Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Cuvintele „face parte din asociere”. Particula „min” are aici sens partitiv: aceasta este o parte a asocierii, nu întreaga asociere. „Asociere” este un termen de categorie care o cuprinde atât pe cea minoră, cât și pe cea majoră. Purtarea acestor lucruri poate fi asociere minoră sau majoră, după convingerea celui care le poartă. Ea face parte din asociere deoarece oricine atribuie calitatea de cauză unui lucru pe care Allah nu l-a făcut cauză nici prin Lege, nici prin rânduiala creației se face pe sine partener alături de Allah. De pildă, recitarea surei Al-Fātiḥah este o cauză a vindecării recunoscută de Lege. Administrarea unui laxativ este o cauză perceptibilă a evacuării intestinului; ea ține de rânduiala creației, fiind cunoscută prin experiență.

În privința cauzelor, oamenii se află la două extreme și pe o cale de mijloc:

Prima categorie: cei care neagă cauzele, adică toți cei care susțin negarea înțelepciunii lui Allah, precum jabriții și așʿariții.

A doua categorie: cei care exagerează în afirmarea cauzelor, până când fac cauză din ceea ce nu este cauză. Aceștia sunt, în general, cei care urmează superstițiile dintre sufiți și cei asemenea lor.

A treia categorie: cei care cred în cauze și în efectele lor, dar nu recunosc drept cauze decât ceea ce au stabilit Allah, Slavă Lui, și Trimisul Său, fie că sunt cauze recunoscute de Lege, fie că sunt cauze din creație.

Fără îndoială, aceștia sunt cei care au crezut cu adevărat în Allah și au crezut în înțelepciunea Sa, legând cauzele de efectele lor și temeiurile de urmările lor. Aceasta ține de deplinătatea înțelepciunii.

În privința purtării brățării și a celor asemenea ei, dacă purtătorul crede că ea are efect prin sine, independent de Allah, el săvârșește asociere majoră în privința unicității stăpânirii lui Allah, deoarece crede că alături de Allah există un alt creator.

Dacă însă crede că ea este o cauză, dar nu produce efectul prin sine, el săvârșește asociere minoră. Socotind drept cauză ceea ce nu este cauză, el s-a făcut părtaș alături de Allah Preaînaltul în a hotărî că acest lucru este o cauză, deși Allah nu l-a făcut astfel. Calea prin care se cunoaște că un lucru este o cauză este:

Fie prin Lege, precum în cazul mierii: „În ea se află vindecare pentru oameni” [An-Naḥl: 69], sau al recitării Coranului, în care se află vindecare pentru oameni. Allah Preaînaltul a spus:

Noi pogorâm din Coran ceea ce este vindecare și îndurare pentru credincioși

.

Fie prin rânduiala creației: încercăm un lucru și constatăm că este folositor pentru o anumită durere sau boală. Efectul lui trebuie însă să fie vădit și direct, precum atunci când cineva este cauterizat cu foc și se vindecă prin aceasta. Aceasta este o cauză vădită și limpede. Am precizat acest lucru pentru ca cineva să nu spună: „Am încercat aceasta și mi-a folosit”, deși efectul nu a fost direct, cum este cazul brățării. Un om o poate purta crezând că îi este folositoare și poate simți un folos, fiindcă reacția sufletească la un lucru are un efect vădit. Cineva poate recita pentru un bolnav, iar acesta să nu simtă alinare; apoi vine altcineva, despre a cărui recitare el crede că îi va folosi, îi recită același verset, iar bolnavul se liniștește și simte că durerea scade. Tot astfel, cei care poartă brățări și își leagă fire pot simți că durerea se ușurează, este ținută departe sau dispare, datorită convingerii că acestea le sunt folositoare. Ușurarea durerii la cel care crede în folosul acelei brățări este doar o senzație psihică. O asemenea senzație nu este o cale recunoscută de Lege pentru stabilirea cauzelor, așa cum inspirația personală nu este o cale de legiferare.

Cuvintele sale „purtarea unei brățări sau a unui fir”: brățara poate fi din fier, aur, argint ori altceva asemănător; iar firul este cunoscut.

