Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Capitolul despre cuvintele Celui Preaînalt: «Tu nu-l poți călăuzi pe cel pe care îl iubești»

Legătura acestui capitol cu cel precedent

Legătura constă în faptul că el tratează un aspect al capitolului precedent. Așa cum nimeni nu-i poate folosi altcuiva prin mijlocire și prin izbăvire de pedeapsă, tot astfel nimeni nu poate face ca altcineva să fie călăuzit și să împlinească ceea ce i-a poruncit Allah.

Cuvintele Celui Preaînalt «Tu nu-l poți călăuzi pe cel pe care îl iubești» [Al-Qaṣaṣ: 56] îi sunt adresate Profetului ﷺ, care dorea călăuzirea unchiului său Abū Ṭālib sau, într-un sens mai larg, a altora. Tu, Muḥammad, căruia ți se adresează pronumele și care ai un rang înalt la Allah, nu-l poți călăuzi pe acela a cărui călăuzire o dorești. Se știe că, dacă dorește călăuzirea lui, va stărui pentru aceasta. Cu toate acestea, nu stăpânește acest lucru, deoarece întreaga hotărâre se află în Mâna lui Allah. Cel Preaînalt a spus:

Tu nu ai nicio parte în hotărâre: fie El le primește pocăința, fie îi pedepsește

și:

Ale lui Allah sunt cele nevăzute ale cerurilor și pământului și la El se întoarce întreaga hotărâre

. El a folosit articolul al-, care exprimă cuprinderea tuturor lucrurilor. Articolul din al-amr are acest sens și ține locul cuvântului «întregul», adică: la El se întoarce întreaga hotărâre. Apoi a întărit aceasta prin «în întregime», astfel că sunt două întăriri.

Călăuzirea pe care Allah a negat-o în privința Trimisului Său ﷺ este călăuzirea prin acordarea reușitei de a urma adevărul. Cea pe care i-a afirmat-o este călăuzirea prin arătarea și explicarea drumului. De aceea, aceasta a fost exprimată fără o restrângere la cineva anume, pentru a arăta că în puterea lui se află numai arătarea drumului, nu și a face ca omul să-l urmeze. Cel Preaînalt a spus: «Tu călăuzești către o cale dreaptă» [Ash-Shūrā: 52]. El, Slavă Lui, nu a desemnat pe cutare sau cutare, pentru a arăta că sensul este că tu călăuzești prin arătarea drumului. Tu doar deschizi drumul înaintea oamenilor, le explici și îi îndrumi. A-i face însă să intre în călăuzire nu ține de Trimis ﷺ, ci este un lucru care Îi aparține numai lui Allah, Slavă Lui. Nouă ne revine să explicăm și să chemăm. Cât despre călăuzirea prin acordarea reușitei, adică omul să urmeze călăuzirea, aceasta ține de Allah, Slavă Lui, Preaînaltul. Astfel se împacă cele două versete.

Sensul aparent al cuvintelor «Tu nu-l poți călăuzi pe cel pe care îl iubești» este că Profetul ﷺ îl iubește pe Abū Ṭālib. Cum se explică aceasta?

Răspunsul poate fi că există un complement neexprimat, iar sensul este: cel a cărui călăuzire o dorești, nu cel pe care îl iubești ca persoană. Sau se poate spune că și-a iubit unchiul cu o iubire firească, asemenea iubirii fiului față de tatăl său, chiar dacă acesta este necredincios. Sau se poate spune că aceasta a fost înainte de interzicerea iubirii față de asociatori. Prima explicație este mai apropiată de adevăr: cel a cărui călăuzire o dorești, nu persoana în sine. Aceasta îl cuprinde pe Abū Ṭālib și pe alții. Este îngăduit să-l iubească datorită rudeniei, iar aceasta nu contrazice iubirea cerută de Lege. Pot să doresc ca un anumit om să urmeze călăuzirea, chiar dacă îl urăsc personal din pricina necredinței sale, deoarece doresc ca oamenii să urmeze religia lui Allah.

