Prețuirea rugăciunii

Allah îi laudă aici pe robii Săi credincioși, pomenește izbânda și fericirea lor și arată prin ce au ajuns la ele. Totodată, îndeamnă la însușirea trăsăturilor lor. În fruntea acestor trăsături se află smerenia în rugăciune: prezența inimii înaintea lui Allah Preaînaltul, conștientă de apropierea Lui. Prin aceasta, inima se liniștește, sufletul își află pacea, mișcările se potolesc, iar întoarcerile privirii se împuținează. Robul se poartă cu bună-cuviință înaintea Domnului său și este conștient de tot ce spune și face în rugăciune, de la început până la sfârșit. Astfel sunt îndepărtate șoaptele și gândurile rele. Aceasta este viața, miezul și scopul rugăciunii; aceasta este ceea ce i se scrie robului. Rugăciunea fără smerenie și fără prezența inimii este ca un trup fără suflet.

Există aici un lucru minunat dintre minunile Numelor și Atributelor, care aduce smerenia în rugăciune. Nu îl dobândește decât acela a cărui inimă a pătruns înțelesurile Coranului și în a cărui inimă s-a amestecat bucuria credinței în ele, astfel încât găsește pentru fiecare Nume și Atribut un loc în rugăciunea sa.¹¹²

Când stă drept în picioare înaintea Domnului, Binecuvântatul și Preaînaltul, este martor cu inima că El este Cel care susține toate. Când spune „Allah este Cel Mai Mare”, este martor la măreția Lui.

Când rostește această invocație, are înaintea inimii un Domn mai presus de orice cusur, lipsit de orice neajuns și vrednic de toată lauda. Lauda Lui cuprinde atribuirea oricărei desăvârșiri, ceea ce presupune că El este lipsit de orice neajuns.

Binecuvântat este Numele Lui: nu este pomenit asupra unui lucru puțin fără să îl înmulțească, nici asupra unui bine fără să îl sporească și să îl binecuvânteze, nici asupra unei nenorociri fără să o îndepărteze, nici asupra unui diavol fără să îl alunge umilit și învins.

„Înaltă este măreția Ta” înseamnă că măreția Lui este înălțată și întrece orice măreție, rangul Lui este deasupra oricărui rang, iar stăpânirea Lui biruie orice stăpânire. Măreția Lui este prea înaltă ca El să aibă vreun asociat în împărăția, domnia, divinitatea, faptele ori atributele Sale.

Când spune „Caut adăpost la Allah de diavolul cel alungat”, s-a adăpostit la sprijinul său puternic și s-a ocrotit prin puterea și tăria Lui de vrăjmașul care vrea să îl despartă de Domnul său și să îl îndepărteze de apropierea Lui.

Când spune

se oprește o clipă, așteptând răspunsul Domnului său:

Când spune

așteaptă răspunsul Lui:

Când spune

așteaptă răspunsul Lui:

Ce desfătare pentru inima lui, ce bucurie pentru ochii lui și ce veselie pentru sufletul său când Domnul spune de trei ori „Robul Meu”! Pe Allah, dacă inimile nu ar fi acoperite de fumul poftelor și de norii sufletelor, ar zbura de bucurie și veselie la cuvintele Domnului, Creatorului și Celui adorat de ele: „Robul Meu M-a lăudat”, „Robul Meu M-a preamărit” și „Robul Meu M-a slăvit”.¹¹³

Apoi inima lui are loc să contemple aceste trei Nume, care sunt rădăcinile Numelor Preafrumoase: Allah, Domnul și Cel Milostiv.

La pomenirea Numelui Allah, Binecuvântatul și Preaînaltul, inima lui are înainte o Divinitate adorată, recunoscută ca Unică și de care se teme. Nimeni altul nu este vrednic de adorare și ea nu se cuvine decât Lui. Chipurile s-au plecat înaintea Lui, făpturile I s-au supus, iar glasurile au amuțit cu smerenie înaintea Lui.

La pomenirea Numelui Său „Domnul lumilor”, are înainte pe Cel care există prin Sine și prin Care există toate. El veghează asupra fiecărui suflet, cu binele și răul lui, S-a înălțat deasupra Tronului Său și singur cârmuiește împărăția Sa. Întreaga cârmuire se află în Mâinile Lui și toate lucrurile se întorc la El. Hotărârile cârmuirii coboară de la El prin îngerii Săi: dăruirea și oprirea, coborârea și înălțarea, darea vieții și a morții, numirea și înlăturarea, strâmtorarea și lărgirea, îndepărtarea necazurilor, ajutorarea celor aflați în suferință și răspunsul dat celor constrânși de nevoie.

