Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

În Aṣ-Ṣaḥīḥ este relatat de la ʿĀʾishah că Umm Salamah i-a vorbit Mesagerului lui Allah ﷺ despre o biserică pe care o văzuse în ținutul Abisiniei și despre imaginile din ea, iar el a spus: «Aceia, când moare printre ei un om drept sau un slujitor drept, construiesc deasupra mormântului său un lăcaș de rugăciune și fac în el acele imagini. Aceștia sunt cei mai răi dintre făpturi înaintea lui Allah»³⁵⁰.

Cuvântul său at-taghlīẓ înseamnă asprimea avertizării.

Cuvintele sale: «cel care Îl adoră pe Allah la mormântul unui om drept», adică săvârșește acolo o faptă prin care Îl adoră pe Allah, fie citire, rugăciune, milostenie sau altceva.

Cuvintele sale: «Cu atât mai mult dacă îl adoră pe acesta!», adică lucrul este și mai grav. Aceasta pentru că cei aflați în cimitire și în morminte, fie oameni drepți, fie musulmani cu un rang mai mic decât al lor, au nevoie de invocații. Ei sunt vizitați pentru a li se aduce folos, nu pentru a obține folos de la ei. Folosul vizitatorului vine numai din urmarea Sunnei în vizitarea cimitirelor și din răsplata obținută astfel. Acesta nu este însă un folos primit de la persoanele lor, ci folosul propriei fapte a omului, prin împlinirea Sunnei. Vizita prin care se urmărește obținerea unui folos de la cei morți este o vizită care constituie o inovație religioasă. Vizita prin care se urmărește folosul celor morți și luarea unei învățături din starea lor este o vizită legiferată.

Cuvintele sale: «În Aṣ-Ṣaḥīḥ», adică în cele două colecții Aṣ-Ṣaḥīḥ. Am discutat deja despre o asemenea formulare în capitolul referitor la explicarea tawḥīd-ului și a mărturisirii că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah p. 192.

Cuvintele sale: «Umm Salamah». Ea s-a numărat printre cei care au emigrat în ținutul Abisiniei, mergând acolo împreună cu soțul ei. După moartea soțului ei, Abū Salamah, Profetul ﷺ s-a căsătorit cu ea. Pe când Profetul ﷺ se afla în boala dinaintea morții, ea i-a povestit ceea ce văzuse, după cum se arată în Aṣ-Ṣaḥīḥ.

Cuvintele ei: «imaginile». Sensul aparent este că acestea erau reprezentări tridimensionale și statui ridicate acolo.

Cuvintele sale ulāʾika, „aceia”, îi desemnează pe creștinii din Abisinia. Este posibil însă să-i desemneze pe toți cei care fac asemenea fapte, oricine ar fi ei.

În cuvântul ulāʾika, litera kāf poate primi kasrah dacă adresarea este către Umm Salamah și fatḥah dacă adresarea are în vedere categoria în general. Învățații au menționat trei posibilități pentru kāf-ul de adresare atașat unui pronume demonstrativ:

Prima posibilitate: să se acorde cu persoana căreia i se adresează — singular pentru singular, dual pentru dual și plural pentru plural, fie la masculin, fie la feminin.

A doua posibilitate: să primească fatḥah în toate cazurile.

A treia posibilitate: să primească kasrah pentru feminin în toate cazurile și fatḥah pentru masculin în toate cazurile.

Cea mai răspândită este acordarea cu persoana căreia i se adresează, apoi folosirea lui fatḥah în toate cazurile, apoi fatḥah pentru masculin și kasrah pentru feminin.

Cuvintele sale: «un om drept sau un slujitor drept». „Sau” exprimă îndoiala relatatorului.

Cuvintele sale: «construiesc deasupra mormântului său», adică mormântul acelui om drept.

Cuvintele sale: «fac în el acele imagini», adică imaginile pe care ea le-a văzut. Cel mai probabil este că era imaginea acelui om drept. Este posibil să adauge la imaginea lui imaginile altor oameni drepți și este posibil ca imaginile să aibă mărimi diferite, astfel încât să se adune multe imagini.

Aceștia au adunat, așadar, cele două ispite: ispita mormintelor și ispita reprezentărilor.

Cei doi au consemnat tot de la ea: Ea a spus: când moartea s-a apropiat de Mesagerul lui Allah ﷺ, el a început să-și pună pe față o khamīṣah. Când aceasta îl apăsa și îi îngreuna respirația, o descoperea. Pe când se afla astfel, a spus: «Blestemul lui Allah asupra evreilor și creștinilor! Ei au făcut din mormintele profeților lor lăcașuri de rugăciune». El avertiza împotriva a ceea ce făcuseră. Dacă nu ar fi fost aceasta, mormântul său ar fi fost scos la vedere, numai că exista teama ca el să nu fie făcut lăcaș de rugăciune. Consemnat de cei doi³⁵¹.

Cuvintele sale: «Aceștia sunt cei mai răi dintre făpturi înaintea lui Allah». Fapta lor este un mijloc care duce la necredință și shirk, iar aceasta este cea mai mare și mai gravă nedreptate. Cel care face ceva ce duce la aceasta merită să fie dintre cei mai răi oameni înaintea lui Allah, Slăvitul și Preaînaltul.

Cuvintele: «Aceștia au adunat, așadar, cele două ispite: ispita mormintelor și ispita reprezentărilor» aparțin lui Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah, Allah să aibă milă de el.

Cuvintele sale: «ispita mormintelor», fiindcă au construit lăcașuri de rugăciune deasupra lor.

Cuvintele sale: «ispita reprezentărilor», fiindcă au făcut imagini și au adunat astfel două ispite. Aceasta este numită fitnah fiindcă este o cauză a îndepărtării oamenilor de religia lor. Orice lucru de acest fel face parte din fitnah. Preaînaltul a spus:

Alif. Lām. Mīm. Oare oamenii cred că vor fi lăsați să spună: „Am crezut”, fără să fie încercați?

. Tot Preaînaltul a spus:

Cei care i-au supus încercării pe credincioși și pe credincioase

, adică i-au îndepărtat sau au făcut ceea ce i-ar îndepărta de religia lui Allah.

Cuvintele sale: «Cei doi au consemnat tot de la ea». Pronumele se referă la al-Bukhārī și Muslim, deși nu au fost menționați anterior. Fiind însă o convenție cunoscută, pronumele poate să se refere la ei, chiar dacă nu au fost numiți, bazându-se pe ceea ce este bine cunoscut.

Cuvintele sale: «de la ea», adică de la ʿĀʾishah.

Cuvintele ei: «când moartea s-a apropiat de Mesagerul lui Allah» înseamnă că îngerul morții a venit la el pentru a-i lua sufletul.

Cuvântul ṭafiqa este unul dintre verbele care arată începutul unei acțiuni. Subiectul său este subînțeles, iar propoziția „își punea” este predicatul său.

Cuvântul khamīṣah desemnează un veșmânt pătrat, cu dungi, pe care Profetul ﷺ și-l punea pe față.

Cuvintele: «când aceasta îl apăsa și îi îngreuna respirația», adică simțea apăsare din pricina ei, în timp ce el ﷺ se afla în agonia morții.

