Text integral · Pasaje · 16
Takbīr-ul de început
تكبيرة الإحرام
روى الترمذي في «جامعه» عن أنس بن مالك رضي الله عنه قال: قال رسول الله صلى الله عليه وسلم: «من صلى لله أربعين يوما في جماعة يدرك التكبيرة الأولى كتب له براءتان: براءة من النار، وبراءة من النفاق».
Al-Tirmidhī a relatat în Jāmiʿ de la Anas ibn Mālik, Allah să fie mulțumit de el, că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Celui care se roagă pentru Allah patruzeci de zile în obște, prinzând primul takbīr, i se scriu două izbăviri: izbăvirea de Foc și izbăvirea de fățărnicie.”78
Al-Tirmidhī, al-Jāmiʿ, nr. 241
Acest hadith de mare însemnătate arată răsplata măreață și frumosul deznodământ al celui care păzește takbīr-ul de început și are o grijă stăruitoare să-l prindă, fără să-l piardă. Pomenirea celor patruzeci de zile nu înseamnă să se mărginească la ele, apoi să înceteze. Înțelesul este — iar Allah știe mai bine — că, dacă stăruie de-a lungul acestei perioade arătate, omul ajunge de obicei să se desfete în adorare și să-i guste dulceața, iar greutatea împlinirii ei dispare. Astfel dobândește statornicie și continuitate, prin călăuzirea lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț. În patruzeci de zile omul trece dintr-o stare în alta, după cum este transmis în cele două colecții autentice din relatarea lui Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el, că Profetul ﷺ a spus:79
يجمع خلق أحدكم في بطن أمه أربعين يوما، ثم يكون علقة مثل ذلك، ثم يكون مضغة مثل ذلك، ثم ينفخ فيه الروح.
„Zămislirea fiecăruia dintre voi este adunată în pântecele mamei sale timp de patruzeci de zile. Apoi este un cheag pentru tot atâta timp, apoi o bucată de carne pentru tot atâta timp, apoi i se insuflă sufletul.”80
Al-Bukhārī și Muslim, relatarea lui Ibn Masʿūd
Prinderea primului takbīr este o sunnah întărită. Cuvintele din hadith „cel care se roagă pentru Allah” înseamnă: cu sinceritate din inimă, fără a se arăta oamenilor și fără a căuta renume. „Primul takbīr” este takbīr-ul de început împreună cu imamul. „Izbăvire de Foc” înseamnă scăpare și salvare de el; iar „izbăvire de fățărnicie” înseamnă, în viața aceasta, să nu facă faptele fățarnicului, iar în Viața de Apoi, să fie izbăvit de pedeapsa fățarnicului.
Înaintașii dreptcredincioși, Allah să aibă milă de ei, aveau o mare grijă pentru acest takbīr și îl așezau la loc înalt:
قال وكيع بن الجراح: «كان الأعمش قريبا من سبعين سنة لم تفته التكبيرة الأولى، واختلفت إليه قريبا من سنتين؛ فما رأيته يقضي ركعة».
Wakīʿ ibn al-Jarrāḥ a spus: „Timp de aproape șaptezeci de ani, al-Aʿmash nu a pierdut primul takbīr. L-am frecventat timp de aproape doi ani și nu l-am văzut recuperând vreo unitate de rugăciune.”81
Siyar aʿlām al-nubalāʾ, 6/228
وقال غسان: «حدثني ابن أخي بشر بن منصور، قال: ما رأيت عمي فاتته التكبيرة الأولى».
Ghassān a spus: „Nepotul de frate al lui Bishr ibn Manṣūr mi-a relatat: «Nu l-am văzut pe unchiul meu pierzând primul takbīr.»”82
Siyar aʿlām al-nubalāʾ, 8/360
وقال سعيد بن المسيب: «ما فاتتني التكبيرة الأولى منذ خمسين سنة، وما نظرت إلى قفا رجل في الصلاة منذ خمسين سنة»، لمحافظته على الصف الأول.
