a prosternării sau prefacerea că plânge. Toate aceste fapte sunt anulate. Dar această nulitate se extinde asupra întregului act de închinare sau nu? Spunem că există două situații:

Prima situație: sfârșitul actului de închinare se întemeiază pe începutul lui, astfel încât începutul nu poate fi valid dacă sfârșitul este invalid. Atunci întregul act este invalid. Așa este rugăciunea: nu se poate ca sfârșitul ei să fie invalid, iar începutul să rămână valid. Prin urmare, dacă ostentația apare în timpul rugăciunii și omul nu o respinge, întreaga rugăciune devine nulă.

A doua situație: începutul actului de închinare este separat de sfârșitul lui, astfel încât începutul poate fi valid fără sfârșit. Ceea ce a precedat ostentația este valid, iar ceea ce a urmat este nul. De exemplu, un bărbat are o sută de riyali și dă cincizeci drept milostenie cu intenție sinceră, apoi dă încă cincizeci pentru a fi văzut. Prima milostenie este primită, iar a doua nu este primită, deoarece sfârșitul este separat de început.

Dacă se întreabă: atunci când ostentația apare în timpul abluțiunii, se aplică aceeași regulă ca la rugăciune, astfel încât abluțiunea devine nulă în întregime, sau aceeași regulă ca la milostenie, astfel încât devine nulă numai partea în care a apărut ostentația?

Răspunsul este că sunt posibile ambele încadrări. Poate fi asemănată rugăciunii, deoarece abluțiunea este un singur act de închinare, ale cărui părți se întemeiază unele pe altele; purificarea fiecărui mădular nu este un act de închinare independent. Poate fi asemănată și milosteniei, deoarece nu este în toate privințele nici ca rugăciunea, nici ca milostenia. Dacă spunem că este nulă partea în care a apărut ostentația, iar omul repetă numai purificarea acelei părți, aceasta nu dăunează: repetarea spălării unui mădular nu anulează abluțiunea, chiar dacă este intenționată. Rugăciunea este diferită: dacă omul repetă o parte a ei, cum ar fi o înclinare sau o prosternare, fără un motiv recunoscut de Lege, rugăciunea lui devine nulă. Astfel, dacă, după ce și-a spălat brațele, revine și își spală fața, abluțiunea sa nu devine nulă. Dar dacă, după ce s-a prosternat, revine și se înclină, rugăciunea lui devine nulă. Ordinea este cerută în ambele, însă adăugirea anulează rugăciunea, pe când adăugirea nu anulează abluțiunea. Nici revenirea, de exemplu, la mădularele spălate mai întâi nu o anulează, deși această revenire nu este, în realitate, socotită parte a abluțiunii, fiindcă nu este prescrisă. Se poate ca omul să-și fi spălat fața o singură dată, apoi brațele, după care să spună: „Mai bine completez cele trei spălări ale feței.” Își spală atunci fața de încă două ori și va respecta ordinea, adică își va spăla fața, apoi brațele; abluțiunea lui este validă. Dacă însă nu a rostit de trei ori formula de preamărire în timpul înclinării și, după ce s-a prosternat, spune: „Am pierdut o virtute; mă voi întoarce ca să preamăresc de trei ori”, rugăciunea lui devine nulă. Ceea ce contează este că există o deosebire între abluțiune și rugăciune. Tocmai din cauza acestei deosebiri nu mă pronunț acum definitiv în această chestiune, până când nu voi cerceta din nou și nu voi reflecta, dacă Allah Preaînaltul voiește.

Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el, a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Cine moare invocând pe altcineva ca egal al lui Allah va intra în Foc.” Relatat de al-Bukhārī.¹²⁴

Cuvântul „cine” introduce o condiție și are sens general, cuprinzând atât bărbatul, cât și femeia.