Nimeni nu poate opri ceea ce El dăruiește și nimeni nu poate dărui ceea ce El oprește. Nimeni nu poate reveni asupra hotărârii Lui, nimeni nu poate respinge porunca Lui și nimeni nu poate schimba cuvintele Sale. Îngerii și Duhul urcă la El, iar faptele Îi sunt înfățișate la începutul și la sfârșitul zilei. El rânduiește sorțile și le hotărăște timpurile, apoi le aduce la timpul lor, cârmuind toate acestea, păzindu-le și îngrijindu-Se de binele lor.

Apoi, la pomenirea Numelui al-Raḥmān — mărită fie slava Lui —, are înainte un Domn care le face făpturilor Sale bine în toate felurile și le atrage iubirea prin felurite binecuvântări. El cuprinde orice lucru cu milă și știință și revarsă binecuvântare și bunăvoință asupra fiecărei făpturi. Mila Lui cuprinde orice lucru, iar binecuvântarea Lui ajunge la orice ființă vie; mila Lui ajunge acolo unde ajunge știința Sa. Prin mila Sa S-a înălțat deasupra Tronului, prin mila Sa a creat făpturile, prin mila Sa a pogorât Cărțile, prin mila Sa Și-a trimis trimișii și prin mila Sa a statornicit legiuirile. Prin mila Sa a creat Paradisul, iar Focul tot prin mila Sa: el este biciul prin care îi mână pe robii Săi credincioși către Paradis, prin care curăță murdăria celor care Îl recunosc ca Unic, dar Îl neascultă, și închisoarea în care îi închide pe vrăjmașii Săi dintre făpturi.

Cugetă la mila deplină și la binecuvântarea îmbelșugată din poruncile, opreliștile, povețele și îndemnurile Sale, precum și la mila și binecuvântarea cu care Și-a umplut făpturile. Mila este legătura care ajunge de la El la robii Săi, după cum adorarea este legătura care ajunge de la ei la El. De la ei către El vine adorarea, iar de la El către ei vine mila.

Una dintre cele mai aparte contemplări ale acestui Nume este ca omul care se roagă să își vadă partea din mila prin care Allah l-a așezat înaintea Domnului său și l-a pregătit să Îl adore și să I se adreseze tainic. Lui i-a dăruit, iar altuia i-a oprit; inima lui a îndreptat-o către El, iar inima altuia a îndepărtat-o. Aceasta este din mila Lui față de el.

Când spune

contemplă slava care nu I se cuvine decât Regelui adevărat și vădit. Are înainte un Rege biruitor, Căruia făpturile I s-au supus și chipurile I s-au plecat. Tiranii s-au smerit înaintea măreției Sale și orice puternic s-a supus puterii Lui. Îl contemplă cu inima:

Dacă nu golește de înțeles realitatea atributului de Rege, acesta îi dezvăluie adevărurile Numelor și Atributelor a căror negare ar anula împărăția Lui și ar tăgădui-o. Regele adevărat, cu o împărăție desăvârșită, nu poate fi decât Viu, Susținător al tuturor, Auzitor, Văzător, Cârmuitor, Puternic, Vorbitor, Cel care poruncește și oprește, înălțat deasupra tronului împărăției Sale. Își trimite solii cu porunci până la hotarele cele mai îndepărtate ale împărăției: este mulțumit de cel vrednic de mulțumire, îl răsplătește, îl cinstește și îl apropie; Se mânie asupra celui vrednic de mânie, îl pedepsește, îl umilește și îl îndepărtează. Îl pedepsește pe cine voiește și Se îndură de cine voiește, îi dăruiește cui voiește, îl apropie pe cine voiește și îl îndepărtează pe cine voiește. Are un tărâm al pedepsei, Focul, și un tărâm al fericirii, Paradisul.

Cel care anulează ceva din toate acestea, îl tăgăduiește ori îi neagă realitatea aduce atingere împărăției Lui, Cel Preaslăvit, și Îi neagă desăvârșirea și deplinătatea. Tot astfel, cel care neagă cuprinderea hotărârii și a predestinării Sale neagă cuprinderea și desăvârșirea împărăției Lui.

