Uṣūl min ʿIlm al-Uṣūl

Definiția interdicției

Interdicția (an-nahy) este o exprimare care cere abținerea de la o acțiune, într-o formă autoritativă, printr-o construcție specifică: verbul la prezent precedat de lā an-nāhiyah („lā” de interdicție). De exemplu, Allah spune:

„Și nu urma dorințele celor care au negat semnele Noastre și care nu cred în Viața de Apoi.” [al-Anʿām 6:150]

Prin formularea „o exprimare” este exclus simplul semn sau gest: acesta nu este numit interdicție în sens terminologic, chiar dacă transmite sensul ei.

Prin „cere abținerea” este exclusă porunca, deoarece porunca cere săvârșirea unei acțiuni.

Prin „într-o formă autoritativă” sunt excluse solicitarea între egali, rugămintea și alte sensuri care pot fi deduse din context.

Prin „printr-o construcție specifică: verbul la prezent precedat de lā an-nāhiyah” sunt excluse expresii care cer încetarea unei acțiuni printr-un verb la imperativ precum „lasă”, „abandonează”, „oprește-te” și altele asemănătoare. Deși sensul lor este cererea de abținere, forma gramaticală este de poruncă, așadar ele sunt tratate drept porunci, nu drept interdicții în acest sens tehnic.

Cererea de a te abține poate fi exprimată și fără forma explicită a interdicției: prin descrierea unei fapte ca ḥarām, interzisă sau rea, prin mustrarea celui care o face, prin atașarea unei pedepse de săvârșirea ei și altele asemenea.⁸

Ce implică, în principiu, forma interdicției

Atunci când nu există o dovadă care să arate altceva, forma interdicției implică interzicerea faptei și nevaliditatea ei.

Dintre dovezile că interdicția implică prohibiția este cuvântul lui Allah:

„Ceea ce vă dă Trimisul, luați; iar de ceea ce vă oprește, abțineți-vă.” [al-Ḥashr 59:7]

Porunca de a ne opri de la ceea ce Trimisul ﷺ a interzis implică obligativitatea abținerii; iar consecința acesteia este că fapta respectivă este interzisă.

Dintre dovezile că interdicția implică și nevaliditatea este cuvântul Profetului ﷺ: „Cine face o faptă care nu este conformă cu porunca noastră, ea este respinsă.” Adică fapta este refuzată și neacceptată. Iar ceea ce Profetul ﷺ a interzis nu este conform cu porunca lui, prin urmare este respins.⁹

Regula adoptată în madhhab cu privire la faptul interzis — dacă este nul sau dacă rămâne valid în ciuda păcatului — este următoarea:

1. Dacă interdicția se întoarce la însăși esența actului interzis sau la una dintre condițiile lui de validitate, actul este nul.

2. Dacă interdicția se întoarce la un element exterior, fără legătură cu esența actului și fără legătură cu o condiție de validitate a lui, actul nu devine nul doar din acest motiv.

Exemplu în adorare pentru o interdicție care se întoarce la actul însuși: interdicția de a posti în cele două zile de ʿĪd.

Exemplu în tranzacții: interdicția ca persoana asupra căreia rugăciunea de vineri este obligatorie să încheie o vânzare după al doilea adhān al zilei de vineri. Interdicția privește aici tranzacția însăși.

Exemplu în adorare pentru o interdicție care se întoarce la o condiție: bărbatului îi este interzis să poarte o haină din mătase. Acoperirea ʿawrah-ului este o condiție pentru validitatea rugăciunii; dacă el o acoperă în rugăciune cu o haină a cărei purtare îi este interzisă, rugăciunea nu este validă potrivit acestei reguli, deoarece interdicția privește condiția.

Exemplu în tranzacții pentru o interdicție care se întoarce la o condiție: vânzarea unui făt aflat încă în pântece este interzisă. Cunoașterea obiectului vândut este o condiție a vânzării; dacă se vinde un lucru necunoscut în acest mod, vânzarea nu este validă deoarece interdicția se întoarce la condiția ei.

Exemplu în adorare pentru o interdicție care privește un lucru exterior: bărbatului îi este interzis să poarte un turban de mătase. Dacă se roagă purtând un astfel de turban, rugăciunea nu devine nulă din acest motiv, deoarece interdicția nu privește nici esența rugăciunii, nici una dintre condițiile ei.

Exemplu în tranzacții pentru un lucru exterior: înșelăciunea este interzisă. Dacă cineva încheie o vânzare în care a înșelat, păcătuiește, însă contractul nu devine nul doar din această cauză, deoarece interdicția nu se întoarce la esența contractului și nici la o condiție a lui.

Uneori, o dovadă transferă interdicția de la sensul de ḥarām la alte sensuri, dintre care:

1. Karāhah (caracterul nerecomandat). Ca exemplu, majoritatea savanților au menționat cuvântul Profetului ﷺ: „Niciunul dintre voi să nu-și atingă organul genital cu mâna dreaptă în timp ce urinează.” Ei au considerat că interdicția de aici indică faptul că acțiunea este makrūh, deoarece organul este o parte a corpului, iar înțelepciunea interdicției este cinstirea mâinii drepte și păstrarea ei pentru lucruri nobile.¹⁰

2. Îndrumarea (irshād). De exemplu, Profetul ﷺ i-a spus lui Muʿādh: „Să nu lași să spui după fiecare rugăciune: «O, Allah, ajută-mă să Te pomenesc, să-Ți mulțumesc și să Te ador în cel mai frumos mod.»”¹¹

Cine intră sub adresarea poruncii și a interdicției

Cel căruia i se adresează poruncile și interdicțiile este mukallaf-ul, adică persoana ajunsă la maturitate și înzestrată cu rațiune.

