Uṣūl min ʿIlm al-Uṣūl

Glosarul de mai jos explică termenii arabi și termenii tehnici păstrați în transliterare în această ediție, inclusiv termenii de uṣūl al-fiqh, fiqh, gramatică și muṣṭalaḥ al-ḥadīth care apar în text. Definițiile sunt formulate potrivit sensului în care termenii sunt folosiți în această lucrare.

adāʾ (أداء) — transmiterea mai departe a unui hadith după ce acesta a fost primit printr-o cale recunoscută de transmitere.

adhān (أذان) — chemarea rituală la rugăciune.

āḥād (آحاد) — relatări care nu ating nivelul de transmitere mutawātir.

aḥkām (أحكام) — hotărâri sau norme juridice; pluralul lui ḥukm.

aḥkām al-waḍʿiyyah (الأحكام الوضعية) — hotărâri prin care Legiuitorul stabilește semne, cauze, condiții ori impedimente de care depind existența sau efectele juridice ale unei fapte.

aḥkām at-taklīfiyyah (الأحكام التكليفية) — hotărârile normative care privesc cererea de a face sau a lăsa o faptă ori permisiunea de a alege; aici: wājib, mandūb, muḥarram, makrūh și mubāḥ.

al-rawātib (الرواتب) — rugăciunile voluntare regulate legate de cele cinci rugăciuni obligatorii.

ʿāmm (عام) — formulare generală care cuprinde toți indivizii ei fără o limitare numerică.

ʿāmmī (عامي) — persoană de rând care nu are capacitatea de a deduce singură hotărârile din dovezile lor.

ʿanʿanah (عنعنة) — transmiterea unei relatări prin formula ʿan („de la”), fără o formulă explicită de audiere directă.

aṣl (أصل) — fundament, origine; în qiyās: cazul de bază asupra căruia există deja o hotărâre.

ʿawrah (عورة) — părțile corpului care trebuie acoperite potrivit Sharīʿah.

ʿazīmah / ʿazāʾim (عزيمة / عزائم) — hotărâre aplicată în forma ei obișnuită, fără ușurarea unei concesii; pluralul este ʿazāʾim.

ʿazl (عزل) — retragerea înainte de ejaculare (coitus interruptus), discutată în lucrare ca faptă practicată de unii Companioni.

badal (بدل) — apoziție/substitut în gramatica arabă; poate funcționa ca o calificare conectată care particularizează un text general.

bāṭil (باطل) — nul, nevalid; în cea mai mare parte a cărții este echivalent cu fāsid, cu excepțiile juridice menționate de autor.

bayān (بيان) — clarificare sau explicare prin care un text mujmal devine inteligibil.

ḍaʿīf (ضعيف) — slab; în terminologia hadithului, relatare care nu îndeplinește condițiile lui ṣaḥīḥ sau ḥasan.

dalīl (دليل) — dovadă, indiciu sau text din care se stabilește o hotărâre.

ḍarūrī (ضروري) — cunoaștere necesară, percepută fără cercetare și argumentare.

farʿ (فرع) — ramură; în qiyās: cazul nou asupra căruia se transferă hotărârea cazului de bază.

fard (فرض) — obligatoriu; în contextul hotărârilor juridice este unul dintre numele lui wājib.

farīḍah (فريضة) — obligație impusă; unul dintre termenii folosiți ca sinonim pentru wājib/farḍ.

fasād (فساد) — invaliditate/corupere juridică; opusul lui ṣiḥḥah.

fāsid (فاسد) — nevalid/corupt: act ale cărui efecte juridice nu se produc.

fāsid al-iʿtibār (فاسد الاعتبار) — qiyās invalid deoarece intră în conflict cu o dovadă mai puternică.

fatwā (فتوى) — răspuns juridic religios dat de un muftī la o întrebare concretă.

fiqh (فقه) — înțelegere; tehnic: cunoașterea hotărârilor juridice practice ale Sharīʿah pe baza dovezilor lor detaliate.

fitnah (فتنة) — încercare, tulburare sau deviere; sensul exact depinde de context.

ghusl (غسل) — spălarea rituală completă a corpului.

ḥadīth (حديث) — relatare profetică; poate cuprinde cuvinte, fapte, aprobări sau descrieri atribuite Profetului ﷺ.

ḥajj (حج) — pelerinajul major la Makkah, unul dintre stâlpii Islamului.

ḥāl (حال) — circumstanțial în gramatica arabă; în discuția despre takhṣīṣ poate funcționa ca o calificare particularizatoare.

ḥalāl (حلال) — permis din punct de vedere religios.

ḥaqīqah (حقيقة) — sens propriu: folosirea unui cuvânt în sensul pentru care a fost instituit.

ḥarām (حرام) — interzis din punct de vedere religios.