Când spune:

În aceste cuvinte se află taina creației și a poruncii, a vieții acesteia și a Vieții de Apoi. Ele cuprind cel mai măreț scop și cel mai bun mijloc: cel mai măreț scop este adorarea Lui, iar cel mai bun mijloc este ajutorul Lui. Nu există nimeni vrednic de adorare în afară de El și nimeni altul care să ajute la adorarea Lui. Adorarea Lui este cel mai înalt scop, iar ajutorul Lui este cel mai măreț mijloc.

Această rostire cuprinde ambele feluri ale recunoașterii unicității Lui: unicitatea domniei și unicitatea divinității. Ea cuprinde adorarea prin Numele „Domnul” și „Allah”: El este adorat pentru divinitatea Sa, de la El se cere ajutor pentru domnia Sa și El călăuzește pe calea dreaptă prin mila Sa. De aceea, la începutul surei sunt pomenite Numele „Allah”, „Domnul” și „Cel Milostiv”, în potrivire cu ceea ce caută robul: adorarea, ajutorul și călăuzirea Lui. El singur le dăruiește pe toate; nimeni altul nu ajută la adorarea Lui și nimeni altul nu călăuzește.

Apoi cel care se roagă, prin cuvintele:

își vede sărăcia și nevoia adâncă de această cerere. Nu există niciun lucru de care să aibă o nevoie mai mare; are nevoie de El la fiecare răsuflare și clipire. Ceea ce se cere prin această invocație nu se împlinește decât prin călăuzirea către drumul care duce la El, Cel Preaslăvit, și prin călăuzirea pe acel drum: îndrumarea în amănunt, crearea puterii și a voinței de a săvârși fapta, aducerea ei la existență, ajutorul de a o împlini pentru El în felul plăcut și iubit de Domnul, Cel Atotputernic și Măreț, precum și păzirea ei de cele care o strică, atât în timpul împlinirii ei, cât și după.

Robul are nevoie de această călăuzire în orice stare, în tot ce face și lasă. Sunt lucruri pe care le-a făcut fără călăuzire și pentru care trebuie să se căiască. Sunt lucruri al căror temei i-a fost arătat, dar nu și amănuntele, ori în care a fost călăuzit într-o privință, dar nu în alta; el are nevoie de desăvârșirea călăuzirii în ele, ca să sporească în călăuzire. În altele are nevoie să primească în viitor aceeași călăuzire pe care a primit-o în trecut. Sunt lucruri despre care nu are nicio convingere și în care trebuie călăuzit. Sunt lucruri pe care încă nu le-a făcut și pe care trebuie să le împlinească potrivit călăuzirii. Sunt lucruri în care a fost călăuzit la credința adevărată și la fapta dreaptă și în care are nevoie de statornicie. Mai sunt și alte feluri de călăuzire. De aceea, Allah, Cel Preaslăvit, i-a făcut o îndatorire să Îi ceară această călăuzire de mai multe ori ziua și noaptea, în cea mai aleasă stare a sa.

Apoi a arătat că oamenii acestei călăuziri sunt cei aleși pentru binefacerea Lui, deosebiți de

adică aceia care au cunoscut adevărul, dar nu l-au urmat, și de

adică aceia care L-au adorat pe Allah fără știință. Ambele cete au în comun faptul că vorbesc despre Allah fără știință, în privința creației, poruncii, Numelor și Atributelor Sale. Calea celui binecuvântat se deosebește de toate căile oamenilor deșertăciunii, atât prin cunoaștere, cât și prin faptă.

După ce încheie această preamărire, invocație și mărturisire a unicității Lui, i s-a rânduit să le pecetluiască prin rostirea „Āmīn”, ca o încheiere, unindu-se în aceasta cu îngerii cerului. Rostirea „Āmīn” este una dintre podoabele rugăciunii, asemenea ridicării mâinilor, care este o podoabă a rugăciunii, o urmare a Sunnah, o cinstire a poruncii lui Allah, o adorare prin mâini și un semn al trecerii de la un stâlp la altul.

Apoi începe convorbirea tainică cu Domnul său prin Cuvântul Lui ori ascultă în tăcere recitarea imamului, cu inima prezentă și conștientă.

Cea mai aleasă pomenire din rugăciune este pomenirea din statul în picioare, iar cea mai frumoasă poziție a celui care se roagă este statul în picioare. De aceea, această poziție a fost aleasă pentru laudă, preamărire, slăvire și recitarea Cuvântului Domnului, mărită fie slava Lui. Tocmai de aceea a fost oprită recitarea Coranului în plecăciune și prosternare: acestea sunt stări de smerire, supunere și coborâre. În ele a fost rânduită pomenirea potrivită poziției. Celui aflat în plecăciune i s-a rânduit să pomenească măreția Domnului său în timp ce el însuși este coborât, smerit și supus și să Îl descrie pe Cel Preaslăvit prin măreția Sa, mai presus de ceea ce se împotrivește slavei, maiestății și măreției Lui.