Cuvintele sale „și a celor asemănătoare lor”: precum podoabele cu încrustații sau obiceiul cuiva de a confecționa o anumită formă din aramă ori din alt material pentru a îndepărta nenorocirea, sau de a-și atârna ceva din părțile animalelor. Oamenii atârnau burdufuri vechi de apă de mașini și de alte lucruri asemănătoare, pentru a îndepărta deochiul: când cineva le vedea, simțea repulsie și astfel nu mai deochea.

Cuvintele sale „pentru a înlătura nenorocirea sau a o preveni”: deosebirea este că înlăturarea are loc după ce nenorocirea s-a abătut, iar prevenirea, înainte de venirea ei.

Șeicul Islamului, Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, nu respinge o cauză reală a înlăturării sau a prevenirii, ci respinge numai o cauză care nu este reală.

Și cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Spune: «Spuneți-mi despre cele pe care le invocați în afara lui Allah: dacă Allah mi-ar voi un rău, oare ar putea ele să înlăture răul Lui?»

,¹⁶¹ până la sfârșitul versetului.

Cuvântul lui Allah Preaînaltul „a-fa-raʾaytum” înseamnă „spuneți-mi”. Aceasta este o explicare prin ceea ce implică termenul, fiindcă cel care a văzut poate să înștiințeze; altfel, expresia este o întrebare despre vedere. Preaînaltul a spus: „L-ai văzut pe cel care tăgăduiește Judecata?” [Al-Māʿūn: 1], adică: spune-mi care este starea celui care tăgăduiește Judecata? Verbul cere două complemente directe în acuzativ: primul este un termen simplu, iar al doilea, o propoziție interogativă.

Cuvântul „mā” este primul complement direct al verbului „raʾaytum”, iar al doilea este propoziția „dacă Allah mi-ar voi un rău”.

Cuvântul „invocați”: prin invocare se înțelege invocarea prin adorare și invocarea prin cerere. Ei invocă acești idoli prin adorare, închinându-se lor prin făgăduințe, sacrificii, plecăciuni și prosternări; îi invocă și prin cerere, pentru îndepărtarea răului ori dobândirea unui folos. Dacă Allah, Slavă Lui, îi voiește slujitorului Său un rău, idolii nu îl pot înlătura; iar dacă îi voiește îndurare, ei nu pot opri îndurarea să ajungă la el. Așadar, ei nu înlătură răul și nici nu pot împiedica folosul; de ce sunt atunci adorați?!

Cuvântul „să înlăture” cuprinde atât prevenirea, cât și îndepărtarea: ele nu pot înlătura răul prevenindu-l și ținându-l departe, nici nu îl pot înlătura ridicându-l și făcându-l să dispară.

Cuvintele Sale „Spune: «Allah îmi este de ajuns»” înseamnă: El îmi este suficient. „Al-ḥasb” înseamnă a fi de ajuns. De aici sunt și cuvintele Celui Preaînalt: „Răsplată de la Domnul tău, un dar îndestulător” [An-Nabaʾ: 36], de la „al-ḥasb”, adică îndestulare. În expresia arabă „ḥasbiya Llāh”, „ḥasbī” este subiectul propoziției nominale, iar numele Allah este predicatul; această analiză este mai expresivă. S-a susținut și inversul, însă prima opinie este mai întemeiată, din două motive:

Primul: regula de bază este că termenii își păstrează ordinea firească.

Al doilea: când spui „ḥasbiya Llāh”, restrângi faptul de a-ți fi de ajuns numai la Allah, adică Allah îmi este de ajuns, nimeni altcineva. Este ca și cum ai spune: „Nimeni nu îmi este de ajuns în afară de Allah”. În schimb, formularea „Allāhu ḥasbī” nu cuprinde restrângerea amintită și, prin urmare, nu arată că numai Allah îți este de ajuns.