În Aṣ-Ṣaḥīḥ, de la Ibn al-Musayyab, de la tatăl său, care a spus: când moartea s-a apropiat de Abū Ṭālib, Trimisul lui Allah ﷺ a venit la el, iar lângă el se aflau ʿAbd Allāh ibn Abī Umayyah și Abū Jahl. I-a spus: „Unchiule, spune: Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah, un cuvânt pe care să-l aduc drept dovadă pentru tine înaintea lui Allah”. Cei doi i-au spus: „Oare te lepezi de religia lui ʿAbd al-Muṭṭalib?”. Profetul ﷺ i-a repetat îndemnul, iar ei și-au repetat vorbele. Ultimul lucru pe care l-a spus a fost că rămâne în religia lui ʿAbd al-Muṭṭalib și a refuzat să spună: „Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah”. Profetul ﷺ a spus: „Voi cere, negreșit, iertare pentru tine atât timp cât nu-mi va fi interzis acest lucru”. Atunci Allah, Atotputernicul și Mărețul, a revelat:

Nu se cuvine Profetului și celor care cred să ceară iertare pentru asociatori, chiar dacă sunt rude apropiate

.³¹⁵ Allah a mai revelat cu privire la Abū Ṭālib:

Tu nu-l poți călăuzi pe cel pe care îl iubești, ci Allah îl călăuzește pe cine voiește

.³¹⁶³¹⁷

Cuvintele «În Aṣ-Ṣaḥīḥ»: despre o asemenea formulare s-a vorbit anterior în capitolul despre explicarea monoteismului și a mărturisirii că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah.

Cuvântul abā este la acuzativ, marcat prin alif, fiind complement direct și unul dintre cele cinci substantive. Al-wafāh înseamnă moartea și este subiectul verbului ḥaḍarat, «s-a apropiat».

Cuvintele «I-a spus: Unchiule, spune: Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah»: el ﷺ a folosit această adresare plină de afecțiune, deoarece unchiul patern este asemenea unei ramuri care are aceeași rădăcină cu tatăl. Ṣinw este ramura care are aceeași rădăcină; astfel, unchiul este asemenea unei ramuri împreună cu tatăl.

Cuvintele «Unchiule» pot fi citite în două feluri: cu kasrah la mīm, presupunând alipirea la pronumele yāʾ, sau cu ḍammah la mīm, presupunând că această alipire a fost îndepărtată.

Cuvintele «Spune: Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah» pot fi înțelese ca o poruncă și o impunere, deoarece el trebuie să-i poruncească fiecărui om să spună aceste cuvinte. Se poate și să le fi rostit ca îndrumare și orientare ori ca o cerere plină de speranță și de blândețe. Abū Ṭālib și cei de lângă el cunoșteau aceste cuvinte și sensul lor; de aceea, reacția de respingere a venit îndată.

Cuvântul «Un cuvânt» este la acuzativ, fiind o apoziție pentru «Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah». Dacă relatarea nu fixează acuzativul, este posibil și nominativul, cu sensul: «Acesta este un cuvânt». Acuzativul este însă mai limpede.

Verbul «Să-l aduc drept dovadă» poate fi citit cu ḍammah sau cu fatḥah la jīm. Cu ḍammah, propoziția descrie «un cuvânt»; cu fatḥah, verbul este la jussiv, ca răspuns la porunca «Spune», adică: spune și voi aduce drept dovadă. Unii gramaticieni au spus că răspunde unei condiții subînțelese: dacă spui, voi aduce drept dovadă. Prima analiză este mai simplă, deoarece regula de bază este să nu presupunem elemente neexprimate. Sensul este: îl voi aminti ca dovadă pentru tine înaintea lui Allah, nu: mă voi certa și voi disputa prin el pentru tine înaintea lui Allah. Unii învățați au spus totuși că înseamnă: voi disputa cu Allah prin el. Mie însă mi se pare că sensul este: îl voi aduce ca dovadă pentru tine înaintea lui Allah, adică îl voi aminti drept dovadă în favoarea ta, așa cum apare în unele variante ale relatării: «Voi mărturisi prin el pentru tine înaintea lui Allah».³¹⁸

