Bazele științei uṣūl al-fiqh

Definiția sa

Lingvistic, ijmāʿ înseamnă hotărâre fermă și acord.

Tehnic, este: acordul mujtahizilor acestei comunități, după Profetul ﷺ, asupra unei hotărâri Sharīʿah.

„Acordul” exclude existența unei divergențe, chiar și din partea unui singur mujtahid; câtă vreme există o opoziție validă, nu se realizează ijmāʿ-ul.

„Mujtahizii” exclude oamenii de rând și pe cei care doar urmează, fără capacitate de ijtihād; acordul sau opoziția lor nu sunt luate în calcul în formarea ijmāʿ-ului.

„Acestei comunități” exclude consensul altor comunități.

„După Profetul ﷺ” exclude acordul lor în timpul vieții Profetului ﷺ ca dovadă independentă de ijmāʿ, deoarece dovada în vremea lui era Sunnah sa, prin cuvânt, faptă sau aprobare. De aceea, când un companion spune: „făceam cutare lucru în vremea Profetului ﷺ”, aceasta este tratată ca marfūʿ prin hotărâre, nu ca simplă transmitere a unui ijmāʿ.

„Asupra unei hotărâri Sharīʿah” exclude acordul asupra unei chestiuni pur raționale sau obișnuite, deoarece aici se cercetează ijmāʿ-ul ca dovadă religioasă.

Ijmāʿ-ul este dovadă

Autorul aduce mai multe dovezi:

1. Cuvântul lui Allah: „Astfel v-am făcut o comunitate de mijloc, pentru ca voi să fiți martori asupra oamenilor.” (Al-Baqarah, 2:143). Mărturia lor cuprinde, potrivit argumentului autorului, și hotărârile asupra faptelor oamenilor, iar mărturia martorului acceptat este primită.

2. „Dacă vă disputați asupra unui lucru, întoarceți-l la Allah și la Trimis.” (An-Nisāʾ, 4:59). Autorul argumentează că ceea ce ei nu dispută și asupra căruia sunt de acord este adevăr.

3. Cuvântul atribuit Profetului ﷺ: „Comunitatea mea nu se va uni asupra rătăcirii.”[41]

4. Raționamentul că acordul comunității asupra unui lucru trebuie să fie fie adevăr, fie fals; dacă este adevăr, este dovadă, iar dacă ar fi fals, ar însemna că această comunitate, onorată de Allah din vremea Profetului ei până la Ziua Judecății, s-ar uni asupra unui lucru fals pe care Allah nu îl aprobă - ceea ce autorul consideră imposibil.

[41] Textul-sursă citează at-Tirmidhī, nr. 2167; Abū Dāwūd, nr. 4253; Ibn Mājah, nr. 3950 și menționează evaluări diferite: al-ʿIrāqī semnalează probleme în căile sale, an-Nawawī îl consideră slab într-un loc, iar al-Albānī îl consideră ḥasan în Takhrīj as-Sunnah, nr. 82.

Tipurile de ijmāʿ

Ijmāʿ-ul este de două feluri: categoric (*qaṭʿī*) și probabil (*ẓannī*).

1. Ijmāʿ categoric

Este ceea ce se cunoaște în mod necesar că a fost acceptat de comunitate, precum obligativitatea celor cinci rugăciuni și interdicția zinā. Nimeni nu contestă stabilirea și caracterul obligatoriu al acestui tip, iar autorul spune că cel care îl contrazice cade în necredință dacă este dintre cei pentru care asemenea lucruri nu pot fi necunoscute.

2. Ijmāʿ probabil

Este ceea ce nu se cunoaște decât prin cercetare și examinarea relatărilor. Savanții au divergențe cu privire la posibilitatea stabilirii sale. Autorul consideră cea mai puternică opinie formularea lui Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah în al-ʿAqīdah al-Wāsiṭiyyah:

„Ijmāʿ-ul care poate fi stabilit cu precizie este ceea ce au urmat Salaf-ul dreptcredincios, deoarece după ei divergența a devenit numeroasă și comunitatea s-a răspândit.”[42]

Autorul avertizează că această comunitate nu se poate uni asupra unei opoziții față de o dovadă autentică, explicită și neabrogată. Dacă vezi un consens care pare să contrazică un asemenea text, examinează situația: fie dovada nu este autentică, fie nu este explicită, fie este abrogată, fie există în chestiune o divergență pe care nu ai cunoscut-o.

[42] Vezi Sharḥ al-ʿAqīdah al-Wāsiṭiyyah al autorului, 2/328, ediția Dār Ibn al-Jawzī.

Condițiile ijmāʿ-ului

Dintre condiții:

1. Să fie stabilit pe o cale corectă, fie pentru că este bine cunoscut printre savanți, fie pentru că este transmis de o persoană de încredere cu o cunoaștere largă a opiniilor.

2. Să nu fi existat înainte o divergență stabilă. Dacă a existat, autorul consideră că un ijmāʿ ulterior nu șterge opiniile anterioare, pentru că opiniile nu devin nule prin moartea celor care le-au susținut. Ijmāʿ-ul împiedică apariția unei noi divergențe după formarea lui, dar nu anulează o divergență anterioară. Autorul consideră această opinie mai puternică.

S-a spus și că această condiție nu este necesară și că o generație ulterioară poate ajunge la consens asupra uneia dintre opiniile anterioare, devenind dovadă pentru cei care vin după ea.

Potrivit majorității, nu este necesar ca întreaga generație a celor care au format consensul să moară înainte ca ijmāʿ-ul să devină obligatoriu; consensul se formează prin acordul lor și, după aceasta, nu este permis nici lor, nici altora să îl contrazică. Dovezile care afirmă autoritatea ijmāʿ-ului nu impun condiția trecerii generației, iar consensul a existat din momentul acordului - deci ce l-ar anula?

Dacă un mujtahid spune sau face ceva, lucrul devine cunoscut printre ceilalți mujtahizi, iar ei nu îl contestă deși ar putea, au fost formulate mai multe opinii: că acesta este ijmāʿ; că este dovadă, dar nu ijmāʿ; că nu este nici ijmāʿ, nici dovadă; sau că devine ijmāʿ dacă generația trece fără contestare. Autorul consideră ultima opinie cea mai apropiată, pentru că tăcerea lor continuă până la sfârșitul generației, deși aveau posibilitatea de a contesta, indică acordul lor.