الأصول من علم الأصول

Această ediție românească urmărește textul arab al lucrării al-Uṣūl min ʿIlm al-Uṣūl. Structura capitolelor, definițiile, exemplele și întrebările de recapitulare ale autorului sunt păstrate.

Versetele coranice sunt păstrate în arabă acolo unde forma expresiei este relevantă pentru demonstrația de uṣūl al-fiqh și sunt însoțite de redarea sensului în română. Termenii tehnici arabi sunt transliterați consecvent, iar la final a fost adăugat un glosar românesc extins pentru termenii păstrați în arabă. Notele bibliografice ale ediției arabe sunt păstrate ca note de subsol.

Notă asupra traducerii

Toată lauda Îi aparține lui Allah. Îl lăudăm, Îi cerem ajutorul, Îi cerem iertare și ne căim înaintea Lui. Căutăm adăpost la Allah de răul sufletelor noastre și de faptele noastre rele. Pe cel pe care Allah îl călăuzește nimeni nu-l poate rătăci, iar pe cel pe care El îl lasă să rătăcească nimeni nu-l poate călăuzi. Mărturisesc că nimeni nu are dreptul de a fi adorat în afară de Allah, Unicul, fără asociat, și mărturisesc că Muḥammad este robul și Trimisul Său. Fie ca Allah să trimită binecuvântări și pace asupra lui, asupra familiei sale, a Companionilor săi și asupra celor care îi urmează cu bunătate până în Ziua Judecății.

În continuare: aceasta este o lucrare concisă despre uṣūl al-fiqh, pe care am scris-o potrivit programei stabilite pentru anul al treilea de învățământ secundar din institutele de studii islamice. Am numit-o:

„Fundamente din Știința Uṣūl al-Fiqh”

Îl rog pe Allah să facă lucrarea noastră sinceră numai pentru El și folositoare robilor lui Allah. Cu adevărat, El este Apropiat și răspunde rugăciunilor.

Introducerea autorului

Uṣūl al-fiqh poate fi definit din două perspective:

Din perspectiva celor două cuvinte care alcătuiesc expresia, adică „uṣūl” și „fiqh”.

Uṣūl este pluralul lui aṣl, adică „fundament” sau „origine”: ceea ce servește drept bază pentru altceva. De pildă, fundamentul unui zid este temelia sa, iar originea unui copac este partea din care se ramifică crengile sale. Allah Preaînaltul spune:

„Nu vezi cum Allah dă drept pildă un cuvânt bun asemenea unui copac bun, a cărui rădăcină este trainică, iar ramurile sale sunt în cer?”

Fiqh, din punct de vedere lingvistic, înseamnă „înțelegere”. Autorul citează apoi cuvântul lui Allah:

„Și dezleagă nodul limbii mele.” [Ṭā-Hā 20:27] Notă: în textul tipărit este citat numai versetul 27. Legătura lexicală explicită cu sensul de „înțelegere” apare în continuarea imediată a pasajului coranic, nu în fragmentul tipărit aici; traducerea păstrează însă citatul exact al sursei.

În terminologia de specialitate, fiqh-ul este: cunoașterea hotărârilor juridice islamice practice pe baza dovezilor lor detaliate.

Prin „cunoaștere” se au în vedere atât cunoașterea certă, cât și aprecierea predominantă (ẓann), deoarece perceperea hotărârilor de fiqh poate fi uneori certă și alteori probabilă, cum se întâmplă în numeroase chestiuni de fiqh.

Prin „hotărâri juridice islamice” se înțeleg hotărârile primite din Sharīʿah, precum obligația și interdicția. Această precizare exclude judecățile raționale, precum faptul că întregul este mai mare decât partea, și judecățile obișnuite bazate pe experiență, precum constatarea că într-o noapte rece și senină poate cădea rouă.

Prin „practice” se au în vedere chestiunile care nu țin de credință, precum rugăciunea și zakāh-ul. Sunt excluse astfel chestiunile de credință, precum afirmarea unicității lui Allah și cunoașterea Numelor și Atributelor Sale; acestea nu se numesc fiqh în această terminologie.

Prin „pe baza dovezilor lor detaliate” se au în vedere dovezile de fiqh legate de probleme juridice concrete. Această precizare exclude uṣūl al-fiqh, deoarece acesta studiază dovezile generale și principiile globale ale fiqh-ului.

2. Din perspectiva faptului că expresia „uṣūl al-fiqh” a devenit numele acestei discipline. În acest sens, ea se definește astfel: știința care cercetează dovezile generale ale fiqh-ului, modul de folosire a lor pentru 

deducerea hotărârilor și situația celui care deduce aceste hotărâri.

Prin „dovezile generale” se înțeleg regulile de ansamblu, precum: „porunca indică obligația”, „interdicția indică prohibiția” și „validitatea implică producerea efectelor juridice”. Dovezile detaliate sunt astfel excluse; în uṣūl al-fiqh ele sunt menționate numai pentru a ilustra o regulă.