Cuvintele «Cei doi i-au spus: Oare te lepezi de religia lui ʿAbd al-Muṭṭalib?»: cei doi care au vorbit sunt ʿAbd Allāh ibn Abī Umayyah și Abū Jahl. Întrebarea exprimă dezaprobarea lor, deoarece știau că, dacă ar rosti mărturisirea sincerității, ar afirma unicitatea lui Allah, iar religia lui ʿAbd al-Muṭṭalib era asocierea. I-au amintit ceea ce i-ar stârni mândria de neam, anume religia lui ʿAbd al-Muṭṭalib, ca să nu părăsească religia părinților săi. Abū Jahl a murit în religia lui ʿAbd al-Muṭṭalib. În schimb, ʿAbd Allāh ibn Abī Umayyah și al-Musayyab, cel care a relatat hadithul, au îmbrățișat Islamul. Așadar, doi dintre acești trei bărbați au îmbrățișat Islamul, Allah să fie mulțumit de amândoi.

Cuvintele «Religia lui ʿAbd al-Muṭṭalib» desemnează credința sa.

Cuvintele «Profetul ﷺ i-a repetat îndemnul» se referă la vorbele: «Spune: Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah, un cuvânt pe care să-l aduc drept dovadă pentru tine înaintea lui Allah».

Cuvintele «Ei și-au repetat vorbele» se referă la întrebarea lor: «Oare te lepezi de religia lui ʿAbd al-Muṭṭalib?».

Cuvintele «Profetul ﷺ a spus: Voi cere, negreșit, iertare pentru tine…»: această propoziție este întărită în trei feluri, prin jurământ, prin lām și prin nūn-ul dublat al întăririi. Istighfār înseamnă cererea iertării. Este ca și cum Profetul ﷺ ar fi avut o anumită neliniște în sine atunci când a spus: «Atât timp cât nu-mi va fi interzis acest lucru». Lucrurile s-au petrecut așa cum se aștepta și i-a fost interzis.

Cuvintele «Atât timp cât nu-mi va fi interzis acest lucru» cuprind un verb la prezent, la diateza pasivă. Cel care interzice este Allah.

În expresia mā kāna, mā este o particulă de negație, iar kāna este un verb incomplet la trecut.

Expresia «Să ceară iertare»: an și propoziția introdusă de ea au valoarea unui substantiv verbal, fiind subiectul postpus al lui kāna.

Expresia «Profetului» este predicatul antepus; sensul este că cererea sa de iertare nu se cuvine. Să știi că, atunci când apar în Coran și în hadith expresii precum mā kāna, mā yanbaghī sau lā yanbaghī și altele asemenea, sensul este că acel lucru este exclus în cel mai deplin chip. Astfel sunt cuvintele Celui Preaînalt: «Nu se cuvine ca Allah să-Și ia vreun fiu» [Maryam: 35],

Nu se cuvine ca Cel Milostiv să-Și ia un fiu

și

Soarelui nu i se cuvine să ajungă luna

, precum și cuvintele sale ﷺ: «Allah nu doarme și nu I se cuvine să doarmă».³¹⁹

Cuvintele «Să ceară iertare» înseamnă: să ceară iertarea asociatorilor.

Cuvintele «Chiar dacă sunt rude apropiate» înseamnă: chiar dacă sunt rudele lor. De aceea, când Profetul ﷺ a făcut ʿumrah și a trecut pe lângă mormântul mamei sale, I-a cerut lui Allah încuviințarea să ceară iertare pentru ea, însă Allah nu i-a îngăduit. I-a cerut apoi încuviințarea să-i viziteze mormântul, iar El i-a îngăduit. L-a vizitat pentru a lua învățătură, a plâns și i-a făcut să plângă pe companionii din jurul său.³²⁰ Allah l-a oprit să ceară iertare pentru asociatori deoarece acești asociatori nu sunt îndreptățiți la iertare. Dacă Îi ceri lui Allah să facă ceva nepotrivit, aceasta înseamnă depășirea limitelor în rugăciune.