Cuvintele: „invocând pe altcineva ca egal al lui Allah” înseamnă că Îi face lui Allah un egal, fie prin invocarea care este închinare, fie prin invocarea prin care se cere ceva. Invocarea se împarte în două feluri:

Primul: invocarea prin închinare, cum sunt postul, rugăciunea și celelalte acte de închinare. Când omul se roagă sau postește, prin starea și fapta sa Îl imploră pe Domnul său să-l ierte, să-l ocrotească de pedeapsa Sa și să-i dăruiască din darurile Sale. Aceasta ține de însăși natura rugăciunii, pe lângă faptul că ea cuprinde și rugi rostite. Dovada acestui fel de invocare este cuvântul Celui Preaînalt:

Domnul vostru a spus: «Invocați-Mă și vă voi răspunde! Cei care se arată prea trufași ca să Mi se închine...»

. El a numit astfel invocarea închinare. Întreaga această categorie, atunci când este îndreptată către altcineva, este asociere. Cine îndreaptă vreun fel de închinare către altcineva decât Allah săvârșește o necredință care îl scoate din religie. Dacă s-ar înclina înaintea unui om sau s-ar prosterna înaintea unui lucru, preamărindu-l prin această înclinare ori prosternare așa cum este preamărit Allah, ar fi asociator. De aceea, Profetul ﷺ a interzis plecăciunea la întâlnire. Întrebat dacă un bărbat care își întâlnește fratele să se plece înaintea lui, a răspuns: „Nu.”¹²⁵

Aceasta este contrară obiceiului unor neștiutori care se pleacă înaintea ta când te salută. Orice credincios în Allah trebuie să dezaprobe aceasta, deoarece omul te-a preamărit în dauna religiei sale.

Al doilea: invocarea prin care se cere ceva. Aceasta nu este în toate cazurile asociere, ci necesită o distincție. Dacă făptura este capabilă să împlinească cererea, nu este asociere, cum ar fi să spui „Dă-mi apă să beau!” cuiva care poate face acest lucru. El ﷺ a spus: „Răspundeți celui care vă cheamă!”¹²⁶ Iar Cel Preaînalt a spus:

Dacă la împărțire sunt de față rudele, orfanii și sărmanii, dați-le și lor din ea

. Așadar, dacă săracul întinde mâna și spune „Dă-mi cele de trebuință!”, adică „Dă-mi!”, aceasta nu este asociere, așa cum Cel Preaînalt a spus: „Dați-le și lor din ea.” Însă, dacă omul îi cere unei făpturi ceea ce numai Allah poate face, invocarea lui este asociere care îl scoate din religie. De exemplu, să-i ceri unui om să facă să coboare ploaia, crezând că el are puterea de a face aceasta.

Prin cuvintele Trimisului ﷺ: „Cine moare invocând un egal al lui Allah” se înțelege un egal în închinare. În privința cererii adresate altcuiva, se aplică distincția arătată mai înainte. Din păcate, în unele țări islamice există oameni care cred că un anumit om îngropat, care a rămas un trup neînsuflețit ori a fost mistuit de pământ, poate aduce folos sau rău ori poate dărui urmași unei femei care nu poate naște. Aceasta — să ne ferească Allah! — este asociere majoră care scoate din religie. A îngădui așa ceva este mai grav decât a îngădui consumul de vin, adulterul sau sodomia, deoarece înseamnă a îngădui necredința, nu numai nelegiuirea.

Cuvintele: „va intra în Foc” înseamnă că va rămâne acolo veșnic, deși exprimarea în sine nu indică aceasta, căci „a intra” este un verb, iar verbul exprimă acțiunea fără o asemenea precizare.