ḥasan (حسن) — bun/acceptabil; în terminologia hadithului, relatare cu lanț neîntrerupt și naratori drepți, al căror nivel de precizie este mai redus decât cel cerut pentru ṣaḥīḥ, lipsită de shudhūdh și de o ʿillah vătămătoare.

ḥatm (حتم) — necesar, obligatoriu în mod ferm; unul dintre termenii folosiți pentru wājib.

ḥukm (حكم) — hotărâre/normă juridică; plural: aḥkām.

ibāḥah (إباحة) — permisiune; indicarea faptului că o faptă este îngăduită.

iḥrām (إحرام) — starea rituală sacră în care intră pelerinul pentru ḥajj sau ʿumrah și în care anumite fapte devin interzise.

ijāzah (إجازة) — permisiune acordată de un profesor unui elev de a transmite o anumită lucrare sau anumite relatări, potrivit formelor recunoscute de transmitere.

ijmāʿ (إجماع) — consensul mujtahidilor comunității lui Muḥammad ﷺ, după moartea Profetului ﷺ, asupra unei hotărâri juridice a Sharīʿah într-o anumită epocă.

ijtihād (اجتهاد) — depunerea întregului efort pentru a ajunge la o hotărâre juridică a Sharīʿah pe baza dovezilor.

ikrāh (إكراه) — constrângere: obligarea unei persoane la ceva ce nu dorește.

ʿillah (علّة) — cauză juridică relevantă pentru o hotărâre; în qiyās este însușirea comună pe baza căreia hotărârea se transferă de la aṣl la farʿ.

inshāʾ (إنشاء) — enunț performativ care nu poate fi descris, prin natura sa, ca adevărat sau fals; de pildă porunca și interdicția.

isnād (إسناد) — lanțul de transmitere al unei relatări și atribuirea acesteia prin acel lanț.

istijmār (استجمار) — curățarea după eliminarea nevoilor folosind pietre sau un material uscat echivalent.

istithnāʾ (استثناء) — excepție: scoaterea unor indivizi dintr-o formulare generală prin illā sau o expresie echivalentă.

jahl (جهل) — necunoaștere/ignoranță.

jahl basīṭ (جهل بسيط) — necunoaștere simplă: lipsa totală a perceperii unui lucru.

jahl murakkab (جهل مركب) — necunoaștere compusă: perceperea unui lucru într-un mod contrar realității.

jāʾiz (جائز) — permis sau admisibil; în anumite contexte poate însemna și valid.

kalām (كلام) — vorbire/discurs; tehnic, un enunț verbal care transmite un sens complet.

khabar (خبر) — relatare/enunț informativ care, prin natura sa, poate fi descris ca adevărat sau fals.

khamr (خمر) — vin/intoxicant; termen folosit în fiqh pentru băuturile îmbătătoare.

khāṣṣ (خاص) — formulare particulară, limitată la un individ sau la un număr determinat.

lāzim (لازم) — obligatoriu, necesar; folosit aici ca unul dintre sinonimele lui wājib.

madhhab (مذهب) — școală sau metodă juridică; poate desemna și ansamblul opiniilor atribuite unui imam și școlii sale.

mahr (مهر) — darul nupțial datorat soției prin căsătorie.

maḥẓūr (محظور) — interzis/prohibat; unul dintre termenii folosiți pentru muḥarram.

majāz (مجاز) — sens figurat: folosirea unui cuvânt într-un alt sens decât cel pentru care a fost instituit, pe baza unei legături și a unui indiciu contextual; autorul menționează și disputa privind existența acestei categorii.

makrūh (مكروه) — lucru dezaprobat fără ca părăsirea lui să fie impusă obligatoriu.

mamnūʿ (ممنوع) — oprit/interzis; unul dintre termenii folosiți pentru muḥarram.

mandūb (مندوب) — faptă recomandată: cel care o face din ascultare este răsplătit, iar cel care o lasă nu este pedepsit.

mansūkh (منسوخ) — text sau hotărâre abrogată.

maqṭūʿ (مقطوع) — relatare atribuită unui Tābiʿī sau unei persoane din generațiile de după el.

marfūʿ (مرفوع) — relatare atribuită Profetului ﷺ.

maṣdar (مصدر) — substantiv verbal în gramatica arabă; uneori poate fi folosit în locul unui verb la imperativ.

masnūn (مسنون) — prescris sau recomandat potrivit Sunnah; folosit ca sinonim pentru mandūb.

matn (متن) — textul propriu-zis al unei relatări, distinct de lanțul ei de transmitere.

mawqūf (موقوف) — relatare atribuită unui Companion și care nu are hotărârea de marfūʿ.

