Bazele științei uṣūl al-fiqh

Definiția ei

Cunoașterea este: perceperea unui lucru așa cum este în realitate, cu certitudine, precum a ști că întregul este mai mare decât partea și că intenția este o condiție a adorării.

Expresia „perceperea unui lucru” exclude absența totală a perceperii, numită ignoranță simplă (*jahl basīṭ*). De exemplu, cineva este întrebat: „Când a avut loc bătălia de la Badr?” și răspunde: „Nu știu.”

Expresia „așa cum este în realitate” exclude perceperea lui într-un mod contrar realității, numită ignoranță compusă (*jahl murakkab*). De exemplu, cineva este întrebat când a avut loc Badr și răspunde: „În anul al treilea după Hijrah”, deși răspunsul este greșit.

Expresia „cu certitudine” exclude o percepere nesigură, în care persoana admite posibilitatea ca lucrul să fie altfel decât îl percepe. Dacă una dintre cele două posibilități este predominantă, cea predominantă se numește opinie probabilă (*ẓann*), cea mai slabă se numește presupunere slabă (*wahm*), iar dacă cele două sunt egale se numește îndoială (*shakk*).

Prin urmare, raportarea perceperii la lucruri se împarte astfel:

1. Cunoaștere (*ʿilm*): perceperea lucrului așa cum este, cu certitudine.

2. Ignoranță simplă: absența totală a perceperii.

3. Ignoranță compusă: perceperea lucrului într-un mod contrar realității.

4. Ẓann: perceperea unui lucru, în timp ce posibilitatea contrară este mai slabă.

5. Wahm: perceperea unui lucru, în timp ce posibilitatea contrară este mai puternică.

6. Shakk: perceperea unui lucru, în timp ce posibilitatea contrară este egală.

Categoriile cunoașterii

Cunoașterea se împarte în două: necesară și dobândită prin raționament.

1. Cunoașterea necesară (*ḍarūrī*) este cea care se impune fără cercetare și fără argumentare, precum faptul că întregul este mai mare decât partea, că focul este fierbinte și că Muḥammad este Trimisul lui Allah.

2. Cunoașterea teoretică (*naẓarī*) este cea care necesită examinare și argumentare, precum cunoașterea obligativității intenției în rugăciune.