Cuvintele Sale „În El se încred cei care se încred”: construcția cu prepoziție este așezată înainte pentru a exprima exclusivitatea, fiindcă aducerea înainte a unui termen care în mod firesc ar urma exprimă această restrângere. Sensul este că acela care se încrede cu adevărat este cel care se încrede în Allah. Cât despre cel care se încrede în idoli, în cei socotiți sfinți și în mausolee, acesta nu se încrede în Allah Preaînaltul. Aceasta nu contrazice faptul că un om poate împuternici un alt om să facă ceva și se poate bizui pe el, deoarece există o deosebire între a te bizui pe un om care face ceva pentru tine la cererea ta și încrederea ta în Allah: încrederea ta în Allah înseamnă convingerea că folosul și răul se află în mâna Lui și că tu ești smerit înaintea Lui, bizuindu-te pe El, având nevoie de El și încredințându-I treburile tale.

Dovada din acest verset este că acești idoli nu le sunt de folos celor care îi adoră, nici aducându-le un folos, nici îndepărtându-le un rău; ei nu sunt cauze ale acestor lucruri. Prin analogie cu ei se judecă orice lucru care nu este o cauză stabilită de Lege sau prin ordinea creată: a-l considera cauză înseamnă a-I asocia ceva lui Allah. Aceasta arată priceperea autorului, Allah să aibă milă de el, și puterea sa de a deduce înțelesurile. Altminteri, versetul se referă fără îndoială la asocierea majoră, prin care sunt adorați idolii; însă analogia este foarte limpede: acești idoli nu sunt cauze care aduc folos; prin analogie cu ei se judecă orice lucru care nu este o cauză, iar aceasta se socotește asociere cu Allah.

O altă dovadă se află în cuvintele Sale „Allah îmi este de ajuns”: ele înseamnă a-I încredința lui Allah asigurarea celor de trebuință, fără a te bizui pe cauze închipuite. Cât despre cauzele reale, folosirea lor nu contrazice încrederea slujitorului în Allah Preaînaltul și încredințarea treburilor lui către El, fiindcă acestea vin de la El.

De la ʿImrān ibn Ḥuṣayn, Allah să fie mulțumit de el: Profetul ﷺ a văzut un bărbat care avea la mână o brățară de aramă și l-a întrebat: „Ce este aceasta?” El a răspuns: „Pentru al-wāhinah”. Atunci i-a spus: „Scoate-o, căci ea nu îți sporește decât slăbiciunea. Dacă ai muri purtând-o, nu ai izbândi niciodată”. Relatat de Aḥmad, cu un lanț de transmitere acceptabil.¹⁶²

Cuvintele din hadithul lui ʿImrān „a văzut un bărbat”: numele său nu este precizat, fiindcă importantă este explicarea întâmplării și a judecății ei. Totuși, s-a transmis ceva care arată că era însuși ʿImrān, care a lăsat neprecizată propria identitate. Brățara și arama sunt cunoscute; cât despre „al-wāhinah”, aceasta este o durere a antebrațului sau a brațului.

Cuvintele „nu ai izbândi”: izbânda înseamnă scăparea de ceea ce te înspăimântă și dobândirea a ceea ce dorești.

Acest hadith se potrivește pe deplin capitolului, fiindcă bărbatul a purtat o brățară de aramă fie pentru a preveni nenorocirea, fie pentru a o înlătura. Sensul aparent este că o purta pentru a o înlătura, potrivit cuvintelor „nu îți sporește decât slăbiciunea”, iar sporirea presupune ceva deja existent.

Acest hadith dovedește mai multe învățăminte:

1. Cel care dorește să îndrepte o faptă reprobabilă trebuie mai întâi să întrebe care este situația, fiindcă ar putea socoti reprobabil ceva care nu este astfel. Dovada este că Trimisul ﷺ a întrebat: „Ce este aceasta?” Din câte se vede, întrebarea urmărește aflarea situației, nu mustrarea. În răspunsul bărbatului „min al-wāhinah”, prepoziția „min” exprimă cauza: am purtat-o din cauza bolii al-wāhinah. Aceasta este o boală care îl slăbește pe om și îi micșorează puterea; poate cuprinde întregul trup sau numai unele mădulare, după cum s-a arătat.