mubāḥ (مباح) — permis: faptă care, prin ea însăși, nu este nici poruncită, nici interzisă.

mubayyan (مبيّن) — text explicat/clarificat astfel încât sensul urmărit poate fi înțeles.

muḍāriʿ (مضارع) — forma verbală arabă care exprimă, în funcție de context, prezentul sau viitorul.

muftī (مفتي) — savantul calificat care emite o fatwā.

muḥarram (محرّم) — interzis în mod obligatoriu; cel care îl lasă din ascultare este răsplătit, iar făptuitorul merită pedeapsă.

mujmal (مجمل) — text al cărui sens urmărit nu poate fi înțeles complet fără o explicație suplimentară.

mujtahid (مجتهد) — persoană calificată să facă ijtihād și să deducă hotărâri din dovezile lor.

mukallaf (مكلّف) — persoana asupra căreia se aplică responsabilitatea juridică religioasă; în discuția autorului: adultul sănătos mintal.

mukhassiṣ (مخصّص) — cel sau ceea ce particularizează o formulare generală; termenul se folosește și pentru dovada prin care are loc particularizarea.

muqallid (مقلّد) — persoană care urmează prin taqlīd opinia altuia.

muqayyad (مقيّد) — formulare restricționată printr-o însușire sau condiție suplimentară.

mustaftī (مستفتي) — persoana care cere o fatwā.

mustaḥabb (مستحب) — recomandat și iubit din punct de vedere religios; sinonim folosit pentru mandūb.

muṣṭalaḥ al-ḥadīth (مصطلح الحديث) — disciplina terminologiei și clasificării hadithului.

mutawātir (متواتر) — relatare transmisă pe atât de multe căi încât, potrivit definiției autorului, transmiterea lor produce cunoaștere certă.

muṭlaq (مطلق) — formulare necondiționată sau nerestricționată, care indică realitatea unui lucru fără o calificare suplimentară.

nadb (ندب) — recomandare juridică; indicarea unei fapte ca fiind recomandată, nu obligatorie.

nafl (نفل) — faptă voluntară/suplimentară de adorare; unul dintre termenii folosiți pentru mandūb.

nahy (نهي) — interdicție: formulare prin care se cere renunțarea la o faptă, de pe o poziție de autoritate.

nāsikh (ناسخ) — dovada sau textul care abrogă.

naskh (نسخ) — abrogare: ridicarea unei hotărâri a Sharīʿah printr-o dovadă ulterioară din Sharīʿah.

naʿt (نعت) — adjectiv/atribut gramatical; poate funcționa ca mijloc conectat de particularizare.

naẓarī (نظري) — cunoaștere la care se ajunge prin reflecție și argumentare.

niṣāb (نصاب) — pragul minim de avere de la care devine obligatoriu zakāh-ul pentru bunurile la care se aplică.

nisyān (نسيان) — uitare: absența temporară din minte a unui lucru cunoscut.

qarīnah (قرينة) — indiciu contextual care arată sensul urmărit al unei expresii.

qaṭʿī (قطعي) — cert, categoric; dovadă sau cunoaștere care nu rămâne la nivelul simplei probabilități.

qiblah (قبلة) — direcția Kaʿbah spre care musulmanii se îndreaptă în rugăciune.

qiyās (قياس) — analogie juridică: egalarea unui caz nou cu un caz de bază în hotărârea lui, datorită unei cauze juridice comune.

qiyās al-ʿaks (قياس العكس) — analogie inversă: dovedirea contrariului unei hotărâri prin existența contrariului cauzei relevante.

qiyās ash-shabah (قياس الشبه) — analogie prin asemănare, în care ramura este alipită cazului de bază cu care seamănă cel mai mult.

qiyās jalī (قياس جلي) — analogie evidentă, în care cauza este clară ori diferența dintre cele două cazuri este în mod limpede lipsită de efect.

qiyās khafī (قياس خفي) — analogie mai puțin evidentă, care necesită o analiză mai atentă a cauzei și a asemănării.

qurʾ / qurūʾ (قرء / قروء) — termen cu mai multe sensuri în fiqh, folosit în versetul despre perioada de așteptare a femeii divorțate; poate desemna menstruația sau perioada de curățenie dintre menstruații.

rakʿah (ركعة) — unitate de bază a rugăciunii, alcătuită din poziții și recitări cunoscute.

ribā (ربا) — spor/interes interzis; în fiqh desemnează formele de creștere nepermisă în anumite împrumuturi și schimburi.

rukhsah / rukhaṣ (رخصة / رخص) — concesie/ușurare juridică acordată datorită unei scuze sau situații speciale; plural: rukhaṣ.

sadaqah (صدقة) — milostenie; termenul poate desemna și, într-un sens mai larg, o faptă pentru care există răsplată.