Cel mai bun lucru pe care îl poate spune, în chip absolut, cel aflat în plecăciune este:

Allah, Cel Preaslăvit, le-a poruncit robilor aceasta, iar cel care transmite de la El, solul dintre El și robii Săi, a hotărât acest loc pentru această pomenire. Când a fost pogorât versetul

a spus:

În ansamblu, taina plecăciunii este preamărirea Domnului, mărită fie slava Lui, prin inimă, trup și cuvânt. De aceea Profetul ﷺ a spus:

Apoi își ridică capul, revenind în cea mai desăvârșită poziție a sa. Semnul acestui stâlp este lauda, preamărirea și slăvirea lui Allah. El începe prin cuvintele celui care se roagă: „Allah îl aude pe cel care Îl laudă” — o auzire însoțită de primire și răspuns — și continuă:

Nu lasă deoparte această conjuncție „și” din vorbele „Domnul nostru, și Ție Îți este lauda!”, căci folosirea ei a fost recomandată în cele două colecții autentice.¹¹⁶ Ea face ca rostirea să aibă înțelesul a două propoziții de sine stătătoare. „Domnul nostru” cuprinde înțelesul: „Tu ești Domnul, Regele care susține toate, în Mâinile Căruia se află frâiele tuturor lucrurilor și la Care ele se întorc.” De acest înțeles, cuprins în „Domnul nostru”, sunt legate cuvintele „și Ție Îți este lauda”. Se adună astfel sensul spuselor celui care Îl recunoaște ca Unic: „A Lui este împărăția și a Lui este lauda.” Apoi arată însemnătatea și măreția acestei laude, ca întindere și însușire:

Adică atât cât să umple lumea de sus, lumea de jos și spațiul dintre ele. Această laudă umple creația existentă și ceea ce Domnul, Binecuvântatul și Preaînaltul, va mai crea după aceea, după voia Sa. Lauda Lui umple tot ce există și tot ce va exista. Aceasta este cea mai bună dintre cele două interpretări. S-a spus și că „orice altceva vei voi Tu” înseamnă ceea ce se află dincolo de lume; potrivit primei interpretări, „după” se referă la timp, iar potrivit celei de-a doua, la loc.

Continuă apoi cu vorbele „Vrednic de preamărire și slavă”. Astfel, după plecăciune, revine la lauda, preamărirea și slăvirea cu care începuse rugăciunea înainte de plecăciune.

Apoi spune „Cel mai adevărat lucru rostit de rob”, întărind lauda, recunoașterea unicității și preamărirea Lui și arătând că acestea sunt cele mai îndreptățite cuvinte rostite de rob. Urmează recunoașterea stării de rob și a faptului că aceasta îi cuprinde pe toți robii. Apoi continuă:

Spunea acestea și după încheierea rugăciunii. Le rostea în ambele locuri ca recunoaștere a unicității Lui și a faptului că toate binecuvântările vin de la El. Acest lucru cuprinde mai multe înțelesuri:

Primul: numai El dăruiește și oprește.

Al doilea: dacă El dăruiește, nimeni nu poate opri darul dat de El; iar dacă El oprește, nimeni nu poate dărui celui pe care El l-a oprit.

Al treilea: înaintea Lui nu sunt de folos, nu izbăvesc de pedeapsa Sa și nu apropie de cinstirea Sa avuțiile și părțile fiilor lui Adam din putere, conducere, bogăție, trai bun și altele asemenea. Ceea ce le folosește înaintea Lui este apropierea de El prin ascultare și punerea mulțumirii Lui înaintea altora.

Apoi încheie cu vorbele

după cum începuse unitatea de rugăciune prin ele, în invocația de deschidere. Tot astfel încheia rugăciunea cerând iertare. Cererea de iertare se afla la începutul, la mijlocul și la sfârșitul rugăciunii. Acest stâlp adună cele mai alese pomeniri și cele mai folositoare invocații: lauda, slăvirea și preamărirea Lui, recunoașterea stării de rob și a unicității Sale și cererea iertării Lui pentru păcate și greșeli. Este o pomenire urmărită în sine, într-un stâlp urmărit în sine, care nu este mai prejos de plecăciune și prosternare.