2. Înlăturarea faptei reprobabile este obligatorie, potrivit cuvintelor „Scoate-o”. I-a poruncit să o scoată, fiindcă purtarea ei era reprobabilă, și a întărit aceasta spunând: „Ea nu îți sporește decât slăbiciunea”, adică slăbiciunea sufletului, nu a trupului, deși este cu putință să îi sporească și slăbiciunea trupului. Slăbiciunea sufletului apare deoarece, când sufletul omului se leagă de aceste lucruri, slăbește, se bizuie pe ele și uită să se bizuie pe Allah, Atotputernicul și Mărețul. Reacția sufletească are un mare efect în slăbirea omului: uneori, omul sănătos își închipuie că este bolnav și se îmbolnăvește; alteori, omul bolnav uită de boală și ajunge sănătos. Reacția sufletului la un lucru are așadar un efect puternic. De aceea, la unii dintre cei care ajung să sufere de boli sufletești, începutul îmbolnăvirii este slăbiciunea sufletului: omul ajunge să creadă că are cutare sau cutare boală, iar închipuirea sporește până ce lucrul închipuit devine realitate. Astfel, celui care poartă brățara din cauza bolii al-wāhinah, ea nu îi sporește decât slăbiciunea, fiindcă va crede că, atât timp cât o poartă, este sănătos; când o scoate, slăbiciunea îi revine. Aceasta este, fără îndoială, o slăbiciune sufletească.

3. Cauzele care nu au niciun efect potrivit Legii, cursului obișnuit al lucrurilor sau experienței nu îi sunt de folos omului.

4. Purtarea unei brățări sau a ceva asemănător pentru a preveni nenorocirea ori a o înlătura ține de asociere, potrivit cuvintelor: „Dacă ai muri purtând-o, nu ai izbândi niciodată”. Lipsa izbânzii dovedește zădărnicia și pierderea.

Dar este aceasta o asociere majoră sau minoră? Am arătat, când am explicat titlul capitolului, că judecata diferă după convingerea celui care o poartă.

5. Faptele sunt judecate după sfârșitul lor, potrivit cuvintelor „Dacă ai muri purtând-o”. Se înțelege astfel că, dacă ar fi renunțat la ea înainte de moarte, aceasta nu i-ar mai fi dăunat, fiindcă omul care se căiește înainte de a muri ajunge asemenea celui care nu are păcat.

Tot el relatează de la ʿUqbah ibn ʿĀmir, atribuind Profetului: „Celui care se leagă de o amuletă, Allah să nu îi împlinească dorința, iar celui care se leagă de o scoică, Allah să nu îi dea liniște”.¹⁶³

Cuvintele sale „celui care se leagă de o amuletă”: adică își leagă inima de ea și se bizuie pe ea pentru dobândirea folosului și îndepărtarea răului. Amuleta este un lucru, din mărgele sau din alt material, care se atârnă de copii pentru a-i feri de deochi.

Cuvintele „Allah să nu îi împlinească dorința” au forma unui enunț declarativ, dar sensul unei rugi. Este posibil și ca acesta să fie un enunț pur declarativ. Ambele posibilități arată că amuleta este interzisă, fie că Trimisul ﷺ a negat că Allah i-ar împlini dorința, fie că s-a rugat ca Allah să nu i-o împlinească. Dacă Trimisul ﷺ a urmărit să ne înștiințeze, atunci și noi spunem ceea ce a spus Profetul ﷺ; altminteri, ne rugăm așa cum s-a rugat Trimisul ﷺ. La fel sunt cuvintele sale ﷺ: „Iar celui care se leagă de o scoică, Allah să nu îi dea liniște”. „Al-wadaʿah” este singularul lui „al-wadaʿ”: sunt pietre luate din mare, pe care oamenii le atârnă pentru a îndepărta deochiul. Ei pretind că, dacă omul își atârnă o astfel de scoică, nu îl va atinge deochiul sau nu îi vor face rău djinnii.

Cuvintele „Allah să nu îi dea liniște” înseamnă: Allah să nu îl lase în tihnă și pace. Opusul tihnei și al păcii este neliniștea și durerea. S-a spus și: Allah să nu îi lase niciun bine. Astfel, el primește contrariul a ceea ce a urmărit.

