Uṣūl min ʿIlm al-Uṣūl

Definiția sa

Din punct de vedere lingvistic, kalām este o expresie verbală stabilită pentru a transmite un sens. În terminologia de specialitate, este o expresie verbală care transmite un înțeles complet, precum: „Allah este Domnul nostru” și „Muḥammad este Profetul nostru”.

Cel mai mic enunț complet este alcătuit din două substantive sau dintr-un verb și un substantiv. Exemplul primei forme: „Muḥammad este Trimisul lui Allah.” Exemplul celei de-a doua: „Muḥammad s-a îndreptat.”

Unitatea din care este alcătuit kalām-ul este cuvântul (kalimah), adică expresia verbală stabilită pentru un sens individual. Cuvântul este fie substantiv, fie verb, fie particulă.

a. Substantivul este ceea ce indică un sens prin el însuși, fără a indica un timp. El este de trei feluri: ceea ce indică generalitatea, precum pronumele relative; ceea ce indică sensul absolut/nedeterminat, precum substantivul nehotărât într-un context afirmativ; și ceea ce indică particularitatea, precum numele proprii.

b. Verbul este ceea ce indică un sens prin el însuși și, prin forma lui, indică unul dintre cele trei timpuri. El este fie la trecut, precum فَهِمَ (fahima — „a înțeles”), fie la prezent/viitor, precum يَفْهَمُ (yafhamu — „înțelege/va înțelege”), fie la imperativ, precum اِفْهَمْ (ifham — „înțelege!”). Verbul, în toate formele lui, indică sensul absolut și nu exprimă prin el însuși generalitate.

c. Particula este ceea ce indică un sens numai în legătură cu altceva. Din această categorie fac parte, printre altele:

• wa (و): poate fi conjuncție și indică participarea elementelor coordonate la aceeași hotărâre; ea nu impune prin ea însăși ordinea și nici nu o exclude, decât dacă există o dovadă.

• fa (ف): poate fi conjuncție și indică participarea elementelor coordonate la aceeași hotărâre împreună cu ordinea și succesiunea imediată; poate apărea și cu sens cauzal, indicând motivarea.

• lām-ul prepozițional (لـ): are mai multe sensuri, printre care cauza, proprietatea și permisiunea.

• prepoziția ʿalā (على): are mai multe sensuri, printre care și obligația.

Categoriile vorbirii

Din perspectiva posibilității de a fi descris ca adevărat sau fals, kalām-ul se împarte în două: informație (khabar) și enunț performativ/constitutiv (inshāʾ).

1. Khabar este enunțul care, prin natura lui, poate fi descris ca adevărat sau fals.

Prin formularea „poate fi descris ca adevărat sau fals” este exclus inshāʾ-ul, deoarece semnificația lui nu este o relatare despre ceva astfel încât să i se poată spune „adevărat” sau „fals”.

Prin formularea „prin natura lui” sunt excluse relatările care, din cauza celui despre care relatează sau a naturii conținutului lor, nu pot fi adevărate ori nu pot fi false. Din acest punct de vedere, relatările sunt de trei feluri:

a. Ceea ce nu poate fi descris ca fals, precum relatarea lui Allah și relatarea autentic stabilită de la Trimisul Său ﷺ.

b. Ceea ce nu poate fi descris ca adevărat, precum relatarea despre ceva imposibil din punct de vedere al Sharīʿah sau al rațiunii. Exemplul primului este afirmația celui care pretinde profeția după Profetul ﷺ. Exemplul celui de-al doilea este afirmația că două contrarii se reunesc în același subiect și în același moment, precum mișcarea și repausul în același lucru simultan.

c. Ceea ce poate fi adevărat sau fals, fie în mod egal, fie cu predominanța uneia dintre posibilități, precum relatarea unei persoane că un absent s-a întors și alte asemenea situații.

2. Inshāʾ este enunțul care nu poate fi descris ca adevărat sau fals. Din această categorie fac parte porunca și interdicția. Allah Preaînaltul spune:

„Adorați-L pe Allah și nu-I asociați nimic.”

Un enunț poate fi considerat khabar dintr-o perspectivă și inshāʾ din alta, precum formulele verbale ale contractelor: „am vândut” și „am acceptat”. Din perspectiva faptului că exprimă ceea ce se află în intenția celui care încheie contractul, ele sunt khabar; din perspectiva faptului că prin rostirea lor contractul ia naștere, ele sunt inshāʾ.

De asemenea, un enunț poate veni în forma unei relatări, deși prin el se urmărește un ordin, și invers, pentru un anumit folos retoric.

Exemplul primei situații este cuvântul lui Allah:

„Femeile divorțate să aștepte, pentru ele însele, trei perioade.”

Expresia „așteaptă” apare în forma unei relatări, însă sensul urmărit este porunca. Folosul acestei formulări este întărirea îndeplinirii poruncii, ca și cum ea ar fi deja un fapt realizat despre care se relatează ca despre o caracteristică a celui căruia i s-a poruncit.

Exemplul situației inverse este cuvântul lui Allah:

„Cei care nu cred le-au spus celor care cred: „Urmați calea noastră, iar noi vom purta păcatele voastre.””

Expresia „iar noi vom purta” vine sub forma unei porunci/cohortative în arabă, însă sensul urmărit este cel de relatare: „noi le vom purta”. Folosul este prezentarea lucrului relatat ca și cum ar fi ceva asumat și obligatoriu asupra celui care îl afirmă.