Uṣūl min ʿIlm al-Uṣūl

Definiția

În limbă, taqlīd înseamnă a pune ceva în jurul gâtului, precum un colier. În terminologie, înseamnă urmarea celui a cărui afirmație nu constituie, prin ea însăși, o dovadă.

Prin formularea „cel a cărui afirmație nu constituie o dovadă” sunt excluse urmarea Profetului ﷺ, urmarea celor asupra cărora există ijmāʿ și urmarea unui Companion, dacă adoptăm opinia că afirmația Companionului este dovadă. Urmarea acestora nu este numită taqlīd în sens tehnic, deoarece este urmarea unei dovezi, deși termenul taqlīd poate fi folosit uneori în sens larg sau figurat.

Situațiile în care se recurge la taqlīd

Taqlīd-ul are loc în două situații:

1. Persoana este un om de rând (ʿāmmī) care nu poate cunoaște hotărârea prin propriul său efort. Pentru el, obligația este taqlīd-ul, potrivit cuvântului lui Allah:

„Întrebați-i pe oamenii cunoașterii dacă nu știți.” [an-Naḥl 16:43]

El îl urmează pe cel mai învățat și mai evlavios dintre cei pe care îi găsește; dacă doi i se par egali, poate alege între ei.

2. Mujtahidului îi apare o situație care necesită o hotărâre imediată, iar el nu are posibilitatea să o cerceteze în acel moment; atunci îi este permis să recurgă la taqlīd.

Unii au condiționat, pentru permisiunea taqlīd-ului, ca problema să nu fie dintre fundamentele religiei pe care trebuie să le crezi cu certitudine, deoarece credințele necesită certitudine, în timp ce taqlīd-ul ar produce doar probabilitate.

Opinia mai puternică este că această condiție nu este necesară, datorită generalității cuvântului lui Allah „Întrebați-i pe oamenii cunoașterii dacă nu știți”, iar versetul se află chiar în contextul afirmării mesajului profetic, care este dintre fundamentele religiei. De asemenea, omul de rând nu este capabil să cunoască adevărul prin dovezile sale; dacă îi este imposibil să îl cunoască singur, nu îi rămâne decât taqlīd-ul, potrivit cuvântului lui Allah:

„Temeți-vă de Allah atât cât puteți.” [at-Taghābun 64:16]

Felurile taqlīd-ului

Taqlīd-ul este de două feluri: general și particular.

1. Taqlīd-ul general constă în aderarea la un anumit madhhab și urmarea atât a concesiilor sale (rukhaṣ), cât și a hotărârilor sale mai stricte (ʿazāʾim), în toate chestiunile religiei.

Savanții au avut opinii diferite asupra acestui tip. Unii au relatat opinia că este obligatoriu, din cauza imposibilității ijtihād-ului pentru cei din generațiile târzii. Alții au relatat că este interzis, deoarece implică angajamentul absolut de a urma o altă persoană decât Profetul ﷺ.

Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah spune că a considera obligatorie ascultarea de altcineva decât Profetul ﷺ în fiecare poruncă și interdicție a sa este contrar ijmāʿ-ului; iar chiar și afirmarea simplei permisiuni a acestui lucru este problematică.⁶⁶

El mai spune, în sens, că persoana care se obligă să urmeze un anumit madhhab și apoi acționează contrar lui fără să urmeze un alt savant care i-a dat fatwā, fără o dovadă care să indice contrariul și fără o scuză juridică prin care fapta sa să devină permisă, își urmează dorința și săvârșește ceea ce este interzis fără scuză juridică; iar aceasta este o faptă condamnată.

În schimb, dacă îi devine evident ceea ce impune preferarea unei opinii în fața alteia - fie prin dovezi detaliate, dacă le cunoaște și le înțelege, fie pentru că vede că unul dintre doi savanți este mai cunoscător în acea problemă și mai temător de Allah în ceea ce afirmă - atunci îi este permis să treacă de la o opinie la alta; ba chiar aceasta îi poate fi obligatorie. Imām Aḥmad a afirmat explicit acest lucru.

2. Taqlīd-ul particular constă în luarea unei anumite opinii într-o anumită problemă. Acest lucru este permis atunci când persoana este incapabilă să cunoască adevărul prin ijtihād, fie printr-o incapacitate reală, fie pentru că ar putea face cercetarea numai cu o dificultate foarte mare.

Fatwā dată prin taqlīd

Allah spune:

„Întrebați-i pe oamenii cunoașterii dacă nu știți.” [an-Naḥl 16:43]

Ahl adh-dhikr sunt oamenii cunoașterii. Cel care face doar taqlīd nu este dintre savanții care sunt urmați, ci el însuși este un următor al altcuiva.

Abū ʿUmar ibn ʿAbd al-Barr și alții au spus că savanții sunt de acord că muqallidul nu este socotit dintre oamenii cunoașterii și că adevărata cunoaștere înseamnă cunoașterea adevărului împreună cu dovada sa.

Ibn al-Qayyim spune că lucrurile sunt așa cum a spus Abū ʿUmar, deoarece oamenii nu diferă asupra faptului că adevărata cunoaștere este cea dobândită prin dovadă; ceea ce este fără dovadă este taqlīd. Apoi Ibn al-Qayyim menționează trei opinii despre permisiunea de a da fatwā prin taqlīd:

1. Nu este permisă fatwā prin taqlīd, deoarece taqlīd-ul nu este cunoaștere, iar fatwā fără cunoaștere este interzisă. Aceasta este opinia majorității savanților hanbali menționați de el și a majorității shāfiʿiților.

2. Este permis ca persoana să urmeze taqlīd-ul în chestiunile care îl privesc pe el însuși, dar nu îi este permis să urmeze taqlīd-ul atunci când dă altora fatwā.

3. Este permis la nevoie și atunci când nu există un savant mujtahid. Ibn al-Qayyim spune că aceasta este opinia cea mai corectă și aceea potrivit căreia se lucrează.⁶⁷

Aici se încheie cuvintele sale.