Text integral · Pasaje · 39
Cartea judecății, a cererilor în justiție, a probelor și a felurilor de mărturie
657. Oamenii au nevoie de judecată; de aceea, ea este o obligație colectivă.
658. Conducătorul trebuie să numească un număr suficient de judecători care cunosc judecata prin cunoașterea normelor Legii și a aplicării lor la situațiile ce se ivesc între oameni.
659. El trebuie să-i numească, în ordinea meritelor, pe cei mai potriviți potrivit însușirilor cerute judecătorului.
660. Judecata devine obligație individuală pentru cel competent, dacă nu se găsește altul și dacă nu îl împiedică de la ceva mai important.
661. Profetul ﷺ a spus: „Dovada îi revine reclamantului, iar jurământul celui care neagă.”496
662. El a spus: „Eu judec numai potrivit celor pe care le aud.”497
663. Cel care pretinde avere ori ceva asemănător trebuie să aducă dovada:
Fie doi martori drepți.
Fie un bărbat și două femei.498
Fie un bărbat împreună cu jurământul reclamantului.
Allah Preaînaltul spune:
﴿وَاسْتَشْهِدُوا شَهِيدَيْنِ مِنْ رِجَالِكُمْ فَإِنْ لَمْ يَكُونَا رَجُلَيْنِ فَرَجُلٌ وَامْرَأَتَانِ مِمَنْ تَرْضَوْنَ مِنَ الشُّهَدَاءِ﴾
«Luați drept martori doi dintre bărbații voștri; dacă nu sunt doi bărbați, atunci un bărbat și două femei dintre martorii pe care îi acceptați.»
[Al-Baqarah: 282]
Profetul ﷺ a judecat pe baza unui martor împreună cu un jurământ. Hadithul este autentic.499
664. Dacă reclamantul nu are dovadă, pârâtul depune jurământ și este eliberat de pretenție.
665. Dacă refuză să jure, se pronunță o hotărâre împotriva lui pe baza refuzului ori jurământul este deferit reclamantului. Dacă acesta jură, după refuzul pârâtului, primește ceea ce a pretins.
666. Dintre probe face parte și indiciul care arată că una dintre cele două părți spune adevărul:
De pildă, bunul în litigiu se află în posesia uneia dintre ele; îi revine acesteia dacă depune jurământ.
Sau doi oameni revendică un bun care nu este potrivit decât pentru unul dintre ei, precum disputa unui tâmplar și a altuia asemenea lui asupra uneltelor tâmplăriei sale ori a unui fierar și a altuia asemenea lui asupra uneltelor de fierărie și alte cazuri asemănătoare.
667. Asumarea mărturiei cu privire la drepturile oamenilor este o obligație colectivă.
668. Depunerea ei este o obligație individuală.
669. Martorul trebuie să fie drept atât în aparență, cât și în realitate.
670. Omul drept este cel pe care oamenii îl acceptă, potrivit cuvintelor lui Allah Preaînaltul:
﴿مِمَنْ تَرْضَوْنَ مِنَ الشُّهَدَاءِ﴾
«dintre martorii pe care îi acceptați»
[Al-Baqarah: 282].
671. Nu îi este îngăduit să mărturisească decât despre ceea ce cunoaște:
Prin vedere.
Prin auzirea celui împotriva căruia depune mărturie.
Ori printr-o informație atât de răspândită încât aduce cunoaștere, în chestiuni pentru care este necesară, precum descendența și cele asemenea ei.
Profetul ﷺ i-a spus unui om: „Vezi soarele?” El a răspuns: „Da.” A spus: „Despre ceva la fel de limpede depune mărturie; altfel, abține-te.” Relatat de Ibn ʿAdī.500
672. Printre impedimentele mărturiei se află suspiciunea de părtinire: mărturia părinților în folosul copiilor și invers, a unui soț în folosul celuilalt și a dușmanului împotriva dușmanului său.501
673. În hadith se spune: „Cel care face un jurământ mincinos pentru a lua prin el averea unui musulman Îl va întâlni pe Allah mâniat pe el.” Convenit asupra autenticității sale.505
Capitol despre împărțirea bunurilor comune
674. Aceasta este de două feluri:
Împărțirea obligatorie, care nu aduce prejudicii și nu necesită o plată compensatorie, precum în cazul bunurilor fungibile, al caselor mari și al proprietăților întinse.
Împărțirea prin acord, care aduce un prejudiciu unuia dintre coproprietari ori necesită o plată compensatorie; ea cere consimțământul tuturor coproprietarilor.
Dacă unul dintre ei cere vânzarea într-o asemenea situație, cererea lui trebuie acceptată.
Dacă dau bunul în chirie, chiria se împarte potrivit cotelor lor de proprietate. Allah știe cel mai bine.
Capitol despre recunoaștere
675. Recunoașterea este admiterea de către om a unui drept datorat de el, prin orice formulare care o indică, cu condiția ca persoana care recunoaște să fie responsabilă religios.