Prin „modul în care se deduc hotărârile din ele” se înțelege cunoașterea felului în care hotărârile sunt extrase din dovezi, prin studierea regulilor expresiilor și a semnificațiilor lor: general și particular, absolut și restricționat, abrogator și abrogat și alte asemenea teme. Prin cunoașterea acestora se pot deduce hotărârile juridice din dovezile fiqh-ului.

Prin „situația celui care deduce” se înțelege cunoașterea situației mujtahidului. El este numit în definiția arabă al-mustafīd, adică cel care obține el însuși hotărârile din dovezile lor după ce a atins nivelul ijtihād-ului. De aceea, uṣūl al-fiqh studiază mujtahidul, condițiile ijtihād-ului, hotărârea referitoare la acesta și chestiuni asemănătoare.

Uṣūl al-fiqh este o știință de mare valoare, deosebit de importantă și bogată în folos. Beneficiul ei este dobândirea capacității prin care cineva poate extrage hotărârile juridice islamice din dovezile lor pe baze corecte.

Primul care a sistematizat-o ca disciplină independentă a fost imamul al-Shāfiʿī, Muḥammad ibn Idrīs رحمه الله. După el, savanții au continuat această muncă și au scris lucrări de diferite feluri: în proză și în versuri, concise și ample, până când uṣūl al-fiqh a devenit o disciplină de sine stătătoare, cu propria sa structură și propriile sale caracteristici.

Uṣūl al-Fiqh

Aḥkām este pluralul lui ḥukm. Din punct de vedere lingvistic, ḥukm înseamnă „judecată” sau „hotărâre”.

În terminologia de specialitate, hotărârea juridică este: ceea ce rezultă din adresarea Sharīʿah legată de faptele celor supuși responsabilității religioase (mukallafūn), sub forma unei cereri, a unei opțiuni sau a unei stabiliri juridice.

Prin „adresarea Sharīʿah” se înțeleg Coranul și Sunnah.

Prin „legată de faptele celor supuși responsabilității” se înțelege ceea ce privește acțiunile lor, fie că este vorba despre cuvinte sau fapte, despre a face ceva sau a se abține de la ceva. Sunt excluse astfel chestiunile care țin de credință, deoarece în această terminologie ele nu sunt numite aḥkām.

Prin „cei supuși responsabilității” se au în vedere cei cărora, prin natura lor, li se poate aplica responsabilitatea juridică. În această formulare intră, din acest punct de vedere, și copilul și persoana lipsită de discernământ.

Prin „cerere” se înțelege porunca sau interdicția, fie în mod obligatoriu, fie ca recomandare.

Prin „opțiune” se înțelege ceea ce este permis (mubāḥ).

Prin „stabilire juridică” se înțeleg validitatea, invaliditatea și alte lucruri asemănătoare pe care Legiuitorul le-a stabilit drept semne sau caracteristici pentru producerea ori anularea efectelor juridice.

Hotărârile Sharīʿah se împart în două categorii: hotărâri normative (taklīfiyyah) și hotărâri de stabilire (waḍʿiyyah).

Hotărârile normative (al-aḥkām al-taklīfiyyah)

Hotărârile normative sunt cinci: obligatoriu (wājib), recomandat (mandūb), interzis (muḥarram), nerecomandat (makrūh) și permis (mubāḥ).

Obligatoriul (wājib). Din punct de vedere lingvistic, wājib înseamnă ceea ce este căzut/stabilit și ceea ce este necesar. În terminologia de specialitate: ceea ce Legiuitorul a poruncit în mod obligatoriu, precum cele cinci rugăciuni zilnice.

Prin formularea „ceea ce Legiuitorul a poruncit” sunt excluse lucrurile interzise, nerecomandate și permise. Prin formularea „în mod obligatoriu” este exclus ceea ce este doar recomandat.

Cel care îndeplinește un wājib din ascultare este răsplătit, iar cel care îl abandonează merită pedeapsă. Wājib-ul mai este numit farḍ, farīḍah, ḥatm și lāzim.

Recomandatul (mandūb). Din punct de vedere lingvistic, mandūb înseamnă „cel chemat”. În terminologia de specialitate: ceea ce Legiuitorul a poruncit fără a impune în mod obligatoriu, precum rugăciunile regulate suplimentare (al-rawātib).

Prin formularea „ceea ce Legiuitorul a poruncit” sunt excluse lucrurile interzise, nerecomandate și permise. Prin formularea „fără a impune în mod obligatoriu” este exclus wājib-ul.

Cel care îl îndeplinește din ascultare este răsplătit, iar cel care îl lasă nu este pedepsit. Se mai numește sunnah, masnūn, mustaḥabb și nafl.