Într-o altă relatare: „Cel care se leagă de o amuletă a săvârșit asociere”.¹⁶⁴

Cuvintele „a săvârșit asociere”: această asociere este majoră dacă el crede că amuleta înlătură sau previne răul prin ea însăși, fără porunca lui Allah; altminteri, este minoră.

Ibn Abī Ḥātim relatează de la Ḥudhayfah că acesta a văzut un bărbat care avea la mână un fir împotriva febrei; l-a tăiat și a recitat cuvintele Sale:

Cei mai mulți dintre ei nu cred în Allah decât făcându-I asociați

.¹⁶⁵

Cuvintele „împotriva febrei”: aici, prepoziția „min” exprimă cauza; avea la mână un fir pe care îl purta din pricina febrei, pentru a-i potoli fierbințeala sau a se vindeca de ea.

Cuvintele „l-a tăiat”: adică a tăiat firul. Această faptă ține de îndreptarea răului cu mâna și arată râvna predecesorilor dreptcredincioși și fermitatea lor în îndreptarea răului cu mâna și prin alte mijloace.

Cuvintele

și a recitat cuvintele Celui Preaînalt: «Cei mai mulți dintre ei nu cred în Allah decât făcându-I asociați»

înseamnă că Ḥudhayfah a recitat acest verset. El se referă la asociaționiștii care cred în unicitatea stăpânirii lui Allah, dar tăgăduiesc unicitatea Sa în adorare.

Construcția „făcându-I asociați” are funcția de circumstanțial de stare, în acuzativ, raportat la „cei mai mulți”: adică se află în starea de asociere. Cuvintele lui Ḥudhayfah priveau un musulman care purta un fir pentru a-și potoli febra sau pentru a se vindeca de ea. Aceasta dovedește că în același om pot exista credință și asociere, însă nu asocierea majoră, fiindcă asocierea majoră nu poate coexista cu credința. Aici se are în vedere asocierea minoră, iar acest lucru este cunoscut.

Învățămintele acestui capitol

Cuvintele „învățămintele acestui capitol” înseamnă că în acest capitol se află următoarele învățăminte:

Primul: avertizarea aspră împotriva purtării unei brățări, a unui fir și a altor lucruri asemănătoare în asemenea scopuri.

Primul: avertizarea aspră împotriva purtării unei brățări, a unui fir și a altor lucruri asemănătoare în asemenea scopuri: potrivit cuvintelor sale ﷺ: „Scoate-o — ea nu îți sporește decât slăbiciunea. Dacă ai muri purtând-o, nu ai izbândi niciodată”. Aceasta este o avertizare foarte aspră împotriva purtării acestor lucruri și a legării inimii de ele.

Al doilea: dacă un companion ar fi murit purtând-o, nu ar fi izbândit. Aceasta susține cuvintele companionilor că asocierea minoră este mai gravă decât păcatele mari.

Al doilea: dacă un companion ar fi murit purtând-o, nu ar fi izbândit. Aceasta, deși era un companion; atunci cum stau lucrurile cu cel care este mai prejos decât un companion?! El este și mai departe de izbândă.

Autorul a spus: „Aceasta susține cuvintele companionilor că asocierea minoră este mai gravă decât păcatele mari”.

Cuvintele „cuvintele companionilor” se referă la spusele lor. Într-adevăr, asocierea minoră este mai gravă decât păcatele mari. Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el, a spus: „Mai degrabă aș jura pe Allah mințind decât să jur pe altcineva spunând adevărul”.¹⁶⁶ Aceasta deoarece răul asocierii este mai mare decât răul unui păcat mare: asocierea nu este iertată, chiar dacă este minoră, spre deosebire de păcatele mari, care se află sub voia lui Allah.

Al treilea: nu a fost scuzat pentru neștiință.

