Text integral · Pasaje · 42
Taqlīd - Urmarea autorității altuia
Definiția sa
Lingvistic, taqlīd înseamnă a pune un lucru în jurul gâtului, asemenea unui colier.
Tehnic, este: urmarea celui a cărui afirmație nu este, prin ea însăși, dovadă.
Aceasta exclude urmarea Profetului ﷺ, urmarea oamenilor ijmāʿ-ului și urmarea Companionului - dacă se adoptă opinia că afirmația Companionului este dovadă. Urmarea acestora nu este numită taqlīd în sensul tehnic, deoarece este urmarea unei dovezi, chiar dacă termenul poate fi folosit uneori într-un sens larg sau figurat.
Situațiile în care se recurge la taqlīd
Taqlīd-ul are două situații principale:
1. Omul de rând care nu poate afla singur hotărârea
Obligația lui este să urmeze un savant, pe baza cuvântului lui Allah:
„Întrebați-i pe oamenii cunoașterii dacă nu știți.”
(An-Naḥl, 16:43)
El îl urmează pe cel mai bun pe care îl găsește în știință și evlavie; dacă doi sunt egali în aprecierea lui, poate alege între ei.
2. Mujtahidul confruntat cu o chestiune urgentă
Dacă apare o chestiune care necesită o hotărâre imediată și nu are posibilitatea să o cerceteze, îi este permis să recurgă atunci la taqlīd.
Unii au condiționat ca taqlīd-ul să nu fie într-o chestiune dintre fundamentele religiei care trebuie crezute cu certitudine, argumentând că în credință este necesară convingerea fermă, iar taqlīd-ul produce numai probabilitate.
Autorul consideră însă că această condiție nu este corectă, invocând generalitatea versetului:
„Întrebați-i pe oamenii cunoașterii dacă nu știți.”
(An-Naḥl, 16:43)
Versetul apare chiar în contextul afirmării mesajului profetic, care ține de fundamentele religiei. În plus, omul de rând nu este capabil să cunoască adevărul prin dovezile lui în mod independent; iar dacă acest lucru îi este imposibil, nu îi rămâne decât să întrebe și să urmeze, potrivit și cuvântului lui Allah:
„Temeți-vă de Allah atât cât puteți.”
(At-Taghābun, 64:16)
Tipurile de taqlīd
Taqlīd-ul este de două feluri: general și specific.
1. Taqlīd general
Înseamnă ca o persoană să se oblige să urmeze un anumit madhhab, luând atât concesiile, cât și hotărârile sale stricte în toate treburile religiei.
Savanții au avut opinii diferite: unii au relatat că este obligatoriu, argumentând că ijtihād-ul a devenit inaccesibil pentru cei de mai târziu; alții au spus că este interzis din cauza obligației absolute de a urma pe cineva în afară de Profetul ﷺ.
Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah spune, în sensul citat de autor, că a obliga ascultarea unei alte persoane decât Profetul ﷺ în fiecare poruncă și interdicție contrazice ijmāʿ-ul, iar în privința simplei permisiuni a unei asemenea legări absolute există de asemenea o problemă.[65]
El mai spune că dacă o persoană s-a obligat față de un anumit madhhab, apoi îl contrazice fără să urmeze fatwā-ul altui savant, fără o dovadă care să justifice contrariul și fără un motiv Sharīʿah, atunci își urmează dorința și face un lucru interzis fără scuză.
În schimb, dacă i se clarifică faptul că o altă opinie este mai puternică - fie prin dovezi detaliate, dacă este capabil să le înțeleagă, fie pentru că vede că unul dintre savanți este mai cunoscător și mai temător de Allah în acea chestiune - atunci îi este permis, ba chiar îi poate fi obligatoriu, să treacă de la o opinie la alta. Autorul menționează că Imām Aḥmad a afirmat aceasta.
[65] Ibn Taymiyyah, al-Fatāwā al-Kubrā, 4/625.
2. Taqlīd specific
Înseamnă urmarea unei anumite opinii într-o anumită chestiune. Acest lucru este permis celui care nu poate ajunge la adevăr prin ijtihād, fie pentru că este realmente incapabil, fie pentru că ar putea numai cu o dificultate foarte mare.
Fatwā-ul celui care face taqlīd
Allah spune:
„Întrebați-i pe oamenii cunoașterii dacă nu știți.”
(An-Naḥl, 16:43)
Oamenii cunoașterii sunt cei care dețin știință; cel care doar imită nu este dintre savanții urmați, ci urmează el însuși pe altcineva.
Abū ʿUmar ibn ʿAbd al-Barr și alții au relatat consensul că cel care face taqlīd nu este socotit dintre oamenii cunoașterii și că știința înseamnă cunoașterea adevărului prin dovada lui.
Ibn al-Qayyim aprobă aceasta și explică faptul că oamenii nu diferă asupra faptului că știința este cunoașterea dobândită prin dovadă; fără dovadă este taqlīd. Apoi el menționează trei opinii cu privire la emiterea de fatwā prin taqlīd:
1. Nu este permisă, deoarece taqlīd-ul nu este știință, iar fatwā fără știință este interzisă. Aceasta este opinia majorității învățaților hanbali menționați de el și a majorității shāfiʿiților.
2. Este permisă în ceea ce privește propria persoană, dar nu este permis ca omul să imite pe altcineva pentru a emite apoi fatwā altora.
3. Este permisă când există nevoie și nu există un savant mujtahid disponibil. Ibn al-Qayyim consideră aceasta cea mai corectă dintre opinii și spune că pe ea se bazează practica.[66]
[66] Ibn al-Qayyim, Iʿlām al-Muwaqqiʿīn, 1/7.