Cuvintele: «pe când se afla astfel», adică în această stare, în agonia morții.

Cuvintele: «Blestemul lui Allah asupra evreilor și creștinilor! Ei au făcut din mormintele profeților lor lăcașuri de rugăciune». El le rostește în agonia morții. „Blestemul lui Allah” înseamnă alungarea și îndepărtarea. Este posibil ca această propoziție să aibă sensul aparent al formulării: Profetul ﷺ înștiințează că Allah i-a blestemat. Este posibil și să fie o invocație; în acest caz, are forma unei afirmații, dar sensul unei cereri. Potrivit acestei posibilități, Profetul ﷺ a invocat împotriva lor în agonia morții din pricina acestei fapte.

Cuvintele: «Ei au făcut din mormintele profeților lor lăcașuri de rugăciune». Această propoziție explică motivul cuvintelor: «Blestemul lui Allah asupra evreilor și creștinilor!» Este ca și cum cineva ar întreba: „De ce i-a blestemat Profetul ﷺ?”, iar răspunsul ar fi că au făcut din mormintele profeților lor lăcașuri de rugăciune, adică locuri de prosternare, indiferent dacă au construit sau nu moschei. Ei se roagă și Îl adoră acolo pe Allah Preaînaltul, deși moscheile sunt construite deasupra mormintelor.

Cuvintele: «El avertiza împotriva a ceea ce făcuseră». Adică el ﷺ a spus aceasta în agonia morții, pentru a-și avertiza comunitatea împotriva faptei acestora. El știa că va muri și că acest lucru s-ar putea petrece chiar și într-un viitor îndepărtat.

Cuvintele: «Dacă nu ar fi fost aceasta, mormântul său ar fi fost scos la vedere». Ubriza înseamnă că ar fi fost scos din casa sa, fiindcă al-burūz înseamnă ieșirea la vedere. Adică, dacă nu ar fi fost avertizarea și teama ca mormântul său să nu fie făcut lăcaș de rugăciune, ar fi fost scos și îngropat, de pildă, în Al-Baqīʿ. Însă îngroparea în casa sa îl ocrotește mai bine și îndepărtează mai mult posibilitatea de a-i fi făcut mormântul lăcaș de rugăciune. De aceea, mormântul său nu a fost scos la vedere. Aceasta este una dintre cauzele pentru care locul mormântului său ﷺ nu a fost lăsat la vedere. O altă cauză este înștiințarea sa ﷺ că niciun profet nu moare fără să fie îngropat acolo unde a murit³⁵². Nimic nu împiedică o singură judecată să aibă două sau mai multe cauze, după cum unei singure cauze îi pot urma două sau mai multe judecăți. De pildă, apusul soarelui face îngăduită întreruperea postului și aduce timpul rugăciunii de Maghrib.

Cuvintele: «numai că exista teama ca el să nu fie făcut lăcaș de rugăciune». Cuvântul khashiya are două forme transmise: khushiya, la pasiv, și khashiya, la activ³⁵³. Potrivit formei pasive, cei care s-au temut au fost companionii, Allah să fie mulțumit de ei. Potrivit formei active, cel care s-a temut a fost Profetul ﷺ. În realitate, ambele lucruri au avut loc: Mesagerul ﷺ a înștiințat că niciun profet nu moare fără să fie îngropat acolo unde a murit și i-a blestemat pe evrei și pe creștini pentru că făcuseră din mormintele profeților lor lăcașuri de rugăciune, temându-se ca mormântul său să nu fie făcut lăcaș de rugăciune. Companionii, Allah să fie mulțumit de ei, după ce s-au sfătuit, au fost de acord ca el ﷺ să fie îngropat în casa sa, fiindcă s-au temut de aceasta. Este posibil ca unii dintre ei să fi propus îngroparea în casa sa având în vedere numai această teamă, iar alții să fi propus-o cunoscând cuvintele sale ﷺ: «Niciun profet nu moare fără să fie îngropat acolo unde a murit» și temându-se ca mormântul său să nu fie făcut lăcaș de rugăciune.

În acest hadith și în cel precedent se află avertizarea împotriva transformării mormintelor profeților în lăcașuri de rugăciune, deși ei sunt cei mai buni dintre oamenii drepți. Rangul profeților este primul dintre cele patru ranguri despre care Allah Preaînaltul a spus:

Cei care ascultă de Allah și de Mesager vor fi împreună cu cei asupra cărora Allah Și-a revărsat binefacerile: profeții, cei deplin sinceri, martirii și oamenii drepți. Ce buni însoțitori sunt aceștia!

.

O obiecție și răspunsul ei

Dacă cineva spune: „Ne aflăm acum în fața unei dificultăți în privința mormântului Mesagerului ﷺ, fiindcă el se află în interiorul moscheii. Care este răspunsul?”, spunem: răspunsul are mai multe aspecte:

Primul aspect: moscheea nu a fost construită deasupra mormântului, ci a fost construită în timpul vieții Profetului ﷺ.

Al doilea aspect: Profetul ﷺ nu a fost îngropat în moschee, ca să se spună că acesta este un caz de îngropare a oamenilor drepți în moschee, ci a fost îngropat în casa sa.

Al treilea aspect: includerea caselor Mesagerului ﷺ, între care și casa ʿĀʾishei, în incinta moscheii nu s-a făcut prin acordul companionilor, ci după ce cei mai mulți dintre ei muriseră și nu mai rămăseseră decât puțini dintre ei. Aceasta s-a întâmplat în jurul anului 94 H. Nu este, așadar, un lucru pe care companionii l-au îngăduit ori asupra căruia au fost de acord. Mai mult, unii dintre ei i s-au împotrivit. Printre cei care s-au împotrivit s-a numărat și Saʿīd ibn al-Musayyib, dintre urmașii companionilor, care nu a încuviințat această faptă.

Al patrulea aspect: mormântul nu se află în moschee nici după includerea sa, fiindcă este într-o încăpere separată de moschee. Moscheea nu este, așadar, construită deasupra lui. De aceea, acel loc a fost protejat și împrejmuit cu trei ziduri, iar zidul a fost așezat într-un unghi deviat față de qiblah, adică în formă de triunghi, cu colțul în partea de nord. Astfel, omul nu se îndreaptă către el când se roagă, fiindcă zidul este oblic.

Prin toate acestea se înlătură dificultatea pe care o invocă adepții mormintelor, spunând: „Aceasta există din vremea urmașilor companionilor până astăzi, iar musulmanii au încuviințat-o și nu au dezaprobat-o”. Spunem: dezaprobarea a existat chiar în vremea urmașilor companionilor și nu este o chestiune asupra căreia să existe consens. Chiar presupunând că ar fi un consens, deosebirea a fost arătată prin cele patru aspecte pe care le-am menționat.

Muslim a consemnat de la Jundub ibn ʿAbd Allāh, care a spus: «L-am auzit pe Profet ﷺ cu cinci zile înainte să moară, spunând: „Mă dezic înaintea lui Allah de a avea dintre voi un prieten apropiat, fiindcă Allah m-a luat drept prieten apropiat, așa cum l-a luat pe Ibrāhīm drept prieten apropiat. Dacă ar fi să iau pe cineva din comunitatea mea drept prieten apropiat, l-aș lua pe Abū Bakr. Să știți că cei dinaintea voastră făceau din mormintele profeților lor lăcașuri de rugăciune. Să știți, așadar: nu faceți din morminte lăcașuri de rugăciune, căci vă interzic aceasta!”»³⁵⁴.