Interzisul (muḥarram). Din punct de vedere lingvistic, muḥarram înseamnă „oprit”. În terminologia de specialitate: ceea ce Legiuitorul a interzis în mod obligatoriu, cerând abandonarea lui, precum nesupunerea față de părinți.

Prin formularea „ceea ce Legiuitorul a interzis” sunt excluse lucrurile obligatorii, recomandate și permise. Prin formularea „în mod obligatoriu, cerând abandonarea lui” este exclus makrūh-ul.

Cel care abandonează lucrul interzis din ascultare este răsplătit, iar cel care îl săvârșește merită pedeapsă. El mai este numit maḥẓūr sau mamnūʿ.

Nerecomandatul (makrūh). Din punct de vedere lingvistic, makrūh înseamnă „ceea ce este detestat”. În terminologia de specialitate: ceea ce Legiuitorul a interzis, dar nu într-un mod care impune obligatoriu abandonarea lui, precum a lua sau a oferi ceva cu mâna stângă.

Prin formularea „ceea ce Legiuitorul a interzis” sunt excluse lucrurile obligatorii, recomandate și permise. Prin 

formularea „nu într-un mod care impune obligatoriu abandonarea lui” este exclus muḥarram-ul.

Cel care abandonează un makrūh din ascultare este răsplătit, iar cel care îl face nu este pedepsit.

Permisul (mubāḥ). Din punct de vedere lingvistic, mubāḥ înseamnă „declarat/deschis” și „îngăduit”. În terminologia de specialitate: ceea ce, prin el însuși, nu este legat nici de o poruncă și nici de o interdicție, precum a mânca noaptea în Ramaḍān.

Prin formularea „nu este legat de o poruncă” sunt excluse wājib-ul și mandūb-ul, iar prin „nici de o interdicție” sunt excluse muḥarram-ul și makrūh-ul.

Prin formularea „prin el însuși” este avut în vedere faptul că un lucru permis poate ajunge să fie legat de o poruncă fiindcă servește drept mijloc către ceva poruncit, sau de o interdicție fiindcă servește drept mijloc către ceva interzis. În acest caz, el primește hotărârea scopului către care conduce, fără ca aceasta să-i înlăture caracterul de bază de lucru permis.

Atât timp cât rămâne în starea de simplă permisiune, asupra lui nu se leagă nici răsplată, nici pedeapsă. Mubāḥ-ul mai este numit ḥalāl și jāʾiz.

Hotărârile de stabilire (al-aḥkām al-waḍʿiyyah)

Hotărârile de stabilire sunt semnele pe care Legiuitorul le-a instituit pentru constatarea existenței sau inexistenței unui lucru, ori pentru producerea sau anularea efectelor 

lui juridice. Din această categorie fac parte validitatea (ṣiḥḥah) și invaliditatea (fasād).

Validul (ṣaḥīḥ). Din punct de vedere lingvistic, ṣaḥīḥ este ceea ce este sănătos, lipsit de boală. În terminologia de specialitate: actul ale cărui efecte se produc, fie că este o adorare, fie un contract.

O adorare validă este aceea prin care obligația este îndeplinită și cererea juridică încetează. Un contract valid este acela ale cărui efecte se produc odată cu existența lui; de pildă, dobândirea proprietății prin contractul de vânzare.

Un lucru nu poate fi valid decât dacă toate condițiile sale sunt îndeplinite și toate impedimentele sunt absente.

Exemplu în adorări: rugăciunea este îndeplinită în timpul ei, cu toate condițiile, stâlpii și obligațiile sale. Exemplu în contracte: se încheie o vânzare ale cărei condiții cunoscute sunt toate îndeplinite și ale cărei impedimente lipsesc.

Dacă lipsește una dintre condiții sau există un impediment, validitatea nu poate exista.

Exemplul lipsei unei condiții într-o adorare: cineva se roagă fără purificare. Exemplul lipsei unei condiții într-un contract: cineva vinde ceea ce nu deține. Exemplul existenței unui impediment într-o adorare: cineva efectuează o rugăciune voluntară absolută într-un timp în care rugăciunea voluntară este interzisă. Exemplul existenței unui impediment într-un contract: cineva vinde unui om asupra căruia rugăciunea de vineri este 

obligatorie, după al doilea adhān al rugăciunii de vineri, într-o situație în care vânzarea nu este permisă.

Invalidul (fāsid). Din punct de vedere lingvistic, înseamnă ceea ce se pierde și ajunge la pagubă. În terminologia de specialitate: actul ale cărui efecte nu se produc, fie că este o adorare, fie un contract.

O adorare invalidă este aceea prin care obligația nu este îndeplinită și cererea juridică nu încetează, precum rugăciunea efectuată înainte de intrarea timpului ei. Un contract invalid este acela ale cărui efecte juridice nu se produc, precum vânzarea unui lucru necunoscut.

