Bazele științei uṣūl al-fiqh

Definiția ei

Interdicția este: un enunț care cere abținerea, dintr-o poziție de autoritate, într-o formă specifică: verbul la prezent însoțit de particula de interdicție *lā*.

Exemplu este cuvântul lui Allah:

„Nu urma dorințele celor care au negat semnele Noastre și ale celor care nu cred în Viața de Apoi.” (Sura Al-Anʿām, 6:150)

Expresia „un enunț” exclude gestul, chiar dacă poate transmite sensul interdicției. „Cere abținerea” exclude porunca, deoarece porunca cere săvârșirea unei fapte. „Dintr-o poziție de autoritate” exclude rugămintea, implorarea și alte sensuri înțelese din context. „Într-o formă specifică” exclude expresii precum „lasă”, „abandonează”, „oprește-te”; acestea cer abținerea, dar prin formă sunt porunci, nu interdicții.

Cererea de abținere poate fi înțeleasă și fără forma explicită de interdicție, de exemplu atunci când fapta este descrisă ca interzisă, prohibită sau rea, când cel care o face este condamnat, când o pedeapsă este legată de săvârșirea ei și altele asemenea.[8]

[8] Notă a autorului: Exemplu de descriere ca interzis: „Allah a permis comerțul și a interzis ribā.” Exemplu de descriere ca rău: „Prețul câinelui este rău.” Exemplu de condamnare a făptuitorului: autorul citează aici un fragment de ḥadīth. Exemplu de pedeapsă: „Cei care mănâncă pe nedrept averile orfanilor nu mănâncă în pântecele lor decât foc și vor arde într-o Văpaie.” (An-Nisāʾ, 4:10)

Ce implică forma interdicției

În lipsa unei dovezi contrare, interdicția indică interzicerea faptei și invaliditatea ei.

Dovadă că indică interzicerea este cuvântul lui Allah:

„Ceea ce vă dă Trimisul, luați, iar de ceea ce vă oprește, abțineți-vă.” (Sura Al-Ḥashr, 59:7)

Porunca de a ne abține de la ceea ce Trimisul ﷺ a interzis implică obligativitatea abținerii, iar aceasta implică interzicerea faptei.

Dovadă că interdicția implică invaliditatea este cuvântul Profetului ﷺ: „Cine săvârșește o faptă care nu este în acord cu porunca noastră, aceea este respinsă.”[9] Ceea ce a fost interzis nu este în acord cu porunca Profetului ﷺ și, prin urmare, este respins.

Regula madhhabului cu privire la o faptă interzisă - dacă este invalidă sau validă în ciuda interdicției - este următoarea:

1. dacă interdicția se întoarce la însăși esența faptei sau la una dintre condițiile sale, fapta este invalidă;

2. dacă interdicția se întoarce la un element exterior, fără legătură cu esența faptei sau cu o condiție a ei, fapta nu devine invalidă prin aceasta.

Exemplu privind esența unei adorări: interdicția de a posti în cele două zile de ʿĪd. Exemplu privind esența unei tranzacții: interdicția vânzării după al doilea adhān de Jumuʿah pentru cel căruia îi este obligatorie rugăciunea de vineri.

Exemplu privind o condiție a adorării: interdicția bărbatului de a purta mătase. Acoperirea ʿawrah este o condiție a rugăciunii; dacă el o acoperă cu o haină interzisă, rugăciunea nu este validă potrivit acestei reguli, deoarece interdicția se întoarce la condiție.

Exemplu privind o condiție a tranzacției: interdicția de a vinde un fetus aflat încă în pântece; cunoașterea obiectului vândut este o condiție a vânzării, astfel încât vânzarea nu este validă.

Exemplu de interdicție privind un element exterior în adorare: unui bărbat îi este interzis să poarte un turban de mătase, dar dacă se roagă purtându-l, rugăciunea nu devine invalidă, deoarece interdicția nu se întoarce la esența rugăciunii sau la o condiție a ei.

Exemplu în tranzacții: frauda este interzisă; dacă totuși se încheie o vânzare în care a existat fraudă, contractul nu este automat invalid din acest motiv, pentru că interdicția nu se întoarce la însăși esența contractului sau la condiția lui.

O dovadă poate muta interdicția de la sensul de ḥarām la alte sensuri. Dintre acestea:

1. Makrūh: savanții au dat exemplul cuvântului Profetului ﷺ: „Niciunul dintre voi să nu-și atingă organul genital cu mâna dreaptă în timp ce urinează.”[10] Majoritatea au considerat că interdicția de aici indică nerecomandarea, deoarece organul este o parte a omului, iar înțelepciunea interdicției este onorarea mâinii drepte.

2. Îndrumare: precum cuvântul Profetului ﷺ către Muʿādh: „Nu lăsa să spui după fiecare rugăciune: «O, Allah, ajută-mă să Te pomenesc, să-Ți mulțumesc și să Te ador frumos.»”[11]

[9] Muslim, nr. 1718, Kitāb al-Aqḍiyah, cap. 8.

[10] Al-Bukhārī, nr. 153; Muslim, nr. 267.