Cuvintele «Allah a mai revelat cu privire la Abū Ṭālib» înseamnă: în privința lui.

Cuvintele «Tu nu-l poți călăuzi pe cel pe care îl iubești» îi sunt adresate Trimisului ﷺ: nu-i poți acorda reușita de a urma călăuzirea aceluia a cărui călăuzire o dorești.

Cuvintele «Îl călăuzește pe cine voiește» se referă la călăuzirea prin acordarea reușitei. Să știi că orice faptă atribuită voinței lui Allah Preaînaltul este însoțită de înțelepciune. Acela pe care înțelepciunea Sa cere să-l călăuzească urmează călăuzirea, iar pe acela pe care înțelepciunea Sa cere să-l lase în rătăcire îl lasă în rătăcire.

Acest hadith retează căile asocierii în privința Trimisului ﷺ și a altora. Cei care caută refugiu la el ﷺ și îi cer sprijin săvârșesc asociere, iar aceasta nu le folosește. Lui nu i s-a îngăduit să ceară iertare pentru unchiul său, deși acesta îi oferise un mare sprijin, îl ajutase și îl întărise în chemarea sa. Atunci ce se poate spune despre alții dintre cei care Îi asociază ceva lui Allah?!

Dificultăți care se ridică în privința hadithului

Prima dificultate: afirmarea și negarea călăuzirii. Explicarea acestora a fost prezentată anterior.³²¹

A doua dificultate: cuvintele «Când moartea s-a apropiat de Abū Ṭālib» par greu de împăcat cu vorbele Celui Preaînalt:

Pocăința nu este pentru cei care săvârșesc fapte rele până când unuia dintre ei i se apropie moartea și spune: Acum mă căiesc

. Sensul aparent al hadithului arată că pocăința lui ar fi primită. Se poate răspunde într-unul dintre două feluri:

Primul: cuvintele «Când moartea s-a apropiat de Abū Ṭālib» înseamnă că semnele morții apăruseră, fără ca moartea să se fi instalat, însă se știa că ea avea să survină negreșit. În acest caz, descrierea nu contrazice versetul.

Al doilea: aceasta este o situație rezervată lui Abū Ṭālib în legătura sa cu Profetul ﷺ. Pentru aceasta se aduc două argumente:

a. El a spus: «Un cuvânt pe care să-l aduc drept dovadă pentru tine înaintea lui Allah», fără să afirme categoric că îi va folosi și fără să spună: «Un cuvânt care te va scoate din Foc».

b. El, Slavă Lui, i-a îngăduit Profetului ﷺ să mijlocească pentru unchiul său în pofida necredinței acestuia. Aceasta nu este valabilă decât pentru el, iar mijlocirea pentru unchiul său urmărește ușurarea pedepsei.

Prima explicație, potrivit căreia sensul este că apăruseră semnele morții, este slăbită de faptul că expresia «Când moartea s-a apropiat de Abū Ṭālib» corespunde întocmai cuvintelor Celui Preaînalt: «Până când unuia dintre ei i se apropie moartea». Prin urmare, răspunsul mai limpede este că aceasta este o situație rezervată Profetului ﷺ în legătură cu Abū Ṭālib însuși.

A treia dificultate: cuvintele Celui Preaînalt

Nu se cuvine Profetului și celor care cred să ceară iertare pentru asociatori

se află în sura At-Tawbah, o sură medinită revelată târziu, pe când întâmplarea lui Abū Ṭālib este din perioada mecană. Aceasta arată că interdicția de a cere iertare pentru asociatori a venit mai târziu. De aceea, Profetul ﷺ a cerut încuviințarea să ceară iertare pentru mama sa³²² când mergea să împlinească ʿumrah. Nu se putea să ceară încuviințare după revelarea interdicției. Aceasta arată că versetul a fost revelat mai târziu și că se urmărește arătarea includerii ei în cuvintele Celui Preaînalt

Nu se cuvine Profetului și celor care cred să ceară iertare pentru asociatori

. Nu înseamnă că versetul a fost revelat atunci. S-a mai spus că pricina revelării versetului a fost cererea sa către Domnul său de a-i îngădui să ceară iertare pentru mama sa. Nimic nu împiedică existența a două pricini ale revelării aceluiași verset.