Orice act invalid dintre adorări, contracte și condiții contractuale este interzis, deoarece constituie o depășire a limitelor lui Allah și o luare în batjocură a semnelor Sale, iar Profetul ﷺ i-a mustrat pe cei care au impus condiții care nu se află în Cartea lui Allah.

Termenii fāsid („invalid”) și bāṭil („nul”) au același sens, cu excepția a două situații în terminologia juriștilor:

În iḥrām: ei numesc fāsid iḥrām-ul în care persoana aflată în stare de iḥrām are raport sexual înainte de prima ieșire parțială din iḥrām (al-taḥallul al-awwal), iar bāṭil situația în care persoana apostaziază de la Islam.

În căsătorie: ei numesc fāsid o căsătorie asupra invalidității căreia savanții au opinii diferite, precum căsătoria fără walī, iar bāṭil o căsătorie asupra nulității căreia există consens, precum căsătoria cu o femeie aflată în perioada de așteptare (ʿiddah).

Hotărârile juridice (al-Aḥkām)

ʿIlm-ul este perceperea unui lucru așa cum este el în realitate, într-un mod ferm și lipsit de îndoială. De pildă, a ști că întregul este mai mare decât partea și că intenția este o condiție a adorării.

Prin „perceperea unui lucru” se exclude absența totală a perceperii, care se numește „ignoranță simplă” (jahl basīṭ). De exemplu, cineva este întrebat: „Când a avut loc bătălia de la Badr?” și răspunde: „Nu știu.”

Prin „așa cum este el în realitate” este exclusă perceperea unui lucru într-un mod contrar realității; aceasta se numește „ignoranță compusă” (jahl murakkab). De exemplu, cineva este întrebat când a avut loc bătălia de la Badr și răspunde: „În anul al treilea după Hijrah”, deși răspunsul este greșit.

Prin „într-un mod ferm” este exclusă o percepere nehotărâtă, în care persoana admite că lucrul ar putea fi altfel decât l-a perceput. Aceasta nu se numește ʿilm. Dacă unul dintre cele două posibilități este mai puternic, posibilitatea predominantă se numește ẓann, iar cea mai slabă se numește wahm. Dacă cele două posibilități sunt egale, starea se numește shakk.

Prin urmare, raportarea perceperii la lucruri are șase forme:

ʿIlm: perceperea lucrului așa cum este el în realitate, într-un mod ferm.

Jahl basīṭ (ignoranță simplă): absența totală a perceperii.

Jahl murakkab (ignoranță compusă): perceperea lucrului într-un mod contrar realității.

Ẓann (apreciere predominantă): perceperea unui lucru, cu existența unei posibilități contrare mai slabe.

Wahm (presupunere slabă): perceperea unui lucru, în timp ce posibilitatea contrară este mai puternică.

Shakk (îndoială): perceperea unui lucru, în timp ce posibilitatea contrară este egală cu ea.

Cunoașterea se împarte în două: necesară (ḍarūrī) și teoretică/dobândită prin raționament (naẓarī).

Cunoașterea necesară este aceea în care ceea ce se cunoaște este perceput inevitabil, fără a avea nevoie de cercetare și argumentare, precum cunoașterea faptului că întregul este mai mare decât partea, că focul este fierbinte și că Muḥammad este Trimisul lui Allah.

Cunoașterea teoretică este aceea care necesită reflecție și argumentare, precum cunoașterea obligației intenției în rugăciune.

Cunoașterea (al-ʿIlm)

Din punct de vedere lingvistic, kalām este o expresie verbală stabilită pentru a transmite un sens. În terminologia de specialitate, este o expresie verbală care transmite un înțeles complet, precum: „Allah este Domnul nostru” și „Muḥammad este Profetul nostru”.

Cel mai mic enunț complet este alcătuit din două substantive sau dintr-un verb și un substantiv. Exemplul primei forme: „Muḥammad este Trimisul lui Allah.” Exemplul celei de-a doua: „Muḥammad s-a îndreptat.”

Unitatea din care este alcătuit kalām-ul este cuvântul (kalimah), adică expresia verbală stabilită pentru un sens individual. Cuvântul este fie substantiv, fie verb, fie particulă.

Substantivul este ceea ce indică un sens prin el însuși, fără a indica un timp. El este de trei feluri: ceea ce indică generalitatea, precum pronumele relative; ceea ce indică sensul absolut/nedeterminat, precum substantivul nehotărât într-un context afirmativ; și ceea ce indică particularitatea, precum numele proprii.

Verbul este ceea ce indică un sens prin el însuși și, prin forma lui, indică unul dintre cele trei timpuri. El este fie la trecut, precum فَهِمَ (fahima — „a înțeles”), fie la prezent/viitor, precum يَفْهَمُ (yafhamu — „înțelege/va 

înțelege”), fie la imperativ, precum اِفْهَمْ (ifham — „înțelege!”). Verbul, în toate formele lui, indică sensul absolut și nu exprimă prin el însuși generalitate.