Cuvintele sale: «cu cinci zile». Literal, este vorba de cinci nopți, însă arabii folosesc această exprimare atât pentru zile, cât și pentru nopți.

Cuvintele sale: «Mă dezic». Al-barāʾah înseamnă renunțarea, adică renunț să am dintre voi un prieten apropiat.

Cuvântul khalīl desemnează pe acela pentru care iubirea atinge treapta cea mai înaltă, fiindcă iubirea lui a pătruns în întregul trup. Un poet spune, adresându-se iubitei sale:

Ai pătruns în mine pe calea sufletului, De aceea prietenul apropiat a fost numit khalīl.

Al-khullah este cea mai mare și mai înaltă formă a iubirii. Din câte știm, Allah, Cel Atotputernic și Măreț, nu a afirmat-o decât pentru două dintre făpturile Sale: Ibrāhīm, în cuvintele Preaînaltului: «Allah l-a luat pe Ibrāhīm drept prieten apropiat» [An-Nisāʾ: 125], și Muḥammad, potrivit cuvintelor sale ﷺ: «Allah m-a luat drept prieten apropiat, așa cum l-a luat pe Ibrāhīm drept prieten apropiat».

Prin aceasta înțelegi marea neștiință din cuvintele oamenilor de rând: „Ibrāhīm este prietenul apropiat al lui Allah, iar Muḥammad este iubitul lui Allah”. Aceasta diminuează rangul Mesagerului ﷺ, fiindcă, prin asemenea cuvinte, ei au așezat rangul Profetului ﷺ sub rangul lui Ibrāhīm. De asemenea, dacă îl numesc numai „iubitul lui Allah”, nu fac deosebire între el și ceilalți oameni, fiindcă Allah îi iubește pe binefăcători, pe cei răbdători și pe alții de ale căror fapte Allah a legat iubirea Sa. Potrivit părerii lor, nu ar exista nicio deosebire între Mesager ﷺ și alții. Însă Allah nu a menționat al-khullah decât pentru Ibrāhīm, iar Profetul ﷺ a înștiințat că Allah l-a luat drept prieten apropiat așa cum l-a luat pe Ibrāhīm drept prieten apropiat.

Ceea ce contează este că oamenii de rând greșesc în această privință: ei îl descriu mereu pe Mesager ﷺ drept „iubitul lui Allah”. Le spunem: ați greșit și ați micșorat rangul profetului vostru. Mesagerul este prietenul apropiat al lui Allah. Dacă îl descrieți numai prin iubire, îl coborâți de la treapta ei cea mai înaltă.

Cuvintele sale: «fiindcă Allah m-a luat drept prieten apropiat, așa cum l-a luat pe Ibrāhīm drept prieten apropiat» explică motivul cuvintelor: «Mă dezic înaintea lui Allah de a avea dintre voi un prieten apropiat». În inima Profetului ﷺ, al-khullah nu este îndreptată către nimeni în afară de Allah, Cel Atotputernic și Măreț.

Cuvintele sale: «Dacă ar fi să iau pe cineva din comunitatea mea drept prieten apropiat, l-aș lua pe Abū Bakr». Acesta este un text explicit care arată că Abū Bakr este mai bun decât ʿAlī, Allah să fie mulțumit de amândoi. În el se află o respingere a rāfiḍiților, care pretind că ʿAlī este mai bun decât Abū Bakr.

Cuvântul său law este o particulă care arată neîmplinirea consecinței din pricina neîmplinirii condiției. În consecință, el ﷺ nu l-a luat pe Abū Bakr drept prieten apropiat, fiindcă nu putea să ia pe cineva din comunitatea sa drept prieten apropiat.

Cuvintele sale: «Să știți că cei dinaintea voastră». Particula alā atrage atenția. Această propoziție se află în cuprinsul hadithului, însă el a început-o prin atragerea atenției din pricina însemnătății subiectului.

Cuvintele sale: «Să știți, așadar: nu faceți». Aceasta este o nouă atragere a atenției asupra interdicției de a transforma mormintele în lăcașuri de rugăciune. Interdicția este generală și cuprinde atât mormântul său, cât și mormintele altora.

Cuvintele sale: «căci vă interzic aceasta». Aici interdicția este exprimată prin verb, nu prin particula de interdicție, pentru a întări interdicția, dată fiind însemnătatea subiectului.

Învățături desprinse din hadith

1. Profetul ﷺ s-a dezis de a lua pe cineva drept prieten apropiat, fiindcă inima sa este plină de iubirea lui Allah Preaînaltul.

2. Allah Preaînaltul l-a luat drept prieten apropiat, așa cum l-a luat pe Ibrāhīm drept prieten apropiat. Aceasta arată un merit al Mesagerului lui Allah ﷺ.

3. Meritul lui Ibrāhīm ﷺ, prin faptul că a fost luat drept prieten apropiat.

4. Meritul lui Abū Bakr și faptul că el este cel mai bun dintre companioni, fiindcă hadithul arată că era cel mai iubit dintre companioni de către Mesager ﷺ.

5. Avertizarea împotriva transformării mormintelor în lăcașuri de rugăciune, prin cuvintele sale: «Nu faceți din morminte lăcașuri de rugăciune» și «căci vă interzic aceasta».

6. Cine a îngropat un om într-o moschee are datoria să-l dezgroape și să-l scoată din moschee.

7. Grija Profetului ﷺ pentru comunitatea sa, prin îndepărtarea ei de shirk și de cauzele acestuia. Transformarea mormintelor în lăcașuri de rugăciune este unul dintre mijloacele și căile care duc la shirk. De aceea, Profetul ﷺ a avut grijă să-și avertizeze comunitatea împotriva acesteia, ceea ce arată deplinătatea blândeții și a milei sale față de comunitate.

8. Cine a construit o moschee deasupra unui mormânt are datoria să o dărâme.

El a interzis aceasta la sfârșitul vieții sale, apoi, chiar în agonia morții, i-a blestemat pe cei care au făcut-o. Rugăciunea lângă ele face parte din aceasta, chiar dacă nu este construită o moschee. Acesta este sensul cuvintelor ei: «exista teama ca el să nu fie făcut lăcaș de rugăciune», fiindcă nu era cu putință ca acei companioni să construiască o moschee în jurul mormântului său. Orice loc ales înadins pentru rugăciune a fost făcut astfel un loc de rugăciune. Mai mult, orice loc în care se face rugăciunea este numit masjid, după cum a spus Profetul ﷺ: «Pământul mi-a fost făcut loc de rugăciune și mijloc de purificare»³⁵⁵.

Cuvintele: «El a interzis aceasta la sfârșitul vieții sale…» aparțin lui Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah.

În cuvintele: «El a interzis aceasta la sfârșitul vieții sale», pronumele se referă la Profet ﷺ, iar ceea ce este interzis este transformarea mormintelor în lăcașuri de rugăciune.