Al treilea: nu a fost scuzat pentru neștiință. Această concluzie trebuie cercetată, fiindcă vorbele sale ﷺ „Dacă ai muri purtând-o, nu ai izbândi niciodată” nu arată explicit că se referă și la cazul în care ar fi murit înainte de a afla. Dimpotrivă, sensul aparent al cuvintelor „Dacă ai muri purtând-o, nu ai izbândi niciodată” este: după ce ai aflat și ți s-a poruncit să o scoți. Această chestiune cere o distincție; spunem, așadar, că neștiința este de două feluri:

neștiință pentru care omul este scuzat și neștiință pentru care nu este scuzat. Cea care provine din neglijență și nepăsare, deși există motive care impun învățarea, nu este o scuză, fie că este vorba despre necredință, fie despre păcate. Cea care provine din situația opusă — adică omul nu a fost nepăsător, nu a fost neglijent și nu a existat un motiv care să îl îndemne să învețe, întrucât nu i-a trecut prin minte că acel lucru este interzis — constituie o scuză. Dacă el se socotește musulman, aceasta nu îi dăunează; iar dacă aparține necredinței, este socotit necredincios în această lume. În Viața de Apoi însă, potrivit opiniei mai întemeiate, soarta lui este la Allah: va fi pus la încercare; dacă ascultă, intră în Paradis, iar dacă se răzvrătește, intră în Foc.

Prin urmare, cel care a crescut într-un ținut pustiu îndepărtat, fără învățați în preajmă, și căruia nu i-a trecut prin minte că un lucru este interzis ori că altul este obligatoriu este scuzat. Există exemple pentru aceasta:

Un băiat ajunge la pubertate de mic, trăind într-un ținut pustiu, fără vreun învățat în preajmă. Nu a auzit nimic despre știința religioasă și crede că actele de adorare nu devin obligatorii decât la împlinirea vârstei de cincisprezece ani. Astfel, după pubertate și până la cincisprezece ani, nu postește, nu se roagă și nu se curăță de impuritatea rituală majoră. Nu îi poruncim să recupereze, fiindcă este scuzat pentru neștiința sa: nu a neglijat învățarea, iar acest lucru nu i-a trecut prin minte. La fel, o fată căreia i-a venit menstruația de mică, fără să aibă pe cine întreba și fără să îi treacă prin minte că aceste lucruri sunt obligatorii înainte de cincisprezece ani, este scuzată dacă nu a postit și nu s-a rugat.

În schimb, cel aflat în situația opusă — precum un locuitor al orașelor care poate întreba, dar este nepăsător și neatent — nu este scuzat. De obicei, în orașe, aceste judecăți nu îi sunt necunoscute; în plus, există învățați pe care îi poate întreba cu multă ușurință. El este, așadar, neglijent, trebuie să recupereze și nu este scuzat pentru neștiință.

Al patrulea: acestea nu aduc folos în viața de acum, ci fac rău, potrivit cuvintelor „nu îți sporește decât slăbiciunea”.

Al patrulea: acestea nu aduc folos în viața de acum, ci fac rău, potrivit cuvintelor „nu îți sporește decât slăbiciunea”. Autorul a dedus învățământul și a arătat temeiul deducerii sale.

Al cincilea: mustrarea aspră a celui care face asemenea lucruri.

Al cincilea: mustrarea aspră a celui care face asemenea lucruri. Adică, cel care face așa ceva trebuie mustrat cu asprime. Temeiul este formularea hadithului la care a făcut trimitere autorul, precum și cuvintele: „Celui care se leagă de o amuletă, Allah să nu îi împlinească dorința”.

Al șaselea: afirmarea explicită că acela care își leagă inima de un lucru este lăsat în seama lui.

Al șaselea: afirmarea explicită că acela care își leagă inima de un lucru este lăsat în seama lui. Aceasta se deduce din cuvintele „Celui care se leagă de o amuletă, Allah să nu îi împlinească dorința”, dacă socotim propoziția declarativă: Allah nu îi împlinește dorința celui care se leagă de o amuletă, astfel încât acesta este lăsat în seama amuletei. Cel lăsat în seama unei făpturi a fost lipsit de ajutor. În capitolul următor însă, ideea este explicită: „Cel care își leagă inima de un lucru este lăsat în seama lui”.¹⁶⁷

Al șaptelea: afirmarea explicită că acela care se leagă de o amuletă a săvârșit asociere.

Al șaptelea: afirmarea explicită că acela care se leagă de o amuletă a săvârșit asociere. Aceasta este una dintre cele două versiuni ale hadithului lui ʿUqbah ibn ʿĀmir.