676. Ea se numără printre cele mai puternice probe.
677. Se aplică în toate capitolele cunoașterii: actele de adorare, tranzacții, căsătorii, infracțiuni împotriva persoanei și altele.
678. În hadith se spune: „Cel care a recunoscut nu mai are scuză.”506
679. Omul trebuie să recunoască toate drepturile pe care le datorează oamenilor, pentru a se elibera de răspundere prin îndeplinirea lor ori prin obținerea iertării. Allah știe cel mai bine.
Binecuvântările lui Allah și pace îmbelșugată asupra stăpânului și Profetului nostru Muḥammad, asupra familiei și companionilor săi.
A consemnat acestea robul sărac înaintea lui Allah, care nădăjduiește ca El să-i îndrepte religia și viața lumească: ʿAbd al-Raḥmān ibn Nāṣir ibn Saʿdī. Allah să-l ierte pe el, pe părinții lui și pe toți musulmanii! Am copiat din original, iar copierea s-a încheiat la 3 Dhū al-Ḥijjah 1359. Laudă lui Allah, prin a Cărui binefacere se împlinesc faptele bune.
Notele originale
Relatat de al-Tirmidhī (1341), de la ʿAbd Allāh ibn ʿAmr, printr-un lanț slab, după cum a spus al-Ḥāfiẓ în al-Talkhīṣ. Al-Bayhaqī (10/252) l-a relatat de la Ibn ʿAbbās; al-Nawawī, în al-Arbaʿīn, și al-Ḥāfiẓ, în al-Fatḥ, au apreciat lanțul acestuia drept ḥasan. Formularea convenită ca autentică este: „Dar jurământul îi revine pârâtului”, relatată de al-Bukhārī (8/213) și Muslim (1711).
Al-Bukhārī (13/157) și Muslim (1713). Șeicul a spus: „Judecătorul nu hotărăște pe baza propriei cunoașteri decât în chestiunile recunoscute de una dintre părți ori care îi devin clare în ședința de judecată.” Nūr al-baṣāʾir, p. 61.
Șeicul a spus în al-Mukhtārāt al-jaliyyah, p. 127: „Mulți dintre înaintași au susținut că mărturia a două femei ține locul celei a unui bărbat în orice chestiune, chiar și în talion, căsătorie, divorț, descendență și pedepse legale determinate… Această opinie este cea cerută de dovadă și de raționament.”
Relatat de Muslim (1712).
Relatat de Ibn ʿAdī în al-Kāmil (2/361), al-ʿUqaylī în al-Ḍuʿafāʾ (380) și al-Ḥākim (4/98), care l-a declarat autentic. Al-Dhahabī a respins însă aprecierea: „Spun: este foarte slab. Despre ʿAmr ibn Mālik al-Baṣrī, Ibn ʿAdī a spus că fura hadithuri, iar Ibn Masmūl a fost slăbit de mai mulți.” Al-Bayhaqī l-a relatat (10/156) și a spus: „Al-Ḥumaydī l-a criticat pe Ibn Masmūl, iar hadithul nu a fost relatat pe o cale pe care să se poată conta.” Al-Ḥāfiẓ a spus în al-Talkhīṣ (4/218): „În lanțul său se află Muḥammad ibn Sulaymān ibn Masmūl, care este slab.” În Bulūgh al-marām a spus: „Printr-un lanț slab; al-Ḥākim l-a declarat autentic și a greșit.”
Șeicul a susținut în al-Mukhtārāt al-jaliyyah, p. 127: „Atunci când dreptatea unuia dintre cei menționați este stabilită, în aparență ori în realitate, mărturia sa nu este respinsă pentru aceste motive. Cunoașterea sigură că mărturia lor este acceptabilă nu este înlăturată de presupunerea numită suspiciune, care este slabă în cazul lor. Dacă însă dreptatea nu este stabilită atât în aparență, cât și în realitate, ci ei doar par drepți, existența unora dintre motivele amintite întărește opinia celor care le resping mărturia. Oamenii se află aici pe trepte diferite.”
Ghamr înseamnă ură și dușmănie.
Qāniʿ este slujitorul dedicat servirii familiei și împlinirii nevoilor ei. Deoarece aceasta are autoritate asupra lui, iar el obține foloase de la ea, există suspiciunea că îi părtinește pe cei care îl întrețin.
Relatat de ʿAbd al-Razzāq (15364), Aḥmad (2/181), Abū Dāwūd (3600, 3601), Ibn Mājah (2366) și al-Dāraquṭnī (144). Al-Ḥāfiẓ a spus în al-Talkhīṣ (4/218): „Lanțul său este puternic.”
Relatat de al-Bukhārī (11/558) și Muslim (138).
Al-Sakhāwī a spus în al-Maqāṣid al-ḥasanah (1311): „Șeicul nostru [al-Ḥāfiẓ Ibn Ḥajar] a spus: nu are temei, iar sensul său nu este corect în mod necondiționat.”