Cuvintele: «apoi, chiar în agonia morții, i-a blestemat pe cei care au făcut-o». Profetul ﷺ, când era pe punctul de a părăsi această lume, i-a blestemat pe cei care au făcut din morminte lăcașuri de rugăciune.

Cuvintele: «Rugăciunea lângă ele face parte din aceasta, chiar dacă nu este construită o moschee». „Lângă ele” se referă la morminte, iar „face parte din aceasta” înseamnă din transformarea lor în lăcașuri de rugăciune. Prin urmare, rugăciunea lângă morminte nu este îngăduită. De aceea, Profetul ﷺ a interzis rugăciunea cu fața către morminte, după cum se arată în Ṣaḥīḥ Muslim, în hadithul relatat de Abū Marthad al-Ghanawī. El ﷺ a spus: «Nu vă rugați cu fața către morminte!»³⁵⁶

Cuvintele: «Acesta este sensul cuvintelor ei: exista teama ca el să nu fie făcut lăcaș de rugăciune». Pronumele din „cuvintelor ei” se referă la ʿĀʾishah, Allah să fie mulțumit de ea.

Cuvintele: «fiindcă nu era cu putință ca acei companioni să construiască o moschee în jurul mormântului său» aparțin lui Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah, Allah Preaînaltul să aibă milă de el.

S-ar putea spune că expresia «exista teama ca el să nu fie făcut lăcaș de rugăciune» înseamnă teama de a se construi o moschee deasupra lui. Însă această interpretare este puțin plauzibilă, fiindcă nu era cu putință ca acei companioni să construiască o moschee în jurul mormântului său, fiindcă moscheea lui era alături de casa sa. Cum ar fi construit o altă moschee? Acesta este un lucru de neconceput potrivit cursului obișnuit al lucrurilor. Sensul cuvintelor ei este, așadar, teama ca el să nu fie făcut un loc în care oamenii să se roage, chiar dacă nu se construiește o moschee.

Fără îndoială, temeiul interzicerii construirii moscheilor deasupra mormintelor este că moscheile sunt locuri de rugăciune, iar oamenii vin la ele pentru a se ruga. Dacă oamenii se roagă într-o moschee construită deasupra unui mormânt, este ca și cum s-ar fi rugat lângă mormânt. Lucrul primejdios care se află în construirea moscheilor deasupra mormintelor există și atunci când acel loc este ales pentru rugăciune, chiar dacă nu se construiește o moschee. Devine astfel limpede că transformarea mormintelor în masājid are două sensuri:

Primul: să se construiască moschei deasupra lor.

Al doilea: să fie alese drept locuri de rugăciune lângă ele, chiar dacă nu se construiește o moschee. Dacă, de pildă, acei oameni merg la un mormânt, se roagă lângă el și îl aleg drept loc de rugăciune, aceasta are același sens ca ridicarea moscheilor deasupra mormintelor și intră, de asemenea, în transformarea lor în masājid.

Cuvintele: «Orice loc ales înadins pentru rugăciune a fost făcut astfel un loc de rugăciune». Aceasta este confirmată de uzul obișnuit. Dacă l-ai întreba pe unul dintre oamenii care au locuri de rugăciune la serviciu, precum în ministere și administrații, „Unde este moscheea?”, ți-ar arăta locul pe care l-au ales pentru a se ruga, deși nu a fost construită o moschee. Fiind însă un loc ales înadins pentru rugăciune, a ajuns să fie numit masjid.

Cuvintele: «Mai mult, orice loc în care se face rugăciunea…».

Cuvântul masjid înseamnă aici „loc de prosternare”. Acesta este un al treilea sens, în plus față de cele două de mai înainte: orice loc în care te rogi este un masjid cât timp te rogi acolo. Tot astfel, covorașul pe care te rogi este numit masjid sau muṣallā, deși de obicei este numit muṣallā.

Concluzia este că nu este îngăduită construirea moscheilor deasupra mormintelor, fiindcă aceasta este un mijloc care duce la shirk, adică la adorarea celui îngropat. Nu este îngăduită nici căutarea înadins a mormintelor pentru rugăciune lângă ele. Aceasta este o transformare a lor în masājid, fiindcă motivul interdicției transformării lor în masājid se regăsește în rugăciunea lângă ele. Dacă presupunem că un om merge la cimitir și se roagă lângă mormântul cuiva despre care pretinde că este unul dintre apropiații lui Allah, îi spunem: ai făcut din acest mormânt un masjid și meriți blestemul pe care l-au meritat evreii și creștinii. În cuvintele lui Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah se află dovada că orice loc în care se face rugăciunea poate fi numit masjid în sensul general.

Aḥmad a consemnat, cu un lanț bun de transmitere, de la Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el, o relatare atribuită Profetului ﷺ: «Printre cei mai răi oameni se numără cei pe care Ceasul îi prinde în viață și cei care fac din morminte lăcașuri de rugăciune». Abū Ḥātim l-a consemnat și el în Aṣ-Ṣaḥīḥ³⁵⁷.

Cuvântul său marfūʿ desemnează ceea ce îi este atribuit Profetului ﷺ.

Cuvintele: «Printre cei mai răi oameni». Min arată că este vorba de o parte, iar shirār este pluralul lui sharr, asemenea lui ṣiḥāb ca plural al lui ṣaḥb. Sensul este „oamenii răului”. Aceasta dovedește că oamenii se deosebesc în răutate și că unii sunt mai răi decât alții.

Cuvintele: «cei pe care Ceasul îi prinde». Man este un pronume relativ care constituie elementul nominal al particulei inna. „Ceasul” înseamnă Ziua Învierii și a fost numită astfel fiindcă este o nenorocire copleșitoare. Orice mare nenorocire este numită sāʿah, după cum, despre lucrurile cumplite care îl lovesc pe om, se spune: „Acesta este ceasul tău”.

Cuvintele: «în viață». Propoziția exprimă starea celor desemnați de pronumele din „îi prinde”. În cuvintele: «Ceasul îi prinde în viață» apare o dificultate, fiindcă s-au transmis în mod autentic de la Profet ﷺ cuvintele: «Un grup din comunitatea mea va continua să fie biruitor pe calea adevărului. Cei care îi părăsesc nu le vor face rău, până când va veni porunca lui Allah»³⁵⁸. Într-o altă variantă: «până când va veni Ceasul»³⁵⁹. Cum împăcăm cele două hadithuri? Sensul aparent al hadithului citat de autor este că toți cei pe care Ceasul îi prinde în viață sunt dintre cei mai răi oameni.

Împăcarea lor este să spunem că expresia «până când va veni Ceasul» înseamnă până aproape de venirea lui, nu până la venirea sa propriu-zisă. Ceasul nu vine decât asupra celor mai răi dintre făpturi. Allah trimite un vânt care ia sufletul fiecărui credincios și nu rămân decât cei mai răi dintre făpturi, asupra cărora vine Ceasul.

Cuvintele: «cei care fac din morminte lăcașuri de rugăciune». Ei sunt dintre cei mai răi dintre făpturi, chiar dacă nu au săvârșit shirk, fiindcă au săvârșit un lucru care duce la shirk. Mijloacele primesc judecata scopurilor, chiar dacă se află pe o treaptă inferioară lor. Ele primesc totuși aceeași judecată în sensul general: dacă un lucru este mijlocul pentru îndeplinirea unei obligații, devine obligatoriu, iar dacă este mijlocul către un lucru interzis, este interzis. Cei mai răi oameni din acest hadith se împart, așadar, în două categorii:

Prima: cei pe care Ceasul îi prinde în viață.

