Uṣūl min ʿIlm al-Uṣūl

Particularul (al-khāṣṣ)

În limbă, al-khāṣṣ este opusul generalului. În terminologia uṣūl al-fiqh, este expresia care indică un lucru limitat la o persoană sau la un număr determinat, precum numele proprii, pronumele demonstrative și numerele.

Prin formularea „un lucru limitat” este exclus al-ʿāmm, expresia generală.

Particularizarea (at-takhṣīṣ)

În limbă, takhṣīṣ este opusul generalizării. În terminologie, înseamnă scoaterea unora dintre indivizii cuprinși de o formulare generală.

Al-mukhaṣṣiṣ — cu ṣād dublat cu kasrah — este cel care particularizează, adică Legiuitorul; iar termenul este folosit și pentru dovada prin care se realizează particularizarea.

Dovezile particularizării sunt de două tipuri: conectate (muttaṣil) și separate (munfaṣil). Dovada conectată nu poate funcționa independent de formularea generală, în timp ce dovada separată este un text sau un argument care poate sta de sine stătător.

Dovezile conectate ale particularizării

1. Excepția (al-istithnāʾ)

În limbă, istithnāʾ provine din ath-thany, adică întoarcerea unei părți a unui lucru spre cealaltă, precum îndoirea unei frânghii. În terminologie, înseamnă scoaterea unora dintre indivizii unei formulări generale prin illā („cu excepția”) sau prin una dintre expresiile cu același rol.

Exemplul este cuvântul lui Allah:

„Cu adevărat, omul este în pierdere, cu excepția celor care cred, fac fapte bune, se îndeamnă reciproc la adevăr și se îndeamnă reciproc la răbdare.” [al-ʿAṣr 103:2-3]

Prin formularea „prin illā sau una dintre expresiile cu același rol” este exclusă particularizarea realizată printr-o condiție sau prin alte mijloace.

Condițiile excepției

Pentru validitatea excepției sunt necesare anumite condiții, dintre care:

1. Excepția trebuie să fie legată de expresia din care se face excepția, fie în mod real, fie din punct de vedere juridic.

Legătura reală înseamnă ca excepția să urmeze direct după expresia generală, fără un interval între ele. Legătura juridică înseamnă că între ele intervine ceva ce omul nu poate înlătura, precum o tuse sau un strănut.

Dacă între expresia generală și excepție intervine o pauză pe care omul o putea evita sau acesta tace, excepția nu este validă potrivit primei opinii. De exemplu, dacă spune: „Sclavii mei sunt liberi”, apoi tace ori începe să vorbească despre altceva și abia după aceea spune: „cu excepția lui Saʿīd”, excepția nu este validă și toți devin liberi.

S-a spus însă că excepția rămâne validă chiar dacă există o pauză sau o intervenție, atâta timp cât discursul este considerat un singur context. Dovada este hadithul lui Ibn ʿAbbās رضي الله عنهما despre ziua cuceririi Makkah. Profetul ﷺ a spus: „Allah a făcut acest oraș sacru din ziua în care a creat cerurile și pământul; spinii lui nu se taie și iarba lui nu se cosește.” Al-ʿAbbās a spus: „O, Trimis al lui Allah, cu excepția idhkhir-ului, căci ei îl folosesc pentru fierarii și casele lor.” Atunci Profetul ﷺ a spus: „Cu excepția idhkhir-ului.” Această a doua opinie este mai puternică, deoarece hadithul o susține.¹⁷

2. Potrivit unei opinii, partea exceptată nu trebuie să fie mai mare decât jumătate din ceea ce este exceptat din ea. Dacă cineva spune: „Îi datorez zece dirhami, cu excepția a șase”, excepția nu este validă potrivit acestei opinii și rămâne dator cu zece.

S-a spus însă că această condiție nu este necesară; excepția este validă chiar dacă partea exceptată depășește jumătate, astfel încât, în exemplul de mai sus, rămân datorate numai patru dirhami.

Dacă se exceptează însă întregul, excepția nu este validă după niciuna dintre cele două opinii. Dacă spune: „Îi datorez zece, cu excepția a zece”, rămâne dator cu toate cele zece.

Această discuție se referă la excepția dintr-un număr. Dacă excepția privește o calitate sau o categorie, ea poate fi validă chiar dacă prin ea sunt scoși toți sau majoritatea indivizilor. De exemplu, Allah îi spune lui Iblīs:

„Cu adevărat, asupra robilor Mei nu vei avea nicio autoritate, cu excepția celor rătăciți care te urmează.” [al-Ḥijr 15:42]

Cei dintre fiii lui Ādam care îl urmează pe Iblīs sunt mai mult de jumătate. Tot astfel, dacă spui: „Dă-le celor din casă, cu excepția celor bogați”, iar apoi se dovedește că toți cei din casă sunt bogați, excepția este validă și nu li se dă nimic.

2. Condiția (ash-sharṭ)

Dintre particularizările conectate este și condiția. În limbă, sharṭ înseamnă „semn”. Aici se înțelege legarea existenței sau inexistenței unui lucru de altul prin particula condițională in („dacă”) sau prin una dintre suratele ei gramaticale.

Condiția particularizează indiferent dacă apare înainte sau după formularea la care se referă.

Exemplu de condiție aflată înaintea consecinței este cuvântul lui Allah despre politeiști:

„Dacă se căiesc, împlinesc rugăciunea și dau zakāh-ul, atunci lăsați-le calea liberă.” [at-Tawbah 9:5]

Exemplu în care condiția vine după este cuvântul lui Allah:

„Iar celor dintre cei aflați în stăpânirea voastră care cer un contract de eliberare, încheiați-l cu ei dacă știți că există bine în ei.” [an-Nūr 24:33]

3. Calificarea (aṣ-ṣifah)

A treia formă de particularizare conectată este calificarea: orice element al frazei care indică un sens prin care doar unii indivizi ai formulării generale sunt caracterizați, fie că este adjectiv (naʿt), apoziție/substitut (badal) sau complement circumstanțial de stare (ḥāl).

