Uṣūl min ʿIlm al-Uṣūl

Definiția khabar-ului

În limbă, khabar înseamnă „veste” sau „relatare”. Aici, autorul are în vedere ceea ce este atribuit Profetului ﷺ dintre cuvinte, fapte, aprobări și descrieri.

Despre multe dintre regulile referitoare la cuvintele Profetului ﷺ s-a vorbit deja. În ceea ce privește faptele sale, ele sunt de mai multe feluri:

1. Faptele săvârșite potrivit naturii umane firești, precum mâncatul, băutul și somnul. Ele nu au, în sine, o hotărâre de urmare religioasă. Totuși, dintr-un alt motiv, ele pot deveni poruncite sau interzise, ori pot avea o anumită formă recomandată, precum mâncatul cu mâna dreaptă, sau una interzisă, precum mâncatul cu mâna stângă.

2. Faptele săvârșite potrivit obiceiului, precum modul de îmbrăcăminte. În sine, acestea sunt permise, însă pot deveni poruncite sau interzise dintr-un motiv exterior.

3. Faptele pe care le-a împlinit ca particularități ale sale. Acestea îi sunt specifice, precum continuarea postului fără întrerupere (al-wiṣāl) și căsătoria prin dăruirea femeii fără mahr. O faptă nu este declarată particularitate a Profetului ﷺ decât pe baza unei dovezi, deoarece regula de bază este că el trebuie urmat.

4. Fapta pe care a săvârșit-o ca act de adorare. Pentru el, împlinirea ei este obligatorie până când transmite și clarifică religia, fiindcă transmiterea îi este obligatorie. După împlinirea transmiterii, opinia cea mai corectă este că o asemenea faptă este recomandată atât pentru el, cât și pentru noi. Motivul este că simplul fapt că a săvârșit-o ca adorare dovedește legitimitatea ei, iar în lipsa unei dovezi privind pedeapsa pentru abandon, ea rămâne un act legiferat fără pedeapsă pentru cel care îl lasă; aceasta este realitatea mandūb-ului.

Un exemplu este relatarea ʿĀʾishei رضي الله عنها. Când a fost întrebată cu ce începea Profetul ﷺ când intra în casă, ea a răspuns: „Cu siwāk-ul.” În privința folosirii siwāk-ului la intrarea în casă nu există aici decât simpla sa faptă, deci ea indică recomandarea.³²

Un alt exemplu este faptul că Profetul ﷺ își trecea degetele prin barbă la wuḍūʾ. Takhlīl-ul bărbii nu face parte, în sine, din spălarea feței astfel încât să fie obligatoriu ca simplă explicație a unui text general; el apare aici ca faptă de sine stătătoare, indicând recomandarea.³³

5. Fapta pe care a săvârșit-o pentru a explica un text mujmal din Coran sau Sunnah. Pentru Profetul ﷺ aceasta era obligatorie până când explicația ajungea la oameni, datorită obligației de a transmite. După aceea, fapta primește, pentru el și pentru noi, aceeași hotărâre ca textul pe care îl explică: dacă textul indică o obligație, fapta explicativă este obligatorie; dacă textul indică o recomandare, fapta este recomandată.

Exemplu de obligație sunt faptele obligatorii ale rugăciunii pe care Profetul ﷺ le-a împlinit ca explicație a cuvântului general al lui Allah „Și împliniți rugăciunea”.

Exemplu de recomandare sunt cele două rakʿah pe care Profetul ﷺ le-a făcut în spatele Maqām Ibrāhīm după terminarea ṭawāf-ului, ca explicație a cuvântului lui Allah:

„Luați locul lui Ibrāhīm ca loc de rugăciune.” [al-Baqarah 2:125]

Profetul ﷺ s-a îndreptat către Maqām Ibrāhīm recitând acest verset; cele două rakʿah din spatele Maqām-ului sunt Sunnah.³⁴

Aprobarea Profetului ﷺ

Aprobarea Profetului ﷺ față de un lucru este dovadă a permisiunii lui în forma în care el l-a aprobat, fie că este vorba despre o afirmație, fie despre o faptă.

Exemplu de aprobare a unei afirmații este aprobarea răspunsului sclavei pe care a întrebat-o: „Unde este Allah?”, iar ea a răspuns: „Deasupra cerului.”³⁵

Exemplu de aprobare a unei fapte este aprobarea conducătorului unei mici expediții care, când recita pentru oamenii săi, încheia mereu cu Sūrat al-Ikhlāṣ. Profetul ﷺ a spus: „Întrebați-l de ce face aceasta.” El a răspuns: „Pentru că ea este descrierea Celui Milostiv și iubesc să o recit.” Atunci Profetul ﷺ a spus: „Spuneți-i că Allah îl iubește.”³⁶

Un alt exemplu este aprobarea abisinienilor care se jucau cu sulițele în moschee, pentru apropierea inimilor de Islam.³⁷

În schimb, o faptă care a avut loc în timpul Profetului ﷺ fără ca el să fi cunoscut-o nu îi este atribuită ca aprobare. Ea poate însă constitui dovadă prin faptul că Allah a lăsat-o necontestată. Companionii au argumentat astfel pentru permisiunea ʿazl-ului. Jābir رضي الله عنه a spus: „Practicam ʿazl în timp ce Coranul era revelat.” Într-o formulare la Muslim, Sufyān adaugă: „Dacă ar fi fost ceva interzis, Coranul ne-ar fi interzis.”³⁸

Faptul că aprobarea lui Allah este dovadă se vede și din faptul că faptele rele pe care ipocriții le ascundeau erau dezvăluite și condamnate de Allah. Prin urmare, ceea ce Allah a lăsat fără condamnare este permis.