A doua: cei care fac din morminte lăcașuri de rugăciune.

Cuvintele Profetului ﷺ: «Printre cei mai răi oameni» dovedesc că oamenii se deosebesc în răutate, fiindcă unii sunt mai răi decât alții. Tot astfel, ei se deosebesc și în bine, potrivit cuvintelor Preaînaltului:

Ei au trepte înaintea lui Allah, iar Allah vede ceea ce fac

. Aceasta privește cantitatea: cel care face două rakʿah nu este asemenea celui care face patru. Privește și calitatea: cel care se roagă cu ascultare, smerenie și inimă prezentă nu este asemenea celui care se roagă neatent. Privește și felul faptei: ceea ce este obligatoriu este mai bun decât ceea ce este voluntar, iar rugăciunea, ca fel de faptă, este mai bună decât milostenia, fiindcă rugăciunea este cea mai bună faptă trupească.

Aceasta este ceea ce arată dovezile și este poziția oamenilor Sunnei și ai comunității unite, anume că există deosebiri de treaptă între fapte. Chiar și în credința care se află în inimă oamenii se deosebesc între ei. Mai mult, omul simte în el însuși că, în anumite momente, găsește în inima sa o credință pe care nu o găsește în alte momente. Cum să fie atunci între un om și altul? Deosebirea este și mai mare.

Rezumatul capitolului

Trebuie să ne ținem departe de shirk și de mijloacele care duc la el, iar avertizarea este aspră față de cel care Îl adoră pe Allah lângă mormântul unui om drept. Cuvintele autorului, Allah să aibă milă de el, «cel care Îl adoră pe Allah» cuprind rugăciunea și alte acte de adorare, deși hadithurile pe care le-a citat privesc rugăciunea. Se pare însă că el, Allah să aibă milă de el, a aplicat prin analogie aceeași judecată și altor acte. Cine pretinde că milostenia lângă acel mormânt este mai bună decât în altă parte se aseamănă cu cel care a făcut din el un lăcaș de rugăciune, fiindcă socotește că acel loc ori cel aflat în el are un statut prin care este mai presus de altele. Șeicul a generalizat, așadar, deși dovada este particulară.

Se poate obiecta că o dovadă particulară nu poate fi folosită pentru a susține o judecată generală.

Răspunsul este că șeicul a avut în vedere că motivul judecății este preamărirea acelui loc pentru că este un mormânt. După cum acest motiv există în cazul rugăciunii, există și în alte acte de adorare. Generalizarea se face, așadar, prin analogie, nu fiindcă formularea textului le-ar cuprinde în mod explicit.

Învățămintele capitolului

Primul: ceea ce a spus Mesagerul despre cel care construiește o moschee în care Allah să fie adorat lângă mormântul unui om drept, chiar dacă intenția celui care face aceasta este bună.

Explicarea învățămintelor

Primul: ceea ce a spus Mesagerul ﷺ despre cel care construiește o moschee în care Allah să fie adorat lângă mormântul unui om drept, chiar dacă intenția celui care face aceasta este bună. Aceasta se deduce din blestemarea de către Profet ﷺ a celor care au făcut din mormintele profeților lor lăcașuri de rugăciune.

Cuvintele sale: «chiar dacă intenția celui care face aceasta este bună». Judecata a fost legată de simpla formă a faptei. Pentru această faptă nu este nevoie de o intenție aparte, fiindcă judecata este legată de săvârșirea faptei în sine. Intenția are un rol în faptele bune și în validitatea lor; are un rol și în faptele pe care omul nu le poate împlini, pentru care primește totuși răsplata, și în altele asemenea. Altceva este ceea ce a fost legat de simpla faptă: acolo nu este nevoie de intenție. Adică, chiar dacă el Îl adoră pe Allah și chiar dacă urmărește să se apropie de Allah prin construirea acelei moschei, se ia în considerare ceea ce va rezulta și urmarea rea a faptei. De la acest punct trecem la altul: avertizarea împotriva asemănării cu politeiștii, chiar dacă omul nu urmărește asemănarea. Acest lucru le poate scăpa unora, care cred că imitarea este interzisă numai dacă este urmărită asemănarea. Legea revelată a legat însă judecata de imitare, adică de săvârșirea a ceva asemănător faptei lor, fie că a intenționat aceasta, fie că nu. De aceea, învățații au spus în chestiunea imitării: chiar dacă nu a intenționat-o, imitarea se produce prin simpla asemănare a formei.

Dacă se întreabă: „Regula «Faptele sunt potrivit intențiilor» contrazice ceea ce am menționat?”

Răspunsul: nu contrazice, fiindcă ceea ce a fost legat de faptă primește judecata respectivă chiar dacă omul nu a intenționat fapta, precum lucrurile interzise: ẓihār, adulterul și altele asemenea.

Al doilea: interzicerea reprezentărilor și asprimea avertizării în această privință.

Al doilea: interzicerea reprezentărilor și asprimea avertizării în această privință. Aceasta se deduce din cuvintele: «și fac în el acele imagini», îndeosebi dacă imaginile reprezintă persoane cinstite potrivit obiceiului, precum conducătorii, liderii, tatăl, fratele și unchiul, ori potrivit Legii revelate, precum apropiații lui Allah, oamenii drepți, profeții și alții asemenea.

Al treilea: învățătura din stăruința Profetului ﷺ în această privință: cum le-a lămurit aceasta mai întâi, apoi, cu cinci zile înaintea morții sale, a spus ceea ce a spus, iar când s-a aflat în agonia morții nu s-a mulțumit cu cele spuse înainte.

Al treilea: învățătura din stăruința Profetului ﷺ în această privință: cum le-a lămurit aceasta mai întâi, apoi, cu cinci zile înaintea morții sale, a spus ceea ce a spus, iar când s-a aflat în agonia morții nu s-a mulțumit cu cele spuse înainte. Aceasta arată grija Profetului ﷺ pentru ocrotirea tawḥīd-ului, fiindcă el este esența chemării mesagerilor și cel mai mare act de ascultare. Păcatele, oricât de mari, sunt mai ușoare decât shirk-ul. Ibn Masʿūd a spus chiar: «Prefer să jur pe Allah mințind decât să jur pe altcineva spunând adevărul»³⁶⁰, fiindcă jurământul pe altcineva este o formă de shirk, pe când jurământul mincinos pe Allah este o neascultare, iar ea este mai ușoară decât shirk-ul.