Particula este ceea ce indică un sens numai în legătură cu altceva. Din această categorie fac parte, printre altele:

wa (و): poate fi conjuncție și indică participarea elementelor coordonate la aceeași hotărâre; ea nu impune prin ea însăși ordinea și nici nu o exclude, decât dacă există o dovadă.

fa (ف): poate fi conjuncție și indică participarea elementelor coordonate la aceeași hotărâre împreună cu ordinea și succesiunea imediată; poate apărea și cu sens cauzal, indicând motivarea.

lām-ul prepozițional (لـ): are mai multe sensuri, printre care cauza, proprietatea și permisiunea.

prepoziția ʿalā (على): are mai multe sensuri, printre care și obligația.

Din perspectiva posibilității de a fi descris ca adevărat sau fals, kalām-ul se împarte în două: informație (khabar) și enunț performativ/constitutiv (inshāʾ).

Khabar este enunțul care, prin natura lui, poate fi descris ca adevărat sau fals.

Prin formularea „poate fi descris ca adevărat sau fals” este exclus inshāʾ-ul, deoarece semnificația lui nu este o relatare despre ceva astfel încât să i se poată spune „adevărat” sau „fals”.

Prin formularea „prin natura lui” sunt excluse relatările care, din cauza celui despre care relatează sau a naturii conținutului lor, nu pot fi adevărate ori nu pot fi false. Din acest punct de vedere, relatările sunt de trei feluri:

Ceea ce nu poate fi descris ca fals, precum relatarea lui Allah și relatarea autentic stabilită de la Trimisul Său ﷺ.

Ceea ce nu poate fi descris ca adevărat, precum relatarea despre ceva imposibil din punct de vedere al Sharīʿah sau al rațiunii. Exemplul primului este afirmația celui care pretinde profeția după Profetul ﷺ. Exemplul celui de-al doilea este afirmația că două contrarii se reunesc în același subiect și în același moment, precum mișcarea și repausul în același lucru simultan.

Ceea ce poate fi adevărat sau fals, fie în mod egal, fie cu predominanța uneia dintre posibilități, precum 

relatarea unei persoane că un absent s-a întors și alte asemenea situații.

Inshāʾ este enunțul care nu poate fi descris ca adevărat sau fals. Din această categorie fac parte porunca și interdicția. Allah Preaînaltul spune:

„Adorați-L pe Allah și nu-I asociați nimic.”

Un enunț poate fi considerat khabar dintr-o perspectivă și inshāʾ din alta, precum formulele verbale ale contractelor: „am vândut” și „am acceptat”. Din perspectiva faptului că exprimă ceea ce se află în intenția celui care încheie contractul, ele sunt khabar; din perspectiva faptului că prin rostirea lor contractul ia naștere, ele sunt inshāʾ.

De asemenea, un enunț poate veni în forma unei relatări, deși prin el se urmărește un ordin, și invers, pentru un anumit folos retoric.

Exemplul primei situații este cuvântul lui Allah:

„Femeile divorțate să aștepte, pentru ele însele, trei perioade.”

Expresia „așteaptă” apare în forma unei relatări, însă sensul urmărit este porunca. Folosul acestei formulări este întărirea îndeplinirii poruncii, ca și cum ea ar fi deja un fapt realizat despre care se relatează ca despre o caracteristică a celui căruia i s-a poruncit.

Exemplul situației inverse este cuvântul lui Allah:

„Cei care nu cred le-au spus celor care cred: „Urmați calea noastră, iar noi vom purta păcatele voastre.””

Expresia „iar noi vom purta” vine sub forma unei porunci/cohortative în arabă, însă sensul urmărit este cel de relatare: „noi le vom purta”. Folosul este prezentarea lucrului relatat ca și cum ar fi ceva asumat și obligatoriu asupra celui care îl afirmă.

Vorbirea și expresiile (al-Kalām)

Din perspectiva modului de folosire, exprimarea se împarte în ḥaqīqah (sens propriu/literal) și majāz (sens figurat).

Ḥaqīqah este cuvântul folosit în sensul pentru care a fost stabilit inițial, precum folosirea cuvântului „leu” pentru animalul de pradă.

Prin formularea „cuvântul folosit” este exclus un cuvânt neutilizat, care nu se numește nici ḥaqīqah și nici majāz. Prin formularea „în sensul pentru care a fost stabilit” este exclus majāz-ul.

Ḥaqīqah se împarte în trei categorii: lingvistică, juridico-religioasă și convențională.

Ḥaqīqah lingvistică este cuvântul folosit în sensul pentru care a fost stabilit în limbă. Prin formularea „în limbă” sunt excluse sensurile juridico-religioase și convenționale. Exemplu: cuvântul ṣalāh. În limbaj, sensul său propriu este „rugăciune/implorare” (duʿāʾ), iar în vorbirea specialiștilor în limbă se înțelege în acest sens.