Totodată, Allah Preaînaltul a spus:

Celui care Îi asociază parteneri lui Allah, Allah i-a oprit Paradisul, iar sălașul său este Focul. Cei nedrepți nu vor avea ajutoare

. Dacă Paradisul îi este oprit, aceasta înseamnă că va rămâne veșnic în Foc. De aceea, trebuie să ne temem de asociere cât timp pedeapsa ei este aceasta. Asociatorul a pierdut Viața de Apoi, fiindcă va rămâne veșnic în Foc, și a pierdut și această lume, fiindcă nu a dobândit niciun folos din ea. Dovada i-a fost arătată și avertizorul a venit la el, dar el a pierdut — să ne ferească Allah! — fără să fi dobândit vreun folos din această lume. Cel Preaînalt a spus:

Oare nu v-am dat o viață destul de lungă, în care să chibzuiască cel care voia să chibzuiască? Și a venit la voi avertizorul

. Iar Allah, Cel Atotputernic și Măreț, a spus:

Printre oameni este și acela care I se închină lui Allah stând pe margine. Dacă are parte de bine, se simte liniștit; dar dacă îl lovește o încercare, se întoarce pe față. A pierdut această lume și Viața de Apoi. Aceasta este pierderea vădită. El invocă, în afară de Allah, ceea ce nici nu-i poate face rău, nici nu-i poate aduce folos. Aceasta este rătăcirea îndepărtată. Îl invocă pe acela al cărui rău este mai aproape decât folosul. Ce rău ocrotitor și ce rău însoțitor!

.

Cel Preaînalt a mai spus:

Spune: «Cei care pierd sunt aceia care se pierd pe ei înșiși și familiile lor în Ziua Învierii»

. El s-a pierdut pe sine, fiindcă nu a dobândit niciun folos din propria viață, și și-a pierdut familia: dacă membrii ei sunt credincioși, ei vor fi în Paradis, iar el nu se va bucura de prezența lor în Viața de Apoi. Dacă sunt în Foc, tot nu se va bucura de ei, deoarece, ori de câte ori intră o comunitate, o blestemă pe cealaltă. Asocierea este foarte ascunsă: ea poate exista în om fără ca el să-și dea seama, până când nu se cercetează cu mare atenție. De aceea, unul dintre înaintași¹²⁷ a spus: „Nu m-am luptat cu sufletul meu pentru nimic așa cum m-am luptat pentru sinceritate.”

Așadar, problema asocierii este foarte gravă, nicidecum ușoară. Însă Allah îi ușurează robului sinceritatea: omul Îl are mereu pe Allah înaintea ochilor și urmărește prin fapta sa Fața lui Allah, fără să urmărească lauda oamenilor, mustrarea ori elogiile lor. Oamenii nu-i vor aduce niciun folos; chiar dacă ar ieși să-i însoțească cortegiul funerar, numai fapta sa i-ar folosi. El ﷺ a spus: „Trei lucruri îl urmează pe cel mort: două se întorc, iar unul rămâne. Îl urmează familia sa, averea sa și fapta sa. Familia și averea sa se întorc, iar fapta sa rămâne.”¹²⁸

Muslim a relatat de la Jābir că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Cine Îl întâlnește pe Allah fără să-I asocieze nimic va intra în Paradis, iar cine Îl întâlnește asociindu-I ceva va intra în Foc.”¹²⁹

De asemenea, este important ca omul să nu se bucure că oamenii îi primesc spusele numai fiindcă sunt ale lui. Să se bucure însă că le primesc atunci când le socotește adevărate, pentru că sunt adevărul, nu pentru că sunt ale lui. Tot astfel, să nu se întristeze că oamenii îi resping spusele numai fiindcă sunt ale lui, căci atunci ar fi chemat la sine însuși. Să se întristeze însă că le resping fiindcă ele sunt adevărul. Astfel se împlinește sinceritatea. Sinceritatea este foarte grea, dar, dacă omul se îndreaptă către Allah în chip sincer și sănătos, pe o cale dreaptă, Allah îl ajută să o dobândească și i-o ușurează.

Cuvântul „cine” introduce o condiție și are sens general. Verbul condiției este „întâlnește”, iar urmarea condiției este „va intra în Paradis”. Această intrare nu exclude ca omul să fie pedepsit pe măsura păcatelor sale, dacă are păcate, fiindcă textele de avertizare indică aceasta. Lucrul acesta se petrece dacă Allah nu îl iartă, deoarece el se află sub voința Sa.

Cuvintele „fără să-I asocieze” au funcția unei construcții circumstanțiale care arată starea subiectului verbului „întâlnește”.