A patra dificultate: învățații au spus că este recomandat să i se amintească celui aflat pe moarte mărturisirea «Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah», însă fără a i se spune «Spune». În suferința sa ar putea să răspundă «Nu», din pricina apăsării pe care o simte la apropierea morții, ori să ajungă să deteste aceste cuvinte sau sensul lor. În acest hadith însă, el a spus: «Spune».

Răspunsul este că Abū Ṭālib era necredincios. Dacă i se spune «Spune» și refuză, rămâne în necredința sa, iar această amintire nu-i aduce vreo pagubă în plus. Fie rămâne în necredința sa, fără ca această amintire să-i aducă vreo pagubă, fie Allah îl călăuzește. În cazul musulmanului există însă un risc, deoarece amintirea făcută în acest fel i-ar putea dăuna.

Învățături ale capitolului

Prima: explicarea cuvintelor «Tu nu-l poți călăuzi pe cel pe care îl iubești».

A doua: explicarea cuvintelor «Nu se cuvine Profetului…».

Explicarea învățăturilor capitolului

Prima:

Explicarea cuvintelor Celui Preaînalt: Tu nu-l poți călăuzi pe cel pe care îl iubești

. Adică pe acela a cărui călăuzire o dorești. Explicarea lor a fost prezentată anterior. Am arătat că, dacă Trimisul ﷺ nu putea călăuzi pe cineva cât era în viață, cum ar putea să călăuzească pe cineva după moarte?! Este așa cum Allah Preaînaltul a spus despre el:

Spune: Eu nu stăpânesc pentru voi nici paguba, nici călăuzirea

.

A doua: «Explicarea cuvintelor: Nu se cuvine Profetului…». Explicarea lor a fost prezentată anterior, împreună cu arătarea interdicției ca musulmanii să ceară iertare pentru asociatori, chiar dacă aceștia sunt rude apropiate.

Primejdia stă în faptul că unii oameni spun despre anumiți conducători ai necredinței, atunci când mor, «cel miluit». Acest lucru este interzis, deoarece înseamnă împotrivire față de Allah, Slavă Lui, Preaînaltul. Tot astfel, este interzisă manifestarea deznădejdii și a întristării pentru moartea lor prin doliu sau altfel, deoarece credincioșii se bucură de moartea lor. Mai mult, dacă ar avea capacitatea și puterea, s-ar lupta cu ei până când religia ar fi în întregime pentru Allah.

A treia, care este marea învățătură: explicarea cuvintelor «Spune: Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah», contrar celor susținute de unii care pretind că au cunoaștere.

A patra: Abū Jahl și cei aflați alături de el cunoșteau ceea ce urmărea Profetul ﷺ când spunea unui om: «Spune: Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah». Allah să-l facă de rușine pe acela față de care Abū Jahl cunoștea mai bine temelia Islamului.

A treia: «Care este marea învățătură» înseamnă marea învățătură a acestui capitol. Cuvintele Profetului ﷺ către unchiul său au fost: «Spune: Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah». Unchiul său a înțeles că sensul este dezicerea de orice divinitate în afară de Allah. De aceea a refuzat să le rostească, fiindcă le cunoștea sensul, ceea ce presupun și urmările lor necesare.

Cuvintele «Contrar celor susținute de unii care pretind că au cunoaștere» par să facă aluzie la explicarea de către teologii speculativi a sensului mărturisirii lā ilāha illā Allāh. Ei spun că divinitatea este cel care are puterea de a crea din nimic și că nimeni nu are puterea de a crea din nimic, de a aduce la existență și de a făuri fără model, în afară de Allah. Această explicare este greșită.