Ḥaqīqah juridico-religioasă este cuvântul folosit în sensul pentru care Sharīʿah l-a stabilit. Prin formularea „în Sharīʿah” sunt excluse sensurile lingvistice și convenționale. Exemplu: ṣalāh. În terminologia Sharīʿah, sensul său este ansamblul cunoscut de cuvinte și acțiuni 

care începe cu takbīr și se încheie cu taslīm; în vorbirea oamenilor Sharīʿah, cuvântul se înțelege în acest sens.

Ḥaqīqah convențională este cuvântul folosit în sensul pentru care a devenit stabilit prin uz. Prin formularea „prin uz” sunt excluse sensurile lingvistice și juridico-religioase. Exemplu: dābbah. În uzul obișnuit, el poate desemna animalul patruped, iar în vorbirea oamenilor acelui uz este înțeles astfel.

Folosul cunoașterii acestor trei categorii constă în faptul că fiecare cuvânt este interpretat potrivit sensului său propriu în mediul în care este folosit: în discursul lingviștilor după sensul lingvistic, în discursul Sharīʿah după sensul juridico-religios și în discursul oamenilor unui anumit uz după sensul convențional.

Majāz este cuvântul folosit într-un sens diferit de cel pentru care a fost stabilit inițial, precum folosirea cuvântului „leu” pentru un bărbat curajos.

Prin formularea „cuvântul folosit” este exclus un cuvânt neutilizat, care nu se numește nici ḥaqīqah, nici majāz. Prin formularea „într-un sens diferit de cel pentru care a fost stabilit” este exclusă ḥaqīqah.

Nu este permis ca un cuvânt să fie interpretat în sens figurat decât dacă există o dovadă validă care împiedică intenționarea sensului propriu. În știința retoricii, această dovadă se numește qarīnah (indiciu contextual).

Pentru ca folosirea figurată a unui cuvânt să fie validă, trebuie să existe o legătură între sensul propriu și sensul figurat, astfel încât unul să poată fi exprimat prin celălalt. 

În știința retoricii, această legătură se numește ʿalāqah. Ea poate fi o asemănare sau alt tip de raport.

Dacă legătura este asemănarea, folosirea figurată se numește istiʿārah (metaforă), precum folosirea cuvântului „leu” pentru un bărbat curajos.

Dacă legătura nu este asemănarea, folosirea figurată se numește majāz mursal atunci când transferul se află în cuvinte și majāz ʿaqlī atunci când transferul se află în atribuirea acțiunii.

Exemplu de majāz mursal: „Am păscut ploaia.” Cuvântul „ploaia” este folosit figurat cu sensul de „iarba produsă de ploaie”; transferul se află în cuvânt.

Exemplu de majāz ʿaqlī: „Ploaia a făcut iarba să crească.” Fiecare cuvânt este folosit în sensul său propriu, însă atribuirea producerii creșterii către ploaie este figurată, deoarece Cel care face cu adevărat plantele să crească este Allah Preaînaltul. Prin urmare, transferul se află în atribuirea acțiunii.

Din formele de majāz mursal fac parte și exprimarea prin adaos și exprimarea prin omisiune.

Ca exemplu de majāz prin adaos, unii au adus cuvântul lui Allah:

Ei au spus că litera kāf este „în plus” pentru întărirea negării oricărei asemănări cu Allah Preaînaltul.

Ca exemplu de majāz prin omisiune este adus cuvântul lui Allah:

Adică: „întreabă locuitorii cetății”; cuvântul „locuitorii” ar fi fost omis, după această analiză, în mod figurat. Majāz-ul are multe alte categorii prezentate în știința al-bayān.

O parte din discuția despre ḥaqīqah și majāz este menționată în uṣūl al-fiqh deoarece semnificația expresiilor este analizată, în această clasificare, fie ca ḥaqīqah, fie ca majāz; de aceea a fost necesară cunoașterea fiecăruia și a regulilor lui. Iar Allah știe cel mai bine.

Împărțirea vorbirii în ḥaqīqah și majāz este opinia răspândită la majoritatea savanților târzii, atât în privința Coranului, cât și în alte texte. Unii oameni de știință au spus însă că în Coran nu există majāz, iar alții au spus că majāz-ul nu există nici în Coran, nici în altă parte. Această ultimă opinie a fost susținută de Abū Isḥāq al-Isfarāyīnī și, dintre savanții mai recenți, de marele savant Shaykh Muḥammad al-Amīn al-Shinqīṭī.

Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah și elevul său Ibn al-Qayyim au explicat că această împărțire este o convenție terminologică apărută după încheierea celor trei generații virtuoase. Ei au susținut această poziție prin numeroase 

dovezi puternice, care arată celui care le studiază că aceasta este opinia corectă.