Cuvântul „nimic” este un termen nehotărât într-o construcție condițională și cuprinde orice asociere. Chiar dacă omul I-ar asocia lui Allah cea mai nobilă făptură, adică pe Trimisul ﷺ, ar intra în Foc. Ce să mai spunem, atunci, despre acela care îl socotește pe Trimis ﷺ mai măreț decât Allah și caută adăpost la el în greutăți, fără să caute adăpost la Allah? Ba poate chiar caută adăpost la cineva mai prejos decât Trimisul ﷺ! Există oameni cărora nu le pasă dacă jură pe Allah spunând adevărul sau mințind, dar care nu jură pe neamul lor decât spunând adevărul. De aceea, învățații au avut păreri diferite despre omul căruia nu-i pasă de jurământul pe Allah, dar care nu jură pe religia sa ori pe ceea ce venerează decât spunând adevărul: dacă este obligat să depună un jurământ, să jure pe Allah sau pe acel lucru?

S-a spus: să jure pe Allah, chiar dacă minte, fără să fie ajutat să săvârșească asocierea. Aceasta este părerea corectă. S-a mai spus: să jure pe altcineva decât Allah, deoarece scopul este să se ajungă la aflarea adevărului, iar, dacă ar minți, nu ar putea să jure. Însă noi spunem: dacă spune adevărul, va jura și va cădea în asociere.

O chestiune

Intrarea în Foc a celui care a săvârșit asociere implică neapărat rămânerea veșnică acolo? Aceasta depinde de felul asocierii. Dacă este asociere minoră, nu rezultă neapărat rămânerea veșnică în Foc. Dacă este majoră, rezultă rămânerea veșnică în Foc, după cum arată textele.

Însă, dacă am înțelege că hadithul se referă la asocierea majoră în ambele locuri — în cuvintele „Cine moare fără să-I asocieze nimic lui Allah va intra în Paradis” și în cuvintele „Cine Îl întâlnește pe Allah asociindu-I ceva va intra în Foc” —, am spune: cine Îl întâlnește pe Allah fără să fi săvârșit asociere majoră va intra în Paradis, chiar dacă, înainte de intrare, este pedepsit în Foc pe măsura a ceea ce merită; destinația sa finală va fi Paradisul. Iar cine Îl întâlnește săvârșind asociere majoră va intra în Foc, rămânând veșnic în el. Nu am mai avea nevoie de această distincție.

Învățături ale capitolului

Prima: teama de asociere.

Comentariul învățăturilor

Prima: teama de asociere, datorită cuvintelor Sale: „Allah nu iartă să I se asocieze parteneri” și cuvintelor Sale:

Ferește-mă pe mine și pe fiii mei să ne închinăm idolilor!

A doua: ostentația face parte din asociere.

A doua: ostentația face parte din asociere, potrivit hadithului: „Lucrul de care mă tem cel mai mult pentru voi este asocierea minoră.” Întrebat ce este aceasta, el a răspuns: „Ostentația.” Regulile ei în privința anulării actului de închinare au fost explicate mai înainte.

A treia: ea face parte din asocierea minoră.

A treia: ea face parte din asocierea minoră, deoarece Profetul ﷺ, când a fost întrebat despre aceasta, a răspuns: „Ostentația”, numind-o astfel asociere minoră. Poate ea să ajungă asociere majoră? Sensul aparent al hadithului arată că nu, fiindcă el a spus „asocierea minoră”, iar când a fost întrebat despre ea, a răspuns: „Ostentația”.

Însă Ibn al-Qayyim, Allah să aibă milă de el, când menționează asocierea minoră, folosește exprimări precum „puțină ostentație”. Aceasta arată că multă ostentație nu ar mai fi minoră. Dacă el are în vedere cantitatea, atunci da: dacă omul ar fi ostentativ în fiecare faptă, ar săvârși asociere majoră, deoarece sinceritatea nu ar exista în nicio faptă a lui. Dacă însă are în vedere felul ei, sensul aparent al hadithului arată că ea este minoră fără o asemenea deosebire.