Da, este adevărat că nimeni nu are puterea de a crea din nimic în afară de Allah, însă nu acesta este sensul mărturisirii lā ilāha illā Allāh. Sensul ei este: nimeni nu este adorat pe drept în afară de Allah. Dacă am spune că sensul ei este că nimeni nu are puterea de a crea din nimic în afară de Allah, atunci asociatorii împotriva cărora Trimisul ﷺ a luptat și pentru care a socotit îngăduită luarea femeilor și a urmașilor lor în robie și a averilor lor ca pradă ar fi fost musulmani. Din cuvintele sale, Allah să aibă milă de el, pare că i-a avut în vedere pe adepții teologiei speculative care explică mărturisirea numai prin unicitatea stăpânirii lui Allah, precum și pe cei care îi adoră pe Trimis și pe oamenii evlavioși, spunând: «Noi rostim lā ilāha illā Allāh».

A patra: «Abū Jahl și cei aflați alături de el cunoșteau ceea ce urmărea Profetul ﷺ». Abū Jahl și cei aflați alături de el cunoșteau ceea ce urmărea Profetul ﷺ prin cuvintele lā ilāha illā Allāh. De aceea s-au înfuriat și i-au spus: «Oare te lepezi de religia lui ʿAbd al-Muṭṭalib?». Și el a refuzat să le rostească, deoarece cunoștea ceea ce urmărea Profetul ﷺ prin aceste cuvinte. Cel Preaînalt a spus:

Când li se spunea: Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah, ei se îngâmfau și spuneau: Oare să ne părăsim divinitățile pentru un poet nebun?

.

A cincea: stăruința și efortul său ﷺ pentru ca unchiul său să îmbrățișeze Islamul.

Prin urmare, cei care pretind că sensul mărturisirii lā ilāha illā Allāh este că nimeni nu are puterea de a crea din nimic în afară de El sau care o rostesc în timp ce îi adoră pe alții, precum oamenii evlavioși, sunt mai neștiutori decât Abū Jahl. Autorul a avut grijă să nu-i menționeze pe cei aflați alături de Abū Jahl deoarece aceștia au îmbrățișat Islamul și au ajuns astfel mai învățați decât cei de după ei, în special decât cei din vremurile târzii, din epoca autorului, Allah să aibă milă de el.

A cincea: «Stăruința și efortul său pentru ca unchiul său să îmbrățișeze Islamul». Râvna sa ﷺ și asumarea aducerii acestor cuvinte ca dovadă înaintea lui Allah reies limpede din textul hadithului. Aceasta se datora următoarelor două motive:

1. Rudenia.

2. Binele pe care i-l făcuse Trimisului și Islamului. Pentru acest bine i se cuvine mulțumire, chiar dacă, din pricina necredinței sale, poartă păcat și se află în Foc. Printre dovezile sprijinului lui Abū Ṭālib se numără faptul că s-a despărțit de neamul său pentru a-l susține și a-l ajuta pe Profet ﷺ. El declara în public că Profetul spunea adevărul, compunea versuri despre aceasta, îl lăuda și îndura suferințe de dragul lui. Acestea îndreptățeau stăruința pentru călăuzirea sa. Însă hotărârea se află în Mâna Celui care întoarce inimile, așa cum se spune în hadith: «Toate inimile fiilor lui Adam se află între două degete dintre degetele Celui Milostiv, ca o singură inimă, pe care o îndreaptă cum voiește». Apoi el ﷺ a spus în același hadith: «O, Allah, Cel care îndrepți inimile, îndreaptă inimile noastre spre ascultarea de Tine!».³²³

A șasea: răspunsul dat celui care pretinde că ʿAbd al-Muṭṭalib și înaintașii săi au îmbrățișat Islamul.

A șaptea: el ﷺ a cerut iertare pentru acesta, însă acesta nu a fost iertat; mai mult, lui i s-a interzis să facă aceasta.

A opta: paguba pe care tovărășiile rele i-o aduc omului.