Prin condiția „ajunsă la maturitate” este exclus copilul. El nu este însărcinat prin porunci și interdicții în același mod ca adultul. Totuși, după vârsta discernământului este îndemnat și pus să practice actele de adorare pentru a se obișnui cu ascultarea, iar de păcate este oprit pentru a se obișnui să se abțină de la ele.

Prin condiția „înzestrată cu rațiune” este exclus cel lipsit de rațiune. El nu este mukallaf prin porunci și interdicții, însă este împiedicat să comită lucruri prin care îi atacă pe alții sau produce stricăciune. Dacă ar împlini un act poruncit, acel act nu ar fi valid din partea lui ca act de adorare, deoarece îi lipsește intenția conștientă de conformare.

Obligativitatea zakāh-ului și a drepturilor patrimoniale asupra averii copilului sau a celui lipsit de rațiune nu contrazice aceasta. Aceste obligații sunt legate de anumite cauze juridice; atunci când cauza există, hotărârea se stabilește. În asemenea situații se privește la cauză, nu la capacitatea agentului de a primi porunci și interdicții.

Poruncile și interdicțiile îi cuprind pe musulmani și pe necredincioși

Însă fapta poruncită nu este validă din partea necredinciosului cât timp rămâne în necredință. Allah spune:

„Nimic nu a împiedicat ca cheltuielile lor să fie primite de la ei decât faptul că nu au crezut în Allah și în Trimisul Său.” [at-Tawbah 9:54]

Dacă îmbrățișează Islamul, nu i se cere să recupereze actele de adorare pe care le-a lăsat în timpul necredinței. Allah spune:

„Spune-le celor care nu cred că, dacă încetează, li se va ierta ceea ce a trecut.” [al-Anfāl 8:38]

Iar Profetul ﷺ i-a spus lui ʿAmr ibn al-ʿĀṣ: „Nu știai, o, ʿAmr, că Islamul șterge ceea ce a fost înaintea lui?”¹²

Dacă însă moare în necredință, va fi pedepsit și pentru părăsirea faptelor poruncite. Allah relatează răspunsul celor vinovați atunci când sunt întrebați:

„Ce v-a dus în Saqar?” Ei vor spune: „Nu eram dintre cei care se rugau; nu-l hrăneam pe sărac; ne cufundam [în vorbă deșartă] împreună cu cei care se cufundau și negam Ziua Judecății, până când ne-a venit certitudinea [moartea].” [al-Muddaththir 74:42-47]

Piedicile responsabilității juridice (mawāniʿ at-taklīf)

Dintre împiedicările care înlătură răspunderea pentru încălcarea unei porunci sau interdicții sunt necunoașterea, uitarea și constrângerea. Profetul ﷺ a spus: „Allah a trecut cu vederea pentru comunitatea mea greșeala, uitarea și ceea ce au fost constrânși să facă.” Hadithul este relatat de Ibn Mājah și al-Bayhaqī și are mărturii din Coran și Sunnah care îi susțin autenticitatea.¹³

Necunoașterea (al-jahl) este lipsa cunoașterii. Dacă un mukallaf săvârșește un lucru interzis fără să știe că este interzis, nu poartă păcat pentru acesta; precum cel care vorbește în rugăciune fără să știe că vorbirea în rugăciune este interzisă.

Dacă lasă o obligație fără să știe că este obligatorie, nu i se cere să recupereze ceea ce a trecut dacă timpul acelei obligații a expirat. Dovada este că Profetul ﷺ nu i-a poruncit omului care se ruga incorect — și care nu dobândea liniștea necesară în rugăciune — să refacă toate rugăciunile trecute. El i-a poruncit doar să împlinească rugăciunea prezentă în forma prescrisă.

Uitarea (an-nisyān) este dispariția temporară din minte a unui lucru cunoscut. Dacă omul săvârșește un lucru interzis din uitare, nu poartă răspundere pentru el; de exemplu, cel care mănâncă uitând că postește.

Dacă uită o obligație, nu poartă răspundere cât timp este în starea de uitare, însă trebuie să o împlinească atunci când își amintește. Profetul ﷺ a spus: „Cine uită o rugăciune să o împlinească atunci când își amintește de ea.”¹⁴

Constrângerea (al-ikrāh) înseamnă obligarea unei persoane la ceva ce nu dorește. Cine este constrâns să săvârșească un lucru interzis nu poartă păcat pentru el; precum cel constrâns să rostească o expresie de kufr în timp ce inima sa rămâne liniștită în credință.

Iar cine este constrâns să lase o obligație nu poartă păcat cât timp durează constrângerea, însă trebuie să recupereze obligația atunci când constrângerea încetează. De exemplu, dacă cineva este constrâns să lase rugăciunea până când timpul ei se termină, o va recupera după dispariția constrângerii.

Aceste împiedicări se referă la dreptul lui Allah, deoarece acesta este întemeiat pe iertare și milă. În ceea ce privește drepturile oamenilor, ele nu înlătură obligația de a compensa ceea ce trebuie compensat, dacă titularul dreptului nu acceptă renunțarea la el. Și Allah știe cel mai bine.