A patra: ea este lucrul de care ne temem cel mai mult pentru cei evlavioși.

A patra: ea este lucrul de care ne temem cel mai mult pentru cei evlavioși. Aceasta se deduce din cuvintele sale: „Lucrul de care mă tem cel mai mult pentru voi este asocierea minoră” și din faptul că ea poate pătrunde în inima omului fără ca el să-și dea seama, fiind ascunsă și dorită de suflet. Multe suflete iubesc să fie lăudate pentru închinarea lor față de Allah.

A cincea: apropierea Paradisului și a Focului.

A cincea: apropierea Paradisului și a Focului, potrivit cuvintelor sale: „Cine Îl întâlnește pe Allah fără să-I asocieze nimic va intra în Paradis, iar cine Îl întâlnește asociindu-I ceva va intra în Foc.”

A șasea: reunirea apropierii lor într-un singur hadith.

A șasea: reunirea apropierii lor într-un singur hadith: „Cine Îl întâlnește pe Allah fără să-I asocieze nimic...”, până la sfârșitul hadithului.

A șaptea: cine Îl întâlnește asociindu-I ceva va intra în Foc, chiar dacă se numără printre cei mai devotați în închinare.

A șaptea: cine Îl întâlnește asociindu-I ceva va intra în Foc, chiar dacă se numără printre cei mai devotați în închinare. Aceasta se deduce din sensul general al cuvintelor „cine Îl întâlnește pe Allah”, deoarece „cine” are sens general. Însă, dacă asocierea sa este majoră, nu va intra în Paradis, chiar dacă este cel mai devotat dintre oameni în închinare, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Celui care Îi asociază parteneri lui Allah, Allah i-a oprit Paradisul, iar sălașul său este Focul

. Dacă asocierea este minoră, va fi pedepsit pe măsura păcatelor sale, apoi va intra în Paradis.

A opta: chestiunea de mare însemnătate a rugii lui al-Khalīl pentru ca el și fiii săi să fie feriți de închinarea la idoli.

A opta: chestiunea de mare însemnătate a rugii lui al-Khalīl pentru ca el și fiii săi să fie feriți de închinarea la idoli. Aceasta se deduce din cuvintele Celui Preaînalt:

Ferește-mă pe mine și pe fiii mei să ne închinăm idolilor!

A noua: luarea de învățătură din starea celor mai mulți, potrivit cuvintelor sale:

Doamne, ei i-au rătăcit pe mulți dintre oameni.¹³⁰

A noua: luarea de învățătură din starea celor mai mulți, potrivit cuvintelor:

Doamne, ei i-au rătăcit pe mulți dintre oameni.

Aici există însă o dificultate: autorul spune „din starea celor mai mulți”, pe când versetul spune „mulți dintre oameni”. Există o deosebire între „mulți” și „cei mai mulți”. De aceea, Cel Preaînalt a spus despre fiii lui Adam: „Și i-am ales, dându-le întâietate față de multe dintre cele pe care le-am creat” [Al-Isrāʾ: 70]. Nu a spus „față de cele mai multe făpturi” și nici „față de toate făpturile”. Oamenilor li s-a dat întâietate față de multe dintre cele create de Allah; ei nu sunt cele mai nobile făpturi înaintea lui Allah, dar El i-a onorat.

A zecea: în el se află explicarea mărturisirii „Nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah”, după cum a menționat al-Bukhārī.

A zecea: în el se află explicarea mărturisirii „Nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah”, după cum a menționat al-Bukhārī. Se pare că aceasta se deduce din întregul capitol, deoarece mărturisirea cuprinde o negare și o afirmare.

A unsprezecea: virtutea celui care este ferit de asociere.

A unsprezecea: virtutea celui care este ferit de asociere, potrivit cuvintelor Sale: „dar iartă ceea ce este mai puțin de atât” și cuvintelor sale: „Cine Îl întâlnește pe Allah fără să-I asocieze nimic va intra în Paradis.”