Exemplu de adjectiv:

„...dintre tinerele voastre credincioase aflate în stăpânirea voastră...” [an-Nisāʾ 4:25]

Exemplu de badal:

„Iar pentru Allah este o datorie asupra oamenilor pelerinajul la Casă — pentru cel care are posibilitatea să ajungă la ea.” [Āl ʿImrān 3:97]

Exemplu de ḥāl:

„Iar cine ucide intenționat un credincios, răsplata lui este Jahannam, rămânând în ea...” [an-Nisāʾ 4:93]

Dovezile separate ale particularizării

Dovada separată de particularizare este aceea care poate sta de sine stătător. Autorul menționează trei categorii: percepția senzorială, rațiunea și revelația/legea religioasă.

Exemplu de particularizare prin ceea ce este cunoscut prin simțuri este cuvântul lui Allah despre vântul trimis asupra poporului ʿĀd:

„Distrugea totul prin porunca Domnului ei.” [al-Aḥqāf 46:25]

Percepția directă arată că vântul nu a distrus cerurile și pământul, deși formularea spune „totul”.

Exemplu de particularizare prin rațiune este cuvântul lui Allah:

„Cu adevărat, El are putere asupra tuturor lucrurilor.” [al-Aḥqāf 46:33]

Rațiunea arată că Însăși Esența lui Allah Preaînaltul nu este creată și, prin urmare, nu intră în categoria lucrurilor create asupra cărora se aplică o asemenea formulare.

Unii savanți consideră că exemplele limitate prin simțuri și rațiune nu aparțin propriu-zis categoriei „general particularizat”, ci categoriei „general prin a cărui formulare s-a intenționat de la început un sens particular”. Motivul este că acele cazuri scoase nu au fost niciodată intenționate de vorbitor sau înțelese de interlocutor ca făcând parte din expresie; iar aceasta este tocmai realitatea generalului prin care s-a intenționat particularul.

În ceea ce privește particularizarea prin Sharīʿah, Coranul și Sunnah pot fi particularizate fiecare prin Coran, prin Sunnah, prin ijmāʿ și prin qiyās.

Exemplu de particularizare a Coranului prin Coran:

„Femeile divorțate să aștepte pentru ele însele trei perioade.” [al-Baqarah 2:228]

Această formulare este particularizată de cuvântul lui Allah:

„O, voi cei care credeți! Dacă vă căsătoriți cu femei credincioase și apoi divorțați de ele înainte de a le atinge, nu aveți asupra lor nicio perioadă de așteptare pe care să o numărați.” [al-Aḥzāb 33:49]

Exemplu de particularizare a Coranului prin Sunnah: versetele moștenirii, precum:

„Allah vă poruncește cu privire la copiii voștri: băiatului îi revine cât partea a două fete...” [an-Nisāʾ 4:11]

și alte versete asemănătoare sunt particularizate de cuvântul Profetului ﷺ: „Musulmanul nu îl moștenește pe necredincios, iar necredinciosul nu îl moștenește pe musulman.”¹⁸

Ca exemplu de particularizare a Coranului prin ijmāʿ, mulți savanți de uṣūl au menționat cuvântul lui Allah:

„Iar pe cei care acuză femeile caste și apoi nu aduc patru martori, biciuiți-i cu optzeci de lovituri.” [an-Nūr 24:4]

Ei au spus că acesta ar fi particularizat prin consensul potrivit căruia sclavul care aduce o asemenea acuzație primește patruzeci de lovituri. Autorul atrage însă atenția că acest exemplu este discutabil, deoarece în această problemă există de fapt divergență; el spune că nu a găsit un exemplu lipsit de obiecție pentru această categorie.

Exemplu de particularizare a Coranului prin qiyās este cuvântul lui Allah:

„Femeia care comite zinā și bărbatul care comite zinā: biciuiți-l pe fiecare dintre ei cu o sută de lovituri.” [an-Nūr 24:2]

Conform opiniei cunoscute, acest text este particularizat prin analogia sclavului care comite zinā cu sclava, reducând pedeapsa la jumătate, adică la cincizeci de lovituri.

Exemplu de particularizare a Sunnah prin Coran este cuvântul Profetului ﷺ: „Mi s-a poruncit să lupt împotriva oamenilor până când mărturisesc că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este Trimisul lui Allah...”¹⁹

Acesta este particularizat de cuvântul lui Allah:

„Luptați împotriva celor dintre oamenii Cărții care nu cred în Allah și în Ziua de Apoi, nu socotesc interzis ceea ce Allah și Trimisul Său au interzis și nu urmează religia adevărului, până când dau jizyah cu mâna lor, fiind supuși.” [at-Tawbah 9:29]

Exemplu de particularizare a Sunnah prin Sunnah: cuvântul Profetului ﷺ: „Pentru ceea ce este udat de cer se datorează o zecime” este particularizat de cuvântul său ﷺ: „Nu există ṣadaqah pentru mai puțin de cinci awsuq.”²⁰²¹

Autorul spune că nu a găsit un exemplu de particularizare a Sunnah prin ijmāʿ.

Exemplu de particularizare a Sunnah prin qiyās este cuvântul Profetului ﷺ: „Pentru necăsătorit cu necăsătorită: o sută de lovituri și exil timp de un an.” Potrivit opiniei cunoscute, textul este particularizat prin analogia sclavului cu sclava în înjumătățirea pedepsei, astfel încât pentru sclav se limitează la cincizeci de lovituri.²²