Bazele științei uṣūl al-fiqh

Definiția lui

Lingvistic, kalām este o expresie verbală stabilită pentru un sens.

Tehnic, este o expresie verbală care transmite un sens complet, precum: „Allah este Domnul nostru” și „Muḥammad este Profetul nostru.”

Cel mai mic enunț complet este alcătuit fie din două substantive, fie dintr-un verb și un substantiv. Exemplu pentru primul: „Muḥammad este Trimisul lui Allah.” Exemplu pentru al doilea: „Muḥammad s-a îndreptat.”

Unitatea din care este alcătuit kalām-ul este kalimah - cuvântul -, adică o expresie verbală stabilită pentru un singur sens. Cuvântul este fie substantiv, fie verb, fie particulă.

A. Substantivul

Este ceea ce indică un sens în sine fără a indica un timp. Este de trei tipuri:

1. ceea ce indică generalitatea, precum pronumele relative;

2. ceea ce indică un sens necondiționat, precum substantivul nehotărât într-un enunț afirmativ;

3. ceea ce indică specificitatea, precum numele proprii.

B. Verbul

Este ceea ce indică un sens în sine și, prin forma sa, unul dintre cele trei timpuri. Poate fi trecut, precum „a înțeles” (fahima), prezent, precum „înțelege” (yafhamu), sau imperativ, precum „înțelege!” (ifham).

În toate formele sale, verbul indică un sens necondiționat, nu generalitatea tuturor indivizilor.

C. Particula

Este ceea ce indică un sens prin relația sa cu altceva. Dintre particule:

1. wāw (و) - poate fi conjuncție și arată participarea termenilor coordonați la aceeași hotărâre; nu impune ordinea și nici nu o exclude, decât dacă există o dovadă.

2. fāʾ (ف) - ca conjuncție arată participarea la aceeași hotărâre împreună cu ordinea și succesiunea imediată; poate fi și cauzală, indicând motivarea.

3. lām (ل) - prepoziție cu mai multe sensuri, printre care cauza, atribuirea proprietății și permisiunea.

4. ʿalā (على) - prepoziție cu mai multe sensuri, printre care obligativitatea.

Categoriile discursului

Din perspectiva posibilității de a fi descris ca adevărat sau fals, discursul se împarte în două: enunț informativ (*khabar*) și enunț constitutiv (*inshāʾ*).

1. Enunțul informativ (*khabar*)

Este ceea ce, prin natura sa, poate fi descris ca adevărat sau fals.

Prin „poate fi descris ca adevărat sau fals” se exclude inshāʾ, deoarece acesta nu relatează un fapt despre care să se poată spune că este adevărat sau fals.

Prin „prin natura sa” se exclud enunțurile care, datorită celui despre care se vorbește, nu pot fi false sau nu pot fi adevărate. Din această perspectivă, informațiile sunt de trei feluri:

1. ceea ce nu poate fi descris drept fals, precum relatarea lui Allah și relatarea autentică a Trimisului Său;

2. ceea ce nu poate fi descris drept adevărat, precum afirmația despre ceva imposibil religios sau rațional; exemplu religios: pretenția profeției după Profetul ﷺ; exemplu rațional: afirmarea simultană a două contrarii, precum mișcarea și nemișcarea aceluiași lucru, în același timp;

3. ceea ce poate fi adevărat sau fals, fie în mod egal, fie cu predominanța uneia dintre posibilități, precum vestea unei persoane despre sosirea cuiva absent.

2. Enunțul constitutiv (*inshāʾ*)

Este ceea ce nu poate fi descris ca adevărat sau fals. Din această categorie fac parte porunca și interdicția. Allah Preaînaltul spune:

„Adorați-L pe Allah și nu-I asociați nimic.” (Sura An-Nisāʾ, 4:36)

Același discurs poate fi informativ dintr-un punct de vedere și constitutiv din altul, precum formulele verbale ale contractelor: „am vândut” și „am acceptat”. Ele sunt informative prin faptul că exprimă ceea ce se află în intenția contractantului și constitutive prin faptul că, odată rostite în condițiile corespunzătoare, prin ele se încheie contractul.

Uneori, discursul apare sub forma unei informații, dar sensul urmărit este o poruncă, și invers, pentru un anumit beneficiu retoric.

Exemplul primului este cuvântul lui Allah:

„Femeile divorțate vor aștepta, în privința lor, trei perioade.” (Sura Al-Baqarah, 2:228)

Forma „vor aștepta” este informativă, dar sensul este de poruncă. Beneficiul este întărirea îndeplinirii poruncii, de parcă aceasta ar fi un fapt deja realizat și descris ca o trăsătură a celor cărora li se poruncește.

Exemplul invers este cuvântul lui Allah:

„Cei care nu cred le spun celor care cred: «Urmați calea noastră și vom purta noi păcatele voastre.»” (Sura Al-ʿAnkabūt, 29:12)

Expresia „vom purta” are o formă apropiată de obligație/asumare, dar sensul ei este o afirmație: „noi le vom purta”. Beneficiul retoric este prezentarea lucrului relatat ca și cum ar fi ceva asumat și obligatoriu.