Saʿīd ibn al-Musayyib a spus: „Nu am pierdut primul takbīr de cincizeci de ani și nu am privit ceafa vreunui bărbat în rugăciune de cincizeci de ani” — datorită stăruinței lui în a fi în primul rând.83
Ḥilyat al-awliyāʾ, 2/163
وقال محمد بن سماعة: «مكثت أربعين سنة لم تفتني التكبيرة الأولى مع الإمام إلا يوم ماتت فيه أمي ففاتتني صلاة واحدة في الجماعة».
Muḥammad ibn Samāʿah a spus: „Am petrecut patruzeci de ani fără să pierd primul takbīr împreună cu imamul, în afară de ziua în care mi-a murit mama; atunci am pierdut o singură rugăciune în obște.”84
Tārīkh Baghdād, 3/298; Siyar aʿlām al-nubalāʾ, 10/646
وقال أبو داود: «كان إبراهيم الصائغ رجلا صالحا، قتله أبو مسلم بعرندس، قال: وكان إذا رفع المطرقة فسمع النداء سيبها».
Abū Dāwūd a spus: „Ibrāhīm al-Ṣāʾigh era un om dreptcredincios. Abū Muslim l-a ucis la ʿArandas.” A spus: „Dacă ridica ciocanul și auzea chemarea la rugăciune, îl lăsa din mână.”85
Sunan Abī Dāwūd, nr. 3254
وقال إبراهيم التيمي: «إذا رأيت الرجل يتهاون في التكبيرة الأولى فاغسل يدك منه».
Ibrāhīm al-Taymī a spus: „Dacă vezi un om care tratează cu ușurință primul takbīr, spală-te pe mâini de el.”86
Ḥilyat al-awliyāʾ, 4/215; Siyar aʿlām al-nubalāʾ, 5/62
Bunicul meu din partea tatălui era dintre adoratorii dreptcredincioși — Allah să aibă milă de el și să-l sălășluiască în al-Firdaws cel înalt. Avea o mare grijă pentru acest takbīr. De când l-am cunoscut, intra zilnic în moschee înainte de chemarea la rugăciunea de după-amiază și ieșea după ce împlinea rugăciunea de noapte. La fel intra în moschee pentru rugăciunile din zori și de la amiază. Îmi amintesc că niște studenți în științele religioase l-au întrebat pe tatăl meu — Allah să-l ocrotească —, de față cu bunicul, dacă hadithul pomenit mai înainte este autentic. A răspuns că este autentic, iar unul dintre ei a spus: „Cine poate face aceasta?!” Când bunicul, Allah să aibă milă de el, a ieșit din adunare — mergeam alături de el —, a început să repete: „Cine poate face aceasta!” și să rostească takbīr-ul, uimit să audă asemenea cuvinte, mai ales din partea unui student în științele religioase.
Învățații au arătat că nu este nimic rău ca omul să grăbească puțin pasul, dacă nădăjduiește să prindă primul takbīr, atât timp cât nu este o grabă nepotrivită. S-a transmis despre companionii Profetului ﷺ că grăbeau puțin pasul când se temeau că vor pierde primul takbīr și nădăjduiau să-l prindă.
روى ابن المنذر في «الأوسط» عن رجل من طيئ، عن أبيه، قال: كان عبد الله ينهانا عن السعي إلى الصلاة، فخرجت ليلة، فرأيته يشتد إلى الصلاة، فقلت: يا أبا عبد الرحمن! كنت تنهانا عن السعي إلى الصلاة، فرأيتك الليلة اشتددت إليها؟! قال: إني أدركت حد الصلاة ـ يعني التكبيرة الأولى ـ.