A șasea: «Răspunsul dat celui care pretinde că ʿAbd al-Muṭṭalib a îmbrățișat Islamul». Dovada este întrebarea celor doi: «Oare te lepezi de religia lui ʿAbd al-Muṭṭalib?», atunci când Profetul ﷺ i-a poruncit să spună lā ilāha illā Allāh. Aceasta arată că religia lui ʿAbd al-Muṭṭalib era necredința și asocierea.

În hadith se află și răspunsul dat celui care susține că Abū Ṭālib a îmbrățișat Islamul sau că a fost profet, așa cum pretind rāfiḍiții, Allah să-i facă de rușine. Ultimele sale cuvinte au fost că rămâne în religia lui ʿAbd al-Muṭṭalib și a refuzat să spună lā ilāha illā Allāh.

A șaptea: «El ﷺ a cerut iertare pentru acesta, însă acesta nu a fost iertat». Trimisul ﷺ este omul a cărui rugăciune este cel mai aproape de a fi primită de Allah. Cu toate acestea, înțelepciunea lui Allah a cerut ca El să nu-i primească rugăciunea pentru unchiul său Abū Ṭālib, deoarece hotărârea se află în Mâna lui Allah, nu în mâna Trimisului sau a altcuiva. Cel Preaînalt a spus: «Spune: Întreaga hotărâre Îi aparține lui Allah» [Āl ʿImrān: 154] și: «La El se întoarce întreaga hotărâre» [Hūd: 123]. Nimeni nu dispune de acest univers în afară de Domnul universului. Tot astfel, nu i s-a îngăduit ﷺ să ceară iertare pentru mama sa. Aceasta arată că oamenii necredinței nu sunt îndreptățiți la iertare în nicio împrejurare, că asemenea cereri ale noastre pentru ei nu sunt primite și că nu este îngăduit să cerem pentru ei iertare și milă. Se cere însă călăuzire pentru ei cât sunt în viață.

A opta: «Paguba pe care tovărășiile rele i-o aduc omului». Sensul este că, dacă nu ar fi fost acești doi bărbați, poate că lui Abū Ṭālib i-ar fi fost acordată reușita de a primi ceea ce îi propunea Profetul ﷺ. Însă aceștia, Allah să ne ferească, i-au trezit mândria neamului din vremea ignoranței. Paguba tovărășiilor rele nu se limitează la asociere, ci atinge întregul comportament al omului. Profetul ﷺ l-a asemănat pe tovarășul rău cu acela care suflă în foalele fierarului: fie îți arde hainele, fie simți de la el un miros urât.³²⁴ El ﷺ a mai spus: «Părinții lui îl fac evreu, creștin sau zoroastrian».³²⁵ Aceasta se datorează tovărășiei și apropierii dintre ei. De asemenea, de la Profet ﷺ s-a relatat, printr-un lanț de transmitere acceptabil: «Omul urmează religia prietenului său apropiat; fiecare dintre voi să ia seama pe cine își ia drept prieten».³²⁶ Ceea ce contează este că omul cu rațiune trebuie să se gândească la tovarășii săi. Sunt ei răi? Atunci să se îndepărteze de ei, căci sunt mai contagioși decât râia. Sau sunt oameni buni, care îi poruncesc binele, îl opresc de la rău și îi deschid porțile binelui? Atunci să rămână alături de ei.

A noua: paguba preamăririi înaintașilor și a celor de seamă.