Împărțirea relatării după cel căruia îi este atribuită

Din această perspectivă, relatarea este de trei feluri: marfūʿ, mawqūf și maqṭūʿ.

1. Marfūʿ este ceea ce este atribuit Profetului ﷺ în mod real sau prin hotărâre. Marfūʿ în mod real este cuvântul, fapta și aprobarea Profetului ﷺ. Marfūʿ prin hotărâre este ceea ce este atribuit Sunnah-ului său, epocii sale sau altor lucruri similare fără să indice neapărat că el a săvârșit personal acea faptă.

Din această categorie face parte și afirmația unui Companion: „Ni s-a poruncit” sau „Ni s-a interzis”. De exemplu, Ibn ʿAbbās رضي الله عنهما a spus: „Oamenilor li s-a poruncit ca ultimul lor contact [cu Makkah] să fie cu Casa, însă femeii aflate la menstruație i s-a făcut ușurare.” Iar Umm ʿAṭiyyah رضي الله عنها a spus: „Ni s-a interzis să urmăm procesiunile funerare, însă interdicția nu ne-a fost impusă cu fermitate.”³⁹⁴⁰

2. Mawqūf este ceea ce este atribuit unui Companion și pentru care nu este stabilită hotărârea de marfūʿ. Potrivit opiniei mai puternice, cuvântul Companionului este dovadă, cu excepția cazului în care contrazice un text sau cuvântul unui alt Companion. Dacă contrazice un text, se urmează textul; dacă intră în conflict cu opinia altui Companion, se urmează ceea ce este mai puternic dintre cele două. Companionul este cel care l-a întâlnit pe Profet ﷺ crezând în el și a murit în această stare.

3. Maqṭūʿ este ceea ce este atribuit unui Tābiʿī sau celor de după el. Tābiʿī-ul este cel care a întâlnit un Companion fiind credincios în Mesagerul ﷺ și a murit în această stare.

Împărțirea relatării după numărul căilor de transmitere

Din această perspectivă, relatările sunt mutawātir și āḥād.

1. Mutawātir este relatarea transmisă de un număr mare de persoane, într-un asemenea mod încât, potrivit obiceiului, este imposibil ca ele să fi convenit asupra unei minciuni, iar relatarea lor se întemeiază pe ceva perceput prin simțuri. Exemplu este cuvântul Profetului ﷺ: „Cine minte în mod intenționat despre mine să-și pregătească locul în Foc.”⁴¹

2. Āḥād este orice relatare care nu ajunge la nivelul mutawātir.

În ceea ce privește gradul ei, relatarea āḥād este de trei feluri: ṣaḥīḥ, ḥasan și ḍaʿīf.

Ṣaḥīḥ este relatarea transmisă de un narator drept, cu precizie deplină în păstrarea și transmiterea a ceea ce a primit, printr-un lanț neîntrerupt, și care este lipsită de shudhūdh și de o ʿillah vătămătoare.

Ḥasan este relatarea transmisă de un narator drept, dar cu un nivel de precizie mai redus decât cel cerut pentru ṣaḥīḥ, printr-un lanț neîntrerupt, și care este lipsită de shudhūdh și de o ʿillah vătămătoare. Dacă are mai multe căi de transmitere, poate ajunge la gradul de ṣaḥīḥ și se numește ṣaḥīḥ li-ghayrihi.

Ḍaʿīf este ceea ce nu îndeplinește condițiile lui ṣaḥīḥ sau ḥasan. Dacă are mai multe căi care se întăresc reciproc, poate ajunge la gradul de ḥasan și se numește ḥasan li-ghayrihi.

Toate aceste categorii sunt dovezi cu excepția hadithului ḍaʿīf, care nu este dovadă. El poate fi însă menționat ca sprijin secundar sau în contexte asemănătoare.

Formulele de transmitere (ṣiyagh al-adāʾ)

În transmiterea hadithului există două etape: taḥammul și adāʾ. Taḥammul înseamnă primirea hadithului de la altcineva, iar adāʾ înseamnă transmiterea lui mai departe.

Dintre formulele adāʾ-ului sunt:

1. „Ḥaddathanī” („mi-a relatat”) pentru cel căruia shaykhul i-a citit hadithul.

2. „Akhbaranī” („m-a informat”) pentru cel căruia shaykhul i-a citit sau care a citit el însuși înaintea shaykhului.

3. „Akhbaranī ijāzatan” („m-a informat prin ijāzah”) ori „ajāza lī” („mi-a dat ijāzah”) pentru cel care transmite prin autorizare, fără o lectură propriu-zisă. Ijāzah înseamnă permisiunea shaykhului ca studentul să transmită de la el ceea ce el însuși a transmis, chiar dacă materialul nu i-a fost citit.

4. ʿAnʿanah, adică transmiterea hadithului prin formula „ʿan” („de la”). Regula de bază este că ea indică un lanț continuu, cu excepția naratorului cunoscut pentru tadlīs. În cazul său nu se consideră că lanțul este continuu decât dacă afirmă explicit că a auzit sau că i s-a relatat direct.

Studiul hadithului și al naratorilor săi cuprinde multe alte categorii în știința muṣṭalaḥ al-ḥadīth; ceea ce a fost indicat aici este însă suficient, cu voia lui Allah.