Ibn al-Mundhir a relatat în al-Awsaṭ de la un bărbat din Ṭayyiʾ, de la tatăl său, care a spus: „ʿAbd Allāh ne oprea să alergăm spre rugăciune. Am ieșit într-o noapte și l-am văzut grăbindu-se către rugăciune. I-am spus: «Abū ʿAbd al-Raḥmān! Ne opreai să alergăm spre rugăciune, dar te-am văzut în această noapte grăbindu-te spre ea!» A răspuns: «Am ajuns la începutul rugăciunii» — adică primul takbīr.”87
Ibn al-Mundhir, al-Awsaṭ, 4/147
قال شيخ الإسلام ابن تيمية: «وهذا يدل على أن هذا الموضع غير داخل في نهي النبي صلى الله عليه وسلم؛ لأن أصحابه أعلم بمعنى ما سمعوه منه، فإن ابن مسعود من جملة من روى هذا الحديث عن النبي صلى الله عليه وسلم، وسياق الحديث يدل على أن النهي لمن فاتته تكبيرة الافتتاح؛ لأنه في أناس سمع جلبتهم وهو في الصلاة، وهذا بعد التحريم، وفي الحديث الآخر: «إذا سمعتم الإقامة فامشوا إلى الصلاة» فغالب من يكون بعيد الدار عن المسجد إذا أتى حين سمع الإقامة تفوته التكبيرة، والفرق بين هذا الموضع وغيره: أنه جاء فضل عظيم فيمن يدرك حد الصلاة، وإدراك الحد يدرك أولا وهو أن يدرك الصلاة قبل تكبيرة الإمام، ليكون خلف الإمام إذا كبر للافتتاح، وهذا القدر لا ينجبر إذا فات؛ لأنه يكون مدركا للركعة ولو أدرك الإمام في الركوع، بخلاف ما إذا فاتته الركعة؛ فإنه يمكن أن يقضي ما فاته، وبخلاف ما إذا فاته حد الصلاة؛ فإنه قد يئس من إدراك الحد، فإذا كان هذا المقصود العظيم الذي لا ينجبر فواته يحصل بإسراع يسير لم يكره ذلك».
Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah a spus: „Aceasta arată că această situație nu intră în interdicția Profetului ﷺ, deoarece companionii lui cunoșteau cel mai bine înțelesul celor auzite de la el. Ibn Masʿūd se numără printre cei care au relatat acest hadith de la Profet ﷺ. Contextul hadithului arată că interdicția îl privește pe cel care a pierdut takbīr-ul de început: Profetul a auzit zgomotul unor oameni în timp ce se afla deja în rugăciune, deci după takbīr-ul de intrare în ea. În celălalt hadith se spune: «Când auziți iqāmah, mergeți către rugăciune.» De obicei, cel care locuiește departe de moschee și pornește când aude iqāmah pierde takbīr-ul. Deosebirea dintre această situație și celelalte este că s-a transmis o mare răsplată pentru cel care prinde începutul rugăciunii. Acest început se prinde la pornirea ei: să ajungă la rugăciune înainte de takbīr-ul imamului, ca să se afle în spatele lui când acesta rostește takbīr-ul de început. Dacă pierde acest lucru, nu-l mai poate recupera. O unitate de rugăciune este socotită prinsă chiar dacă îl prinde pe imam în plecăciune; dacă pierde o unitate, poate recupera ceea ce a pierdut. În schimb, dacă a pierdut începutul rugăciunii, nu mai are nădejde să-l prindă. Dacă acest țel măreț, a cărui pierdere nu poate fi recuperată, se poate dobândi printr-o mică grăbire a pasului, aceasta nu este socotită neplăcută.”88
Ibn Taymiyyah, Sharḥ al-ʿUmdah, 1/597
Numai de la Allah vine călăuzirea, numai El este Cel care ajută și El nu are niciun asociat.
Notele originale
Nr. 241. Al-Albānī l-a declarat bun în al-Ṣaḥīḥah, nr. 1979.
Al-Bukhārī, nr. 3208, 3332, 6594 și 7454; Muslim, nr. 2643.
Ibn Taymiyyah, Jāmiʿ al-masāʾil, 6/134.
Siyar aʿlām al-nubalāʾ, 6/228.
Siyar aʿlām al-nubalāʾ, 8/360.
Ḥilyat al-awliyāʾ, 2/163.
Tārīkh Baghdād, 3/298; Siyar aʿlām al-nubalāʾ, 10/646.
Sunan Abī Dāwūd, nr. 3254.
Ḥilyat al-awliyāʾ, 4/215; Siyar aʿlām al-nubalāʾ, 5/62.
4/147.
Sharḥ al-ʿUmdah, 1/597.