Uṣūl min ʿIlm al-Uṣūl

Definiția

În limbă, ijmāʿ înseamnă atât hotărâre fermă, cât și acord. În terminologie, este acordul mujtahid-ilor acestei comunități, după Profetul ﷺ, asupra unei hotărâri din Sharīʿah.

Prin „acord” este exclusă existența unei opinii contrare chiar și din partea unui singur mujtahid; în acel caz ijmāʿ-ul nu este încheiat. Prin „mujtahid-ii” sunt excluși oamenii de rând și cei care fac taqlīd, ale căror acord sau dezacord nu sunt luate în considerare la stabilirea ijmāʿ-ului.

Prin „această comunitate” este exclus consensul altor comunități, care nu este relevant aici. Prin „după Profetul ﷺ” este exclus acordul care a avut loc în timpul vieții sale; un asemenea acord nu este tratat ca dovadă prin faptul că ar fi ijmāʿ, deoarece dovada se găsea deja în Sunnah Profetului ﷺ, prin cuvânt, faptă sau aprobare. De aceea, dacă un Companion spune „Făceam...” sau „Oamenii făceau cutare în timpul Profetului ﷺ”, afirmația este marfūʿ prin hotărâre, nu o simplă transmitere a unui ijmāʿ.

Prin „asupra unei hotărâri din Sharīʿah” este exclus acordul asupra unei chestiuni pur raționale sau obișnuite, deoarece aici discutăm ijmāʿ-ul ca dovadă juridico-religioasă.

Ijmāʿ-ul este dovadă. Dintre dovezile acestui fapt sunt:

1. Cuvântul lui Allah:

„Astfel v-am făcut o comunitate dreaptă, pentru ca voi să fiți martori asupra oamenilor.” [al-Baqarah 2:143]

Expresia „martori asupra oamenilor” cuprinde mărturia asupra faptelor lor și asupra hotărârilor referitoare la acele fapte, iar mărturia martorului acceptat este primită.

2. Cuvântul lui Allah:

„Dacă vă disputați asupra unui lucru, întoarceți-l la Allah și la Mesager.” [an-Nisāʾ 4:59]

Acest verset arată că ceea asupra căruia nu există dispută între ei este adevăr.

3. Cuvântul Profetului ﷺ: „Comunitatea mea nu se va uni asupra rătăcirii.”⁴²

4. Se poate spune și astfel: consensul comunității asupra unui lucru fie este adevăr, fie este fals. Dacă este adevăr, este dovadă. Dacă ar fi fals, cum ar putea această comunitate, cea mai nobilă comunitate înaintea lui Allah din vremea Profetului ei până la Ziua Învierii, să se unească asupra unei erori pe care Allah nu o aprobă? Autorul spune că aceasta este dintre cele mai mari imposibilități.

Felurile ijmāʿ-ului

Ijmāʿ-ul este de două feluri: cert (qaṭʿī) și probabil (ẓannī).

1. Ijmāʿ-ul cert este cel a cărui existență este cunoscută în comunitate în mod necesar, precum consensul asupra obligativității celor cinci rugăciuni și asupra interdicției zinā-ului. Nimeni nu contestă stabilirea și caracterul de dovadă al acestui tip de ijmāʿ. Cel care îl contrazice devine necredincios atunci când este dintre cei pentru care o asemenea hotărâre nu poate fi necunoscută.

2. Ijmāʿ-ul probabil este cel a cărui existență nu poate fi cunoscută decât prin cercetare și examinarea opiniilor. Savanții au diferit cu privire la posibilitatea stabilirii lui. Autorul consideră că cea mai puternică este poziția Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah, care spune în al-ʿAqīdah al-Wāsiṭiyyah: „Ijmāʿ-ul care poate fi delimitat cu precizie este ceea asupra căruia s-au aflat Salaf aṣ-Ṣāliḥ, deoarece după ei divergențele s-au înmulțit, iar comunitatea s-a răspândit.”⁴³

Trebuie cunoscut că această comunitate nu se poate uni asupra a ceva care contrazice o dovadă autentică, explicită și neabrogată. Ea nu se unește decât asupra adevărului. Dacă găsești un consens despre care crezi că ar contrazice un asemenea text, cercetează: fie dovada nu este autentică, fie nu este explicită, fie este abrogată, fie în chestiune există o divergență de care nu ai avut cunoștință.

Condițiile ijmāʿ-ului

Dintre condițiile ijmāʿ-ului sunt:

1. Să fie stabilit pe o cale validă, adică fie să fie bine cunoscut printre savanți, fie să fie transmis de o persoană de încredere, cu o cunoaștere largă a opiniilor savanților.

2. Să nu fi fost precedat de o divergență stabilă. Dacă a existat anterior o asemenea divergență, nu se constituie ulterior ijmāʿ, deoarece opiniile nu încetează să existe prin moartea celor care le-au susținut.

Prin urmare, ijmāʿ-ul nu desființează o divergență anterioară, ci împiedică apariția unei divergențe noi. Aceasta este opinia mai puternică datorită temeiului ei. S-a spus și că această condiție nu este necesară, astfel încât generația a doua ar putea ajunge la consens asupra uneia dintre opiniile generației anterioare, iar acel consens ar deveni dovadă pentru cei de după ea.

Potrivit majorității, nu este condiționat nici ca generația celor care au ajuns la consens să se stingă înainte ca ijmāʿ-ul să devină obligatoriu. Ijmāʿ-ul se încheie din momentul acordului oamenilor săi și, după aceea, nu le mai este permis nici lor, nici altora să-l contrazică. Dovezile care arată că ijmāʿ-ul este dovadă nu condiționează dispariția acelei generații; în plus, dacă ijmāʿ-ul s-a realizat în momentul acordului lor, ce anume l-ar desființa ulterior?

Dacă unii dintre mujtahid-i exprimă o opinie sau săvârșesc o faptă, aceasta devine cunoscută în rândul celor capabili de ijtihād, iar ceilalți nu o contestă deși ar putea, s-au exprimat mai multe opinii: că este ijmāʿ; că este dovadă dar nu ijmāʿ; că nu este nici ijmāʿ, nici dovadă; sau că devine ijmāʿ dacă generația se stinge înainte ca cineva să o conteste. Ultima opinie este, după autor, cea mai apropiată de adevăr, deoarece persistența tăcerii până la moartea lor, deși puteau obiecta, indică acordul lor.