Shirk-ul este, așadar, o chestiune foarte gravă. Îi avertizăm pe frații noștri musulmani împotriva înrobirii lor de astăzi față de viața lumească, până când au uitat pentru ce au fost creați și s-au preocupat de ceea ce a fost creat pentru ei. Îi găsești pe oamenii de rând preocupați de această lume: nu se gândesc decât la ea, fie că stau în picioare, așezați, dorm sau sunt treji. În realitate, aceasta este o formă de shirk, fiindcă provoacă nepăsare față de Allah, Cel Atotputernic și Măreț. De aceea, Profetul ﷺ l-a numit pe cel care face aceasta rob al lucrului căruia i se supune, spunând: «Nefericit să fie robul dinarului! Nefericit să fie robul dirhamului! Nefericit să fie robul veșmântului împodobit! Nefericit să fie robul țesăturii catifelate!»³⁶¹ Dacă slujitorul s-ar îndrepta către Allah cu inima și cu mădularele sale, ar primi partea din această lume care i-a fost hotărâtă. Viața lumească este un mijloc, nu un scop. Nefericit este cel care o face scop! Cum o poți face scop când nu știi cât vei rămâne în ea? Cum o poți face scop când bucuria ei este însoțită de tristeți, după cum spune poetul:

O zi ne este potrivnică și o zi ne este prielnică, O zi suntem întristați și o zi ne bucurăm.

Așadar, Profetul ﷺ a fost trimis pentru a înfăptui adorarea lui Allah și, de aceea, s-a îngrijit să închidă toate căile care duc la shirk. Mesagerul ﷺ a avertizat de trei ori împotriva transformării mormintelor în lăcașuri de rugăciune:

Prima dată: în cursul vieții sale.

A doua dată: cu cinci zile înaintea morții sale.

A treia dată: în agonia morții.

Al patrulea: interzicerea de către el a acestei fapte la mormântul său, înainte ca mormântul să existe.

Al patrulea: interzicerea de către el a acestei fapte la mormântul său, înainte ca mormântul să existe. Aceasta se deduce din cuvintele: «Nu faceți din morminte lăcașuri de rugăciune». Fără îndoială, mormântul său este cuprins în această interdicție, ba chiar este primul care intră în ea.

Al cincilea: aceasta face parte din obiceiurile evreilor și ale creștinilor la mormintele profeților lor.

Al cincilea: aceasta face parte din obiceiurile evreilor și ale creștinilor la mormintele profeților lor. Se deduce din cuvintele Profetului ﷺ: «Ei au făcut din mormintele profeților lor lăcașuri de rugăciune». Cât de rău este omul care îi ia pe evrei și pe creștini drept model și îi imită în faptele lor urâte!

Al șaselea: el i-a blestemat pentru aceasta.

Al șaselea: el i-a blestemat pentru aceasta. Se deduce din cuvintele: «Blestemul lui Allah asupra evreilor și creștinilor!»

Al șaptelea: el ﷺ a urmărit să ne avertizeze în privința mormântului său.

Al șaptelea: el a urmărit să ne avertizeze în privința mormântului său. Se deduce din cuvintele ʿĀʾishei: «El avertiza împotriva a ceea ce făcuseră», adică împotriva a ceea ce evreii și creștinii făcuseră la mormintele profeților lor.

Al optulea: motivul pentru care mormântul său nu a fost lăsat la vedere.

Al optulea: motivul pentru care mormântul său nu a fost lăsat la vedere. Se deduce din cuvintele ʿĀʾishei: «Dacă nu ar fi fost aceasta, mormântul său ar fi fost scos la vedere, numai că exista teama ca el să nu fie făcut lăcaș de rugăciune». Mai există un motiv: înștiințarea sa că niciun profet nu moare fără să fie îngropat acolo unde moare³⁶². Nimic nu împiedică o judecată să aibă două motive, după cum nimic nu împiedică un singur motiv să ducă la două judecăți.

Al nouălea: sensul transformării lor în lăcașuri de rugăciune.

Al nouălea: sensul transformării lor în lăcașuri de rugăciune. Am menționat deja că are două sensuri:

1. Construirea moscheilor deasupra lor.

2. Alegerea lor drept locuri căutate înadins pentru rugăciune, pentru a te ruga lângă ele. Mai mult, chiar cel care se roagă lângă ele fără să le fi ales drept loc de rugăciune le-a făcut masjid în sensul general.

Al zecelea: el i-a alăturat pe cei care fac din morminte lăcașuri de rugăciune celor asupra cărora vine Ceasul. A menționat astfel calea care duce la shirk înainte de săvârșirea lui, împreună cu sfârșitul său.

Al zecelea: el i-a alăturat pe cei care fac din morminte lăcașuri de rugăciune celor asupra cărora vine Ceasul. A menționat astfel calea care duce la shirk înainte de săvârșirea lui, împreună cu sfârșitul său. Sensul este că Mesagerul ﷺ a avertizat împotriva shirk-ului înainte să moară.

Cuvintele sale: «împreună cu sfârșitul său» se referă la faptul că aceia asupra cărora vine Ceasul sunt cei mai răi dintre făpturi. Cei pe care Ceasul îi prinde în viață sunt necredincioșii, iar cei care fac din morminte lăcașuri de rugăciune au săvârșit cauzele shirk-ului și ale necredinței.

Al unsprezecelea: în cuvântarea sa cu cinci zile înaintea morții sale a menționat respingerea celor două grupări care sunt cele mai rele dintre adepții inovațiilor, ba chiar unii învățați i-au scos din rândul celor șaptezeci și două de grupări. Acestea sunt rāfiḍiții și jahmiții. Din pricina rāfiḍiților au apărut shirk-ul și adorarea mormintelor, iar ei au fost primii care au construit moschei deasupra lor.

Al unsprezecelea: în cuvântarea sa cu cinci zile înaintea morții sale a menționat respingerea celor două grupări care sunt cele mai rele dintre adepții inovațiilor.

Cuvintele sale: «cu cinci zile înaintea morții sale», adică cinci nopți. Arabii desemnează zilele prin nopți și invers.

Cuvintele sale: «cele mai rele dintre adepții inovațiilor». Se spune asharr, dar și sharr, prin omiterea literei hamzah. A doua formă este mai des folosită.

Autorul, Allah să aibă milă de el, a vorbit despre starea rāfiḍiților și a jahmiților și despre judecata privitoare la ei înainte de a le menționa numele, pentru a trezi dorința de a-i cunoaște și de a afla despre ei. Când omului i se menționează judecata și descrierea înainte de a-i fi numit cel descris și judecat, sufletul său începe să dorească să afle despre el. Dacă ar fi spus de la început: „Respingerea rāfiḍiților și a jahmiților”, omul nu ar fi avut aceeași dorință de a afla ca atunci când i se vorbește mai întâi despre starea lor și despre judecata privitoare la ei. Starea lor: sunt cele mai rele dintre grupările inovatoare. Judecata privitoare la ei: unii învățați i-au scos din rândul celor șaptezeci și două de grupări.

Ar-rāfiḍah este un nume de agent derivat din rafaḍa, adică a respinge și a îndepărta un lucru. Au fost numiți astfel pentru că l-au respins pe Zayd ibn ʿAlī ibn al-Ḥusayn ibn ʿAlī ibn Abī Ṭālib, când l-au întrebat: „Ce spui despre Abū Bakr și ʿUmar?” El i-a lăudat și a spus: „Ei sunt cei doi sfetnici ai străbunului meu”. Atunci l-au respins și l-au părăsit, deși mai înainte fuseseră alături de el. Când a spus adevărul care se împotrivea patimilor lor, s-au îndepărtat de el — la Allah căutăm ocrotire — și au fost numiți rāfiḍiți. Originea doctrinei lor este la ʿAbd Allāh ibn Sabaʾ, un evreu care s-a înfățișat drept musulman. El și-a arătat atașamentul față de familia Profetului și a exagerat în privința ei, pentru a-i abate pe oameni de la religia Islamului și a o strica, după cum Pavel a stricat religia creștinilor când s-a înfățișat drept creștin.