Sensul propriu și sensul figurat (al-Ḥaqīqah wa-l-Majāz)

Porunca (al-amr) este o exprimare care cuprinde cererea săvârșirii unei acțiuni de pe o poziție de autoritate, precum: „Împliniți rugăciunea și dați zakāh-ul.”

Prin formularea „o exprimare” este exclus simplul semn sau gest: acesta nu este numit poruncă în sens terminologic, chiar dacă transmite sensul unei porunci.

Prin formularea „cererea săvârșirii unei acțiuni” este exclusă interdicția, deoarece interdicția cere abținerea de la o acțiune. Prin „acțiune” se înțelege aici producerea sau realizarea unui lucru, iar aceasta include și rostirea atunci când ceea ce este poruncit este o vorbă.

Prin formularea „de pe o poziție de autoritate” sunt excluse solicitarea adresată unui egal, rugămintea și alte sensuri care pot fi înțelese din forma imperativului prin context.

Formele prin care se exprimă porunca sunt patru:

1. Verbul la imperativ, precum cuvântul lui Allah:

„Recită ceea ce ți-a fost revelat din Carte.” [al-ʿAnkabūt 29:45]

2. Ism fiʿl al-amr, adică o formă nominală care îndeplinește funcția unui verb la imperativ, precum: „Ḥayya ʿala ṣ-ṣalāh” — „Veniți la rugăciune.”

3. Maṣdar-ul folosit în locul verbului la imperativ, precum cuvântul lui Allah:

„Iar când îi întâlniți pe cei care nu cred, [atunci] lovirea grumazurilor...” [Muḥammad 47:4]

Aici, maṣdar-ul „ḍarb” (lovire) are sensul unei porunci: „loviți”.

4. Verbul la prezent (muḍāriʿ) precedat de lām-ul poruncii, precum cuvântul lui Allah:

„Ca să credeți în Allah și în Trimisul Său.” [al-Fatḥ 48:9] Notă: textul tipărit indică aici, în mod inconsecvent, [al-Mujādilah: 4]; fragmentul arab citat este cel redat mai sus, iar localizarea coranică indicată în traducere este menționată separat pentru claritate.

Cererea unei acțiuni poate fi înțeleasă și fără una dintre formele gramaticale ale poruncii: de exemplu, atunci când o faptă este descrisă drept farḍ (obligație), wājib (obligatorie), mandūb (recomandată) sau ṭāʿah (act de ascultare), când cel care o face este lăudat, cel care o lasă este mustrat, ori când pentru împlinirea ei este 

promisă răsplată sau pentru abandonarea ei este menționată o pedeapsă.

Ce implică, în principiu, forma poruncii

Atunci când nu există o dovadă care să o îndepărteze de sensul ei de bază, forma poruncii implică două lucruri: obligativitatea faptei poruncite și împlinirea ei fără întârziere.

Dintre dovezile că porunca implică obligativitatea este cuvântul lui Allah:

„Să se ferească cei care se împotrivesc poruncii lui, ca nu cumva să-i lovească o încercare sau să-i lovească o pedeapsă dureroasă.” [al-Nūr 24:63]

Sensul dovezii este că Allah i-a avertizat pe cei care se împotrivesc poruncii Trimisului ﷺ că îi poate lovi o fitnah — adică o abatere și o rătăcire — sau o pedeapsă dureroasă. Un asemenea avertisment nu este dat decât pentru părăsirea unui lucru obligatoriu. Prin urmare, porunca necondiționată a Trimisului ﷺ implică obligativitatea împlinirii lucrului poruncit.

Dintre dovezile că porunca cere împlinirea imediată este cuvântul lui Allah:

„Întreceți-vă în fapte bune.” [al-Baqarah 2:148; al-Māʾidah 5:48]

Lucrurile poruncite de Sharīʿah sunt fapte bune, iar porunca de a ne grăbi și a ne întrece spre ele arată obligativitatea inițiativei prompte.

De asemenea, Profetului ﷺ i-a displăcut că oamenii au întârziat să împlinească ceea ce le poruncise în ziua de la al-Ḥudaybiyah, când le-a cerut să sacrifice animalele și să-

și radă capetele. El a intrat la Umm Salamah رضي الله عنها și i-a relatat ceea ce întâmpinase din partea oamenilor.

În plus, împlinirea promptă este mai prudentă și asigură mai deplin îndeplinirea obligației și eliberarea răspunderii. Amânarea este expusă diferitelor piedici și poate duce la acumularea obligațiilor până când omul ajunge să nu le mai poată îndeplini.

Totuși, o dovadă poate scoate porunca din sensul obligativității sau al împlinirii imediate. Dintre sensurile la care poate fi transferată porunca se numără:

1. Recomandarea (nadb). De exemplu, Allah spune:

„Și luați martori atunci când faceți o vânzare.” [al-Baqarah 2:282]

Porunca de a lua martori la vânzare are aici sens de recomandare. Dovada este că Profetul ﷺ a cumpărat un cal de la un beduin fără să ia martori.