A noua: «Paguba preamăririi înaintașilor și a celor de seamă». Când i-au amintit de înaintașii săi, Abū Ṭālib a ales să rămână în religia lui ʿAbd al-Muṭṭalib, deși aceasta contrazicea Legea Profetului ﷺ. Învățătura nu se aplică însă în mod absolut: cinstirea lor, dacă o merită, nu dăunează, ci este un bine. Fără îndoială, cinstirea înaintașilor noștri din prima parte a acestei comunități și așezarea lor la rangul cuvenit reprezintă un bine lipsit de pagubă. Dacă oamenii de seamă sunt cinstiți pentru cunoașterea și vârsta lor, nu este nicio pagubă în aceasta. Dacă sunt însă preamăriți pentru falsitatea pe care o urmează, aceasta este o mare pagubă pentru religia omului. De exemplu, acela care îl preamărește pe Abū Jahl fiindcă era căpetenia oamenilor văii sau, tot astfel, pe ʿAbd al-Muṭṭalib ori pe alții își face rău. Nu este îngăduit ca omul să le acorde acestora vreo prețuire în sine, deoarece sunt dușmanii lui Allah, Atotputernicul și Mărețul. Tot astfel, nu trebuie să-i preamărească pe conducătorii necredincioși din vremea sa, deoarece aceasta dăunează și poate naște ceea ce contrazice Islamul. Cinstirea trebuie, așadar, să fie potrivit dovezilor din Carte și din Sunnah.

A zecea: argumentul înșelător pe care îl au adepții falsității în această privință, căci Abū Jahl l-a folosit ca dovadă.

A zecea: «Argumentul înșelător pe care îl au adepții falsității în această privință, căci Abū Jahl l-a folosit ca dovadă». Argumentul lor înșelător în preamărirea înaintașilor este cel folosit de Abū Jahl când a spus: «Oare te lepezi de religia lui ʿAbd al-Muṭṭalib?». Allah a menționat acest argument în Coran:

Astfel, nu am trimis înaintea ta niciun avertizor într-o cetate fără ca cei îndestulați ai ei să spună: Noi i-am găsit pe părinții noștri urmând o credință și le urmăm urmele

. Adepții falsității susțin, în argumentul lor înșelător, că înaintașii lor aveau dreptate și că le vor urma pilda. Ei spun: «Cum să socotim mințile lor nechibzuite și calea lor rătăcită?». Aceasta se întâlnește la cei care se atașează fanatic de shaykhii, de oamenii lor de seamă și de școlile lor, astfel încât nu primesc nici Coranul, nici Sunnah când acestea contrazic shaykhul sau imamul. Unii ajung chiar să-i socotească infailibili, precum rāfiḍiții, tijāniții, qādiyāniții și alții. Ei consideră că imamul lor nu greșește, pe când Cartea și Sunnah ar putea greși.

Omul are datoria să urmeze ceea ce a adus Trimisul ﷺ. Oamenii de seamă și imamii care îl contrazic nu pot fi invocați drept dovadă împotriva Cărții și a Sunnei. Li se pot găsi însă scuze pentru contrazicerea Cărții și a Sunnei dacă sunt îndreptățiți la aceasta, adică dacă nu sunt cunoscuți pentru împotrivirea față de texte. În acest caz li se găsesc scuzele pe care le-au menționat învățații. Printre cele mai bune lucrări scrise despre aceasta se află cartea lui Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah Rafʿ al-malām ʿan al-aʾimmah al-aʿlām, «Înlăturarea mustrării de la imamii de seamă». Cât despre acela cunoscut pentru împotrivirea față de Carte și Sunnah, acestuia nu i se găsește o scuză.

A unsprezecea: dovada că faptele se judecă după încheierea lor, deoarece, dacă ar fi rostit mărturisirea, aceasta i-ar fi folosit.

A douăsprezecea: reflecția asupra însemnătății acestui argument înșelător în inimile celor rătăciți. Istorisirea arată că ei nu i s-au împotrivit decât prin el, în pofida stăruinței și a repetării îndemnului de către el ﷺ. Fiindcă îl socoteau atât de puternic și de limpede, s-au mărginit la acesta.

A unsprezecea: «Dovada că faptele se judecă după încheierea lor». Aceasta se întemeiază pe explicația potrivit căreia «Moartea s-a apropiat de el» înseamnă că semnele ei apăruseră, fără ca moartea să se fi instalat, după cum s-a arătat anterior.

A douăsprezecea: «Reflecția asupra însemnătății acestui argument înșelător în inimile celor rătăciți…». Acest argument înșelător este preamărirea înaintașilor și a celor de seamă.