Ibn Sabaʾ și-a arătat pentru prima dată inovația în vremea lui ʿAlī ibn Abī Ṭālib, până într-atât încât a venit la el și a spus: „Tu ești cu adevărat Allah” — la Allah căutăm ocrotire. Atunci ʿAlī a poruncit să fie săpate șanțuri, să fie adunate lemne și să fie aprins focul, apoi i-a ars în el. Se spune însă că ʿAbd Allāh ibn Sabaʾ a fugit, a mers în Egipt și și-a răspândit inovația. Allah știe cel mai bine.

Ceea ce contează este că ʿAlī, Allah să fie mulțumit de el, a văzut un lucru pe care nu l-a putut îngădui: ei i-au atribuit dumnezeirea, iar el i-a ars în foc. Apoi această grupare rea a început să se înmulțească, fiindcă, în realitate, semnul ei distinctiv este ipocrizia pe care o numesc taqiyyah. De aceea, această grupare este cât se poate de primejdioasă pentru Islam: ea afișează apartenența la Islam și chemarea la el și împlinește riturile sale vădite, precum interzicerea băuturilor amețitoare și altele asemenea, însă înăuntrul ei îl contrazice. Ei îi socotesc pe imamii lor divinități care conduc universul și îi consideră mai presus de profeți, îngeri și apropiații lui Allah, pe o treaptă la care nu ajunge niciun înger apropiat și niciun profet trimis. Cum ar putea fi acceptată de la aceștia pretenția apartenenței la Islam? De aceea, Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah, Allah să aibă milă de el, spune despre ei în multe dintre cărțile sale cuvinte prin care omul, dacă le citește, le cunoaște starea: «Ei sunt oamenii care vatămă cel mai mult Islamul; au părăsit moscheile și au înălțat sanctuarele de la morminte». Ei spun: „Nu ne rugăm în comun decât în spatele unui imam infailibil, iar acum nu există niciunul infailibil”. Ei au fost primii care au construit sanctuare deasupra mormintelor, după cum spune aici șeicul. I-au acuzat pe cei mai buni dintre toți urmașii Mesagerului — Abū Bakr și ʿUmar — de ipocrizie și au pretins că au murit astfel, asemenea lui ʿAbd Allāh ibn Ubayy ibn Salūl și altora ca el. La Allah căutăm ocrotire! Privește, așadar, ce judecată dai despre aceștia după ce le cunoști crezul și calea!

Cât despre jahmiți, ei sunt adepții lui Jahm ibn Ṣafwān. Prima sa inovație a fost negarea atributelor lui Allah. El a spus că Allah nu l-a luat pe Ibrāhīm drept prieten apropiat și nu i-a vorbit lui Mūsā cu adevărat, negând astfel iubirea și vorbirea. Apoi această inovație a început să se răspândească și să se extindă, fiind adoptată și de alte grupări decât jahmiții, precum muʿtaziliții și rāfiḍiții de mai târziu. La început, rāfiḍiții Îl asemănau pe Allah cu făpturile. De aceea, învățații au spus că primul cunoscut pentru această asemănare a fost Hishām ibn al-Ḥakam ar-Rāfiḍī. Apoi au trecut de la asemănare la negare și au început să nege atributele.

Jahm ibn Ṣafwān și-a luat inovația de la al-Jaʿd ibn Dirham, iar al-Jaʿd și-a luat inovația de la Abān ibn Samʿān. Abān a luat-o de la Ṭālūt, care a luat-o de la Labīd ibn al-Aʿṣam, evreul care a făcut vrăji împotriva Profetului ﷺ. Astfel, originea inovației negării atributelor este la evrei. Apoi Jahm ibn Ṣafwān a crescut în ținutul Khurāsān, unde se aflau mulți sabeeni, adoratori ai astrelor și filosofi. El a preluat și de la ei ceea ce a preluat, astfel încât această inovație a devenit un amestec din iudaism, din credința sabeenilor și din aceea a politeiștilor.

Această inovație s-a răspândit în comunitatea islamică. Acești jahmiți sunt negatori ai atributelor: ei le neagă, iar unii dintre ei au negat și numele împreună cu atributele. Numele pe care Allah, Slăvitul, Și le atribuie le-au socotit simple atribuiri, fără realitate, ori nume ale unora dintre făpturile Sale. Pentru ei, As-Samīʿ înseamnă „Cel care a creat auzul în altcineva”, iar Al-Baṣīr este explicat la fel, și tot așa.

Unii dintre ei au negat că lui Allah I s-ar putea atribui o însușire afirmată ori absența ei. Au spus: „Nu este îngăduit să-I afirmăm lui Allah un atribut și nici să negăm un atribut despre El”, până când au spus: „Nu este îngăduit să spunem despre El nici că există, nici că nu există. Dacă spunem că există, Îl asemănăm celor existente, iar dacă spunem că nu există, Îl asemănăm celor inexistente. Spunem, așadar: nici existent, nici inexistent”. Astfel, s-au împotrivit rațiunii și au negat ceea ce a fost transmis. Acesta este un lucru imposibil, fiindcă existența și inexistența sunt două contradictorii care nu pot nici să lipsească amândouă, nici să fie prezente împreună: una dintre ele trebuie să fie prezentă. A-L descrie pe Allah astfel înseamnă, potrivit propriei lor reguli, a-L asemăna lucrurilor imposibile.

Poziția lor în privința hotărârii și a predestinării este constrângerea. Ei spun că omul este constrâns în faptele sale și acționează fără alegere: dacă se roagă, este constrâns; dacă ucide, este constrâns, și tot așa. Prin aceasta au negat înțelepciunea lui Allah, fiindcă, dacă fiecare făptuitor ar fi constrâns în fapta sa, nu ar mai exista o înțelepciune în răsplată și pedeapsă. Dimpotrivă, numai prin voință l-ar pedepsi pe unul și l-ar răsplăti pe altul. Prin aceasta, ei au înlăturat de la făptuitori însușirile pentru care sunt lăudați sau condamnați: nu ai mai putea lăuda ori condamna un om, fiindcă atât cel neascultător, cât și cel ascultător ar fi constrânși.

Li se spune: dacă susțineți aceasta, ajungeți să-I atribuiți lui Allah cea mai mare nedreptate. Cum l-ar pedepsi pe cel neascultător, dacă el este constrâns la neascultare, și cum l-ar răsplăti pe cel ascultător, dacă acesta este constrâns la ascultare? Ar însemna că i-a dat celui care nu merită și l-a pedepsit pe cel care nu merită, iar aceasta este nedreptate.

Ei au răspuns: aceasta nu este nedreptate, fiindcă nedreptatea înseamnă ca stăpânul să dispună de ceea ce nu îi aparține. Aici însă Stăpânul dispune de ceea ce Îi aparține și face cu aceasta ceea ce voiește.