Al optulea: atârnarea unui fir împotriva febrei ține de aceste practici.

Al optulea: atârnarea unui fir împotriva febrei ține de aceste practici. Aceasta se deduce din fapta lui Ḥudhayfah: a văzut un bărbat care avea la mână un fir împotriva febrei, l-a tăiat și a recitat cuvintele Celui Preaînalt:

Cei mai mulți dintre ei nu cred în Allah decât făcându-I asociați

.

Al nouălea: recitarea versetului de către Ḥudhayfah dovedește că acești companioni aduceau versetele despre asocierea majoră ca dovezi și pentru cea minoră, așa cum a arătat Ibn ʿAbbās în legătură cu versetul din Al-Baqarah.

Al nouălea: recitarea versetului de către Ḥudhayfah dovedește că acești companioni aduceau versetele despre asocierea majoră ca dovezi și pentru cea minoră, așa cum a arătat Ibn ʿAbbās în legătură cu versetul din Al-Baqarah. Cuvintele Celui Preaînalt

Cei mai mulți dintre ei nu cred în Allah decât făcându-I asociați

se referă la asocierea majoră. Totuși, ei aduceau versetele privitoare la asocierea majoră ca dovezi și pentru cea minoră, fiindcă asocierea minoră este cu adevărat asociere, chiar dacă nu îl scoate pe om din religie. De aceea spunem că asocierea este de două feluri: minoră și majoră.

Cuvintele „așa cum a arătat Ibn ʿAbbās în legătură cu versetul din Al-Baqarah” se referă la cuvintele Celui Preaînalt:

Printre oameni sunt unii care își iau, în afara lui Allah, semeni pe care îi iubesc precum Îl iubesc pe Allah. Dar cei care cred au o iubire mai puternică pentru Allah...

, până la sfârșitul versetului. Astfel, el a socotit iubirea asemenea iubirii pentru Allah drept luarea unui semen alături de Allah, Atotputernicul și Mărețul.

Al zecelea: atârnarea scoicilor împotriva deochiului ține de aceste practici.

Al zecelea: atârnarea scoicilor împotriva deochiului ține de aceste practici. Expresia „de aceste practici” înseamnă de atârnarea amuletelor care implică asociere, fiindcă ele nu au niciun efect dovedit prin Lege sau prin ordinea creată.

Al unsprezecelea: ruga împotriva celui care se leagă de o amuletă, ca Allah să nu îi împlinească dorința, și împotriva celui care se leagă de o scoică, ca Allah să nu îi dea liniște; adică Allah să nu îi lase ceea ce urmărește.

Al unsprezecelea: ruga împotriva celui care se leagă de o amuletă, ca Allah să nu îi împlinească dorința, și împotriva celui care se leagă de o scoică, ca Allah să nu îi dea liniște; adică Allah să nu îi lase ceea ce urmărește. Aceasta se deduce din ruga Profetului ﷺ împotriva celor care au folosit amulete și scoici. Nu este neobișnuit să ni se poruncească să ne rugăm împotriva celui care încalcă porunca și păcătuiește. Profetul ﷺ a spus: „Dacă auziți pe cineva căutându-și animalul pierdut în moschee, spuneți-i: «Allah să nu ți-l aducă înapoi!»”,¹⁶⁸ și: „Dacă auziți pe cineva vânzând sau cumpărând în moschee, spuneți-i: «Allah să nu îți facă negoțul profitabil!»”.¹⁶⁹

Și aici ai putea spune: „Allah să nu îți împlinească dorința”. Totuși, Trimisul ﷺ a rostit hadithul în termeni generali; prin urmare, nu ne adresăm explicit unei anumite persoane pe care am văzut-o purtând o amuletă, spunându-i: „Allah să nu îți împlinească dorința”. A ne adresa celui care face aceasta în mod explicit, desemnându-l anume, l-ar face să se îndepărteze. În schimb, îi spunem: „Lasă amuletele sau scoicile, fiindcă Profetul ﷺ spune: «Celui care se leagă de o amuletă, Allah să nu îi împlinească dorința; iar celui care se leagă de o scoică, Allah să nu îi dea liniște»”.