[11] Aḥmad 5/244 și 247; Abū Dāwūd, nr. 1522; An-Nasāʾī, nr. 1302. An-Nawawī l-a autentificat, iar Ibn Ḥajar a afirmat stabilitatea lui în Fatḥ al-Bārī 11/133.

Cine intră sub poruncă și interdicție

Cel căruia i se adresează porunca și interdicția este persoana responsabilă religios (mukallaf), adică adultul cu rațiune.

Copilul nu este supus poruncilor și interdicțiilor la același nivel ca adultul, dar, după vârsta discernământului, este îndrumat către acte de adorare pentru a se obișnui cu ascultarea și este împiedicat de la păcate pentru a se obișnui cu abținerea de la ele.

Persoana lipsită de rațiune nu este responsabilă prin poruncă și interdicție, dar este împiedicată de la ceea ce ar produce vătămare altora sau stricăciune. Dacă ar săvârși o faptă de adorare, aceasta nu ar fi validă din partea ei, pentru că nu există intenția de supunere.

Nu contrazice aceasta obligativitatea zakāh-ului și a drepturilor financiare asupra averii copilului sau a persoanei lipsite de rațiune, deoarece asemenea obligații sunt legate de cauze determinate: când cauza există, hotărârea se stabilește, iar privirea este îndreptată către cauză, nu către capacitatea făptuitorului.

Responsabilitatea poruncii și interdicției îi cuprinde pe musulmani și pe necredincioși. Totuși, fapta de adorare poruncită nu este validă din partea necredinciosului câtă vreme rămâne în necredință. Allah spune:

„Nimic nu a împiedicat ca donațiile lor să fie primite decât faptul că au necrezut în Allah și în Trimisul Său.” (Sura At-Tawbah, 9:54)

Dacă intră în Islam, nu i se poruncește să recupereze toate actele de adorare omise înainte de Islam, deoarece Allah spune:

„Spune-le celor care nu cred că, dacă încetează, li se va ierta ceea ce a trecut.” (Sura Al-Anfāl, 8:38)

Iar Profetul ﷺ i-a spus lui ʿAmr ibn al-ʿĀṣ: „Nu știi, ʿAmr, că Islamul șterge ceea ce a fost înaintea lui?”[12]

Dacă omul moare însă în necredință, este pedepsit și pentru abandonarea obligațiilor. Allah relatează răspunsul celor vinovați când sunt întrebați ce i-a adus în Saqar:

„Ei vor spune: «Nu am fost dintre cei care se rugau; nu îi hrăneam pe săraci; ne cufundam în vorbe deșarte împreună cu cei care se cufundau; și negam Ziua Judecății, până când ne-a venit certitudinea [moartea].»” (Sura Al-Muddaththir, 74:43-47)

[12] Muslim, nr. 121, Kitāb al-Īmān, cap. 54.

Impedimentele responsabilității (*mawāniʿ at-taklīf*)

Printre impedimentele responsabilității se numără ignoranța, uitarea și constrângerea, conform cuvântului Profetului ﷺ: „Allah a trecut cu vederea pentru comunitatea mea greșeala, uitarea și ceea ce au fost constrânși să facă.”[13]

Ignoranța este lipsa cunoașterii. Dacă persoana săvârșește un lucru interzis fără să știe că este interzis, nu are păcat pentru aceasta, precum cel care vorbește în rugăciune fără să cunoască interdicția. Dacă abandonează o obligație fără să cunoască obligativitatea ei, nu este obligat să recupereze ceea ce a trecut după expirarea timpului, după cum Profetul ﷺ nu i-a poruncit omului care se ruga greșit - fără liniștire în poziții - să recupereze toate rugăciunile din trecut, ci doar să îndeplinească rugăciunea prezentă în forma corectă.

Uitarea este dispariția din atenția inimii a unui lucru cunoscut. Dacă omul săvârșește un interzis din uitare, nu are păcat, precum cel care mănâncă uitând că postește. Dacă abandonează o obligație din uitare, nu are păcat cât timp a uitat, dar trebuie să o îndeplinească atunci când își amintește. Profetul ﷺ a spus: „Cine uită o rugăciune să o îndeplinească atunci când își amintește de ea.”[14]

Constrângerea înseamnă obligarea unei persoane la ceea ce nu dorește. Cine este constrâns la un lucru interzis nu are păcat, precum cel constrâns să rostească necredința în timp ce inima lui rămâne liniștită în credință. Cine este constrâns să abandoneze o obligație nu are păcat pe durata constrângerii, dar o recuperează după încetarea ei; de exemplu, dacă este constrâns să lase rugăciunea până îi trece timpul, o recuperează după ce constrângerea încetează.

Aceste impedimente privesc dreptul lui Allah, care este întemeiat pe iertare și milă. În drepturile oamenilor, ele nu înlătură obligația de a compensa un prejudiciu care trebuie compensat, dacă titularul dreptului nu renunță la el. Allah știe cel mai bine.

[13] Ibn Mājah, nr. 2043 și 2045; al-Bayhaqī 6/84. Al-ʿAjlūnī menționează în Kashf al-Khafāʾ că an-Nawawī l-a considerat ḥasan, iar Ibn Kathīr i-a apreciat lanțul în Tuḥfat aṭ-Ṭālib.

[14] Al-Bukhārī, nr. 597; Muslim, nr. 684.