ṣaḥābī (صحابي) — Companion: persoană care l-a întâlnit pe Profet ﷺ crezând în el și a murit în această stare.

ṣaḥīḥ (صحيح) — valid/corect; act ale cărui efecte juridice se produc.

shakk (شك) — îndoială în care cele două posibilități sunt egale.

Sharīʿah (الشريعة) — legea revelată a Islamului și ansamblul normelor aduse de revelație.

sharṭ (شرط) — condiție; ceva de existența sau inexistența căruia este legată o hotărâre.

shudhūdh (شذوذ) — anomalie în transmitere; situația în care o relatare a unui narator de încredere contrazice o relatare mai puternică.

ṣifah (صفة) — calificare/însușire; în particularizare poate fi adjectiv, badal sau ḥāl.

ṣiḥḥah (صحة) — validitate juridică; starea în care un act își produce efectele recunoscute de Sharīʿah.

siwāk (سواك) — bețișor sau mijloc tradițional folosit pentru curățarea dinților; și practica folosirii lui.

Sunnah (السنة) — îndrumarea profetică; în uṣūl, una dintre sursele principale ale dovezilor juridice.

taʿabbudī (تعبدي) — act sau hotărâre de natură devoțională a cărei ʿillah juridică nu este cunoscută ori nu este stabilită pentru extindere prin qiyās.

tāʿah (طاعة) — ascultare/supunere față de Allah; faptă de obediență religioasă.

taʿāruḍ (تعارض) — contradicție aparentă între două dovezi astfel încât fiecare pare să implice opusul celeilalte.

tābiʿī (تابعي) — persoană din generația de după Companioni, care a întâlnit un Companion fiind credincioasă în Mesagerul ﷺ și a murit în această stare.

tadlīs (تدليس) — ascunderea unui aspect al lanțului de transmitere printr-o formulă care poate sugera o legătură directă fără a o afirma explicit.

taḥallul (تحلل) — ieșirea din starea de iḥrām; poate fi parțială sau completă, în funcție de etapa ritualurilor.

taḥammul (تحمل) — primirea și însușirea unei relatări de la profesor, înainte de transmiterea ei mai departe.

taḥrīm (تحريم) — interzicere juridică; stabilirea unei fapte ca muḥarram.

takbīr (تكبير) — rostirea formulei „Allāhu akbar”.

takhṣīṣ (تخصيص) — particularizare: scoaterea unora dintre indivizii cuprinși de o formulare generală.

taqlīd (تقليد) — urmarea opiniei unei persoane a cărei afirmație nu este, prin ea însăși, o dovadă.

taqrīr (تقرير) — aprobarea Profetului ﷺ prin faptul că a cunoscut o afirmație sau o faptă și nu a dezaprobat-o.

tarjīḥ (ترجيح) — preferarea uneia dintre două dovezi sau opinii pe baza unui criteriu care îi conferă o greutate mai mare.

tawāf (طواف) — înconjurarea rituală a Kaʿbah.

taʾwīl (تأويل) — purtarea unei expresii de la sensul ei aparent către un alt sens admis de limbă, pe baza unei dovezi.

uṣūl (أصول) — fundamente, principii; pluralul lui aṣl.

uṣūl al-fiqh (أصول الفقه) — disciplina care studiază dovezile generale ale fiqh-ului, modul de folosire a lor și situația celui care deduce hotărârile.

wahm (وهم) — aprecierea mai slabă dintre două posibilități, atunci când contrariul ei este mai probabil.

wājib (واجب) — obligatoriu: ceea ce Legiuitorul a poruncit în mod imperativ.

walī (ولي) — tutore sau reprezentant juridic; în contextul căsătoriei, tutorele femeii.

waqf (وقف) — bun consacrat ca fundație/donație durabilă, a cărui substanță este păstrată iar folosul este destinat unei cauze.

wuḍūʾ (وضوء) — abluțiunea rituală minoră efectuată înaintea anumitor acte de adorare.

ẓāhir (ظاهر) — sens aparent: sensul predominant indicat de o expresie, deși aceasta admite și un alt sens.

zakāh (زكاة) — milostenia obligatorie datorată, în condițiile stabilite de Sharīʿah, din anumite categorii de avere.

ẓann (ظن) — apreciere predominantă: una dintre două posibilități este mai probabilă decât cealaltă.

ẓannī (ظني) — probabil/conjectural; ceea ce se stabilește printr-o dovadă sau o cunoaștere care nu atinge nivelul certitudinii.

ẓihār (ظهار) — formulă prin care un soț își aseamănă soția cu o femeie care îi este permanent interzisă la căsătorie; în Sharīʿah are consecințe și o ispășire specifică.

zinā (زنا) — relație sexuală ilicită în afara unei căsătorii valide.