2. Permisiunea (ibāḥah). Aceasta apare frecvent atunci când porunca vine după o interdicție sau ca răspuns la o situație despre care s-ar putea crede că este interzisă.

Exemplu de poruncă venită după interdicție este cuvântul lui Allah:

„Iar când ieșiți din starea de iḥrām, vânați.” [al-Māʾidah 5:2]

Porunca de a vâna are aici sens de permisiune, deoarece vine după interdicția de a vâna aflată în cuvântul lui Allah:

„...fără să considerați permis vânatul cât timp sunteți în iḥrām.” [al-Māʾidah 5:1]

Exemplul unei porunci care răspunde la ceea ce ar putea fi considerat interzis este cuvântul Profetului ﷺ: „Fă [astfel] și nu este nicio problemă”, spus celor care, la Pelerinajul de Adio, l-au întrebat despre schimbarea ordinii unor ritualuri împlinite în ziua de sărbătoare.

3. Amenințarea. De exemplu, Allah spune:

„Faceți ce voiți! Cu adevărat, El vede ceea ce faceți.” [Fuṣṣilat 41:40]

„Cu adevărat, Noi am pregătit pentru cei nedrepți un Foc...” [al-Kahf 18:29]

Menționarea amenințării și a pedepsei arată că această formulare nu exprimă o permisiune, ci o amenințare.

De asemenea, o dovadă poate arăta că porunca nu cere împlinirea imediată, ci permite amânarea.

Exemplul este recuperarea zilelor nepostite din Ramaḍān. Recuperarea este poruncită, însă dovada arată că poate fi amânată. ʿĀʾishah رضي الله عنها a spus că avea de recuperat zile din Ramaḍān și nu reușea să le recupereze decât în Shaʿbān, din cauza situației sale față de Trimisul lui Allah ﷺ. Dacă amânarea ar fi fost interzisă, ʿĀʾishah رضي الله عنها nu ar fi fost lăsată să procedeze astfel.

Ceea fără de care lucrul poruncit nu poate fi împlinit

Atunci când împlinirea unui lucru poruncit depinde de un alt lucru, acel mijloc intră și el sub poruncă. Dacă scopul poruncit este obligatoriu, mijlocul fără de care nu poate fi realizat este obligatoriu; iar dacă scopul este recomandat, mijlocul este recomandat.

Exemplu pentru obligatoriu: acoperirea ʿawrah-ului este obligatorie. Dacă aceasta nu poate fi realizată decât prin cumpărarea unei haine, cumpărarea acelei haine devine obligatorie.

Exemplu pentru recomandat: parfumarea pentru rugăciunea de vineri este recomandată. Dacă omul nu poate obține parfum decât cumpărându-l, cumpărarea lui este recomandată.

Această regulă este inclusă într-o regulă și mai generală: „Mijloacele au hotărârile scopurilor.” Astfel, mijloacele care duc la lucruri poruncite sunt și ele poruncite, iar mijloacele care duc la lucruri interzise sunt și ele interzise.

Porunca (al-amr)

Interdicția (an-nahy) este o exprimare care cere abținerea de la o acțiune, într-o formă autoritativă, printr-o construcție specifică: verbul la prezent precedat de lā an-nāhiyah („lā” de interdicție). De exemplu, Allah spune:

„Și nu urma dorințele celor care au negat semnele Noastre și care nu cred în Viața de Apoi.” [al-Anʿām 6:150]

Prin formularea „o exprimare” este exclus simplul semn sau gest: acesta nu este numit interdicție în sens terminologic, chiar dacă transmite sensul ei.

Prin „cere abținerea” este exclusă porunca, deoarece porunca cere săvârșirea unei acțiuni.

Prin „într-o formă autoritativă” sunt excluse solicitarea între egali, rugămintea și alte sensuri care pot fi deduse din context.

Prin „printr-o construcție specifică: verbul la prezent precedat de lā an-nāhiyah” sunt excluse expresii care cer încetarea unei acțiuni printr-un verb la imperativ precum „lasă”, „abandonează”, „oprește-te” și altele asemănătoare. Deși sensul lor este cererea de abținere, forma gramaticală este de poruncă, așadar ele sunt tratate drept porunci, nu drept interdicții în acest sens tehnic.

Cererea de a te abține poate fi exprimată și fără forma explicită a interdicției: prin descrierea unei fapte ca ḥarām, interzisă sau rea, prin mustrarea celui care o face, prin atașarea unei pedepse de săvârșirea ei și altele asemenea.

Interdicția (an-nahy)

Traducere integrală a tratatului despre fundamentele uṣūl al-fiqh, cu explicații despre dovezi, reguli și interpretarea textelor.