Răspunsul este că această susținere este falsă. Dacă Stăpânul are atributele desăvârșirii, nu Își încalcă făgăduința. Allah Preaînaltul a spus:

Cel care săvârșește fapte bune și este credincios nu se teme nici de nedreptate, nici de micșorarea răsplății

. Dacă Și-ar încălca această făgăduință, ar fi o lipsă în privința Sa și o nedreptate față de făpturile Sale, fiindcă le-ar fi făgăduit și apoi nu Și-ar fi ținut făgăduința.

Poziția lor în privința denumirilor credinței și ale religiei este irjāʾ. Ei spun că credința este simpla recunoaștere de către om a Creatorului, descris, potrivit căii lor, prin negarea atributelor; că vorbele și faptele nu intră în credință; și că aceasta nici nu crește, nici nu scade. Pornind de la aceste trei lucruri, au spus că cel mai păcătos și cel mai drept dintre slujitorii lui Allah sunt egali în credință. Ba chiar au spus că Faraon era un credincios cu credință deplină și că Jibrīl este un credincios cu credință deplină, însă Faraon a devenit necredincios numai pentru că și-a atribuit domnia divină, devenind astfel necredincios.

Ibn al-Qayyim a spus despre ei:

Oamenii sunt deopotrivă în credință, Ca pieptenele ai cărui dinți sunt la fel.

Doctrina lor este, așadar, dintre cele mai rele doctrine, dacă nu chiar cea mai rea. Însă și mai rea decât ea este doctrina rāfiḍiților, până într-atât încât Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah, Allah să aibă milă de el, a spus: «Originea tuturor inovațiilor este la rāfiḍiți». Ei sunt, așadar, originea nenorocirii în Islam. De aceea, autorul a spus: «Unii învățați i-au scos din rândul celor șaptezeci și două de grupări». Este posibil ca forma corectă să fie „din cele șaptezeci și trei de grupări” sau ca forma corectă să fie „i-au inclus între cele șaptezeci și două”, adică i-au scos din cea de-a șaptezeci și treia, care urmează calea Mesagerului ﷺ și a companionilor săi. Se știe că această comunitate se împarte în șaptezeci și trei de grupări, toate în Foc, în afară de una: aceea care urmează ceea ce urmau Profetul ﷺ și companionii săi.

El, Allah să aibă milă de el, a spus adevărul când a numit aceste două grupări, rāfiḍiții și jahmiții, «cele mai rele dintre grupările inovatoare».

Jahm ibn Ṣafwān a fost ucis de Salamah ibn Aḥwaz, comandantul poliției lui Naṣr ibn Sayyār, fiindcă își făcuse cunoscută doctrina și o răspândise.

Cuvintele autorului: «Din pricina rāfiḍiților au apărut shirk-ul și adorarea mormintelor, iar ei au fost primii care au construit moschei deasupra lor». De aceea trebuie să ne ferim de inovația lor, de inovația jahmiților și de altele. Fără îndoială, inovațiile sunt trepte descendente, unele mai joase decât altele. Omul trebuie, așadar, să se ferească de inovații și să urmeze calea predecesorilor drepți în această chestiune și în altele.

Al doisprezecelea: încercarea Profetului ﷺ prin greutatea agoniei morții.

Al doisprezecelea: încercarea Profetului ﷺ prin greutatea agoniei morții. Aceasta se deduce din cuvintele ei: «A început să-și pună pe față o khamīṣah. Când aceasta îl apăsa și îi îngreuna respirația, o descoperea». Aceasta dovedește greutatea agoniei sale. Tot astfel, Mesagerul ﷺ se îmbolnăvea și avea febră cât doi oameni³⁶³. Aceasta ține de înțelepciunea lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț. Încercarea lui ﷺ a fost înăsprită prin împotrivirea față de chemarea sa și a fost supus unei mari prigoniri. Tot astfel, suferințele bolilor care îl loveau erau sporite. Înțelepciunea acestora era ca el să dobândească cele mai înalte trepte ale răbdării. Când omul este încercat cu un rău și rabdă, aceasta îi înalță rangul.

Răbdarea este o treaptă înaltă, care nu poate fi dobândită decât dacă există prilejurile ei. Unul dintre ele este încercarea: omul rabdă și caută răsplata lui Allah, până când dobândește treapta celor răbdători.

Al treisprezecelea: cinstea care i-a fost dăruită prin al-khullah, prietenia apropiată.

Al treisprezecelea: cinstea care i-a fost dăruită prin al-khullah. Aceasta este arătată de cuvintele sale ﷺ: «Allah m-a luat drept prieten apropiat, așa cum l-a luat pe Ibrāhīm drept prieten apropiat». Fără îndoială, această cinste este măreață, fiindcă nu știm pe nimeni care să fi dobândit această treaptă în afară de Mesagerul lui Allah ﷺ și de Ibrāhīm ﷺ.

Al paisprezecelea: afirmația explicită că ea este mai presus de iubire.

Al paisprezecelea: afirmația explicită că ea este mai presus de iubire. Dovada este că el ﷺ îl iubea pe Abū Bakr, iar acesta era cel mai iubit om de el. I-a afirmat iubirea, dar i-a negat al-khullah, ceea ce arată că aceasta este mai presus de iubire. Afirmația explicită nu rezultă numai din acest hadith, ci din alăturarea lui cu altul. Într-un alt hadith s-a transmis că el a spus explicit că «Abū Bakr îi era cel mai iubit dintre bărbați»³⁶⁴. Apoi, aici, a spus: «Dacă ar fi să iau pe cineva din comunitatea mea drept prieten apropiat, l-aș lua pe Abū Bakr». Aceasta arată că al-khullah este mai presus de iubire.

Al cincisprezecelea: afirmația explicită că aṣ-Ṣiddīq este cel mai bun dintre companioni.

Al cincisprezecelea: afirmația explicită că aṣ-Ṣiddīq este cel mai bun dintre companioni. Se deduce din cuvintele Profetului ﷺ: «Dacă ar fi să iau pe cineva din comunitatea mea drept prieten apropiat, l-aș lua pe Abū Bakr». Dacă altcineva ar fi fost mai bun decât el înaintea Profetului ﷺ, acela ar fi avut mai mult drept la aceasta.

O altă chestiune importantă este că întâietatea în credință și faptă bună este mai presus de întâietatea prin înrudire. Dacă am fi ținut seama de întâietatea prin înrudire, Ḥamzah ibn ʿAbd al-Muṭṭalib și al-ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi, ar fi avut mai mult drept decât Abū Bakr la aceasta. De aceea, Abū Bakr, Allah să fie mulțumit de el, a fost pus înaintea lui ʿAlī ibn Abī Ṭālib și a altora din familia Profetului ﷺ.

Al șaisprezecelea: aluzia la califatul său.

Al șaisprezecelea: aluzia la califatul său. Autorul nu a spus „afirmația explicită”, ci „aluzia”, fiindcă Profetul ﷺ nu a spus că Abū Bakr este califul de după el. Însă, când a spus: «Dacă ar fi să iau pe cineva din comunitatea mea drept prieten apropiat, l-aș lua pe Abū Bakr», s-a înțeles că el, Allah să fie mulțumit de el, este cel mai apropiat de Mesagerul lui Allah ﷺ și, prin urmare, cel mai îndreptățit să-i urmeze în califat.