Uṣūl min ʿIlm al-Uṣūl

Dacă dovezile menționate anterior - Coranul, Sunnah, ijmāʿ-ul și qiyās-ul - sunt de acord asupra unei hotărâri, ori una dintre ele indică o hotărâre fără să existe o dovadă contrară, hotărârea trebuie stabilită și urmată.

Dacă dovezile par să se contrazică, iar armonizarea este posibilă, armonizarea este obligatorie. Dacă armonizarea nu este posibilă, se aplică naskh-ul atunci când condițiile sale sunt îndeplinite. Dacă nici naskh-ul nu poate fi stabilit, este obligatoriu tarjīḥ-ul, adică preferarea dovezii mai puternice.

În ceea ce privește Coranul și Sunnah, se preferă:

• textul explicit (naṣṣ) în fața sensului aparent (ẓāhir);

• sensul aparent în fața celui interpretat (muʾawwal);

• sensul exprimat direct (manṭūq) în fața sensului înțeles implicit (mafhūm);

• dovada afirmativă în fața celei negative;

• dovada care transferă de la starea de bază în fața celei care menține starea de bază, deoarece prima conține o cunoaștere suplimentară;

• textul general păstrat, adică cel care nu a fost particularizat, în fața textului general care a fost particularizat;

• relatarea care întrunește mai multe calități ale acceptării în fața celei care are mai puține;

• relatarea persoanei direct implicate în eveniment în fața relatării altcuiva.

În privința ijmāʿ-ului, consensul cert (qaṭʿī) este preferat celui probabil (ẓannī). În privința qiyās-ului, qiyās-ul evident (jalī) este preferat celui subtil (khafī).