Bazele științei uṣūl al-fiqh

Din perspectiva folosirii, discursul este împărțit în sens propriu (*ḥaqīqah*) și sens figurat (*majāz*).

1. Ḥaqīqah

Este cuvântul folosit în sensul pentru care a fost stabilit, precum cuvântul „leu” pentru animalul prădător.

Expresia „folosit” exclude un cuvânt lipsit de folosire, care nu este numit nici ḥaqīqah, nici majāz. Expresia „în sensul pentru care a fost stabilit” exclude majāz-ul.

Ḥaqīqah se împarte în trei:

1. lingvistică: cuvântul folosit în sensul stabilit în limbă;

2. religioasă: cuvântul folosit în sensul stabilit de Sharīʿah;

3. convențională: cuvântul folosit în sensul stabilit prin uzul oamenilor.

Exemplu de ḥaqīqah lingvistică: ṣalāh în limba arabă are sensul de „rugăciune/chemare”, iar în discursul lingviștilor se înțelege astfel.

Exemplu de ḥaqīqah religioasă: ṣalāh în Sharīʿah înseamnă cuvintele și faptele cunoscute, care încep cu takbīr și se încheie cu taslīm. În discursul Sharīʿah, termenul este purtat asupra acestui sens.

Exemplu de ḥaqīqah convențională: termenul dābbah poate fi folosit, prin uz, pentru animalele patrupede și este înțeles astfel în vorbirea oamenilor.

Folosul acestei împărțiri este că fiecare cuvânt este purtat asupra sensului său propriu în mediul în care este folosit: în limbajul lingviștilor asupra sensului lingvistic, în discursul Sharīʿah asupra sensului religios, iar în uzul oamenilor asupra sensului convențional.

2. Majāz

Este cuvântul folosit într-un alt sens decât cel pentru care a fost stabilit, precum cuvântul „leu” folosit despre un bărbat curajos.

Un cuvânt nu poate fi purtat asupra sensului figurat decât pe baza unei dovezi corecte care împiedică înțelegerea sensului propriu; aceasta este numită, în retorică, qarīnah - indiciu contextual.

Pentru o folosire figurată validă trebuie să existe o legătură între sensul propriu și sensul figurat, astfel încât unul să poată exprima celălalt. Această legătură este numită ʿalāqah. Ea poate fi asemănare sau alt tip de relație.

Dacă legătura este asemănarea, folosirea figurată se numește metaforă (*istiʿārah*), precum folosirea cuvântului „leu” pentru un om curajos.

Dacă legătura nu este asemănarea, se numește majāz mursal atunci când transferul este în cuvânt, și majāz ʿaqlī atunci când transferul este în atribuirea acțiunii.

Exemplu de majāz mursal: „am păscut ploaia”, unde „ploaia” este folosită pentru vegetația produsă de ea.

Exemplu de majāz ʿaqlī: „ploaia a făcut să crească iarba”. Cuvintele sunt folosite în sensurile lor proprii, dar atribuirea producerii vegetației ploii este figurată, deoarece Cel care face să crească în realitate este Allah Preaînaltul.

Printre formele de majāz mursal menționate de retoricieni sunt adăugarea și omisiunea. Ca exemplu de adăugare ei au dat cuvântul lui Allah:

„Nu este nimic asemenea Lui.” (Sura Ash-Shūrā, 42:11)

Ei au spus că particula kāf este suplimentară pentru întărirea negării asemănării cu Allah Preaînaltul.

Ca exemplu de omisiune este cuvântul lui Allah:

„Întreabă cetatea…” (Sura Yūsuf, 12:82)

adică: „întreabă oamenii cetății”; cuvântul „oamenii” este omis.

Aceste noțiuni sunt menționate în uṣūl al-fiqh deoarece indicația cuvintelor este analizată ca sens propriu sau figurat, iar fiecare categorie și hotărârea ei trebuie cunoscute. Allah știe cel mai bine.

Atenționare

Împărțirea discursului în ḥaqīqah și majāz este opinia bine cunoscută la majoritatea savanților târzii, în privința Qurʾānului și a altor texte. Unii savanți au spus că nu există majāz în Qurʾān, iar alții au spus că nu există majāz nici în Qurʾān, nici în altă parte. Aceasta a fost opinia lui Abū Isḥāq al-Isfarāyīnī și, dintre savanții târzii, a lui Shaykh Muḥammad al-Amīn ash-Shinqīṭī. Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah și elevul său Ibn al-Qayyim au explicat că această împărțire terminologică a apărut după primele trei generații virtuoase și au susținut această poziție cu multe dovezi puternice, care arată celui care le studiază că aceasta este opinia corectă.[2]

[2] Vezi Kitāb al-Īmān, p. 73, și Mukhtaṣar aṣ-Ṣawāʿiq, p. 1510.