Apoi rostește takbīr-ul și cade în prosternare înaintea lui Allah. Prosternarea a fost rânduită în cea mai desăvârșită poziție, cea mai grăitoare pentru starea de rob și cea care cuprinde toate mădularele, astfel încât fiecare parte a trupului să își ia partea din adorare.

Prosternarea este taina rugăciunii, cel mai mare stâlp al ei și încheierea unității de rugăciune. Stâlpii dinaintea ei sunt ca niște pregătiri. Ea se aseamănă cu înconjurarea de vizită din pelerinaj: aceasta este țelul pelerinajului, locul intrării înaintea lui Allah și al vizitării Lui, iar cele dinainte sunt ca niște pregătiri pentru ea. De aceea, robul este cel mai aproape de Domnul său când se află în prosternare. Cea mai aleasă stare a sa este aceea în care se află cel mai aproape de Allah. De aceea, invocația în acest loc este mai aproape de a primi răspuns.

Allah, Cel Preaslăvit, l-a creat pe rob din pământ; se cuvine, așadar, să nu se îndepărteze de obârșia sa, ci să se întoarcă la ea când firea și sufletul îl împing să o părăsească. Dacă robul ar fi lăsat în voia firii și a îndemnurilor sufletului său, s-ar trufi, ar deveni semeț și s-ar îndepărta de obârșia din care a fost creat. S-ar năpusti asupra măreției și maiestății care sunt dreptul Domnului său, încercând să I le dispute. De aceea i s-a poruncit prosternarea: ca supunere înaintea măreției Domnului și Creatorului său, cu smerenie, umilință și zdrobire înaintea Lui. Această smerenie, supunere și umilință îl întorc la starea de rob și îndreaptă alunecarea, nepăsarea și întoarcerea prin care se îndepărtase de obârșia sa. Îi apare înainte adevărul țărânii din care a fost creat când își pune în ea cea mai nobilă și mai înaltă parte, fața. Ceea ce era mai sus ajunge mai jos, în supunere înaintea Domnului său, Cel Preaînalt, în smerenie față de El, umilință înaintea măreției Sale și plecare înaintea puterii Sale. Aceasta este deplinătatea smereniei văzute. Allah, Cel Preaslăvit, l-a creat din pământul supus călcării picioarelor, l-a făcut să îl locuiască, l-a întors în el și i-a făgăduit că îl va scoate din el. Pământul îi este mamă și tată, obârșie și rădăcină; îl cuprinde viu pe spatele său și mort în pântecele său și i-a fost făcut mijloc de curățire și loc de rugăciune. I s-a poruncit prosternarea fiindcă este culmea smereniei văzute și adună cel mai deplin adorarea tuturor mădularelor. Își așază fața în țărână cu smerire, modestie, supunere și predare deplină.

De aceea, printre cerințele obligatorii ale prosternării depline se află prosternarea pe cele șapte părți: fața, cele două mâini, cei doi genunchi și vârfurile celor două picioare. Aceasta este o obligație pe care Allah i-a poruncit-o Trimisului Său ﷺ și pe care Trimisul a transmis-o comunității sale. Din împlinirea ei deplină, obligatorie ori recomandată, fac parte atingerea locului de rugăciune cu pielea feței, sprijinirea pe pământ astfel încât acesta să simtă greutatea capului și ridicarea părții de jos a trupului deasupra celei de sus. Aceasta este prosternarea deplină.

Din împlinirea ei deplină face parte și poziția în care fiecare mădular își ia partea din supunere: își depărtează pântecele de coapse și coapsele de gambe, își depărtează brațele de laturi și nu le întinde pe pământ, ca fiecare mădular să își împlinească separat adorarea.

De aceea, Cel Preaslăvit i-a lăudat pe cei care cad în prosternare când aud Cuvântul Lui și i-a mustrat pe cei care nu se prosternează atunci. De aceea, părerea celor care o socotesc obligatorie are o dovadă puternică. Când vrăjitorii au cunoscut adevărul lui Moise și minciuna lui Faraon, au căzut în prosternare înaintea Domnului lor. Acea prosternare a fost începutul fericirii lor și al iertării vrăjitoriei în care își cheltuiseră viața.

De aceea, Cel Preaslăvit a vestit prosternarea tuturor făpturilor înaintea Lui. Preaînaltul spune:

A vestit astfel credința lor în înălțimea și aflarea Lui deasupra lor și supunerea lor înaintea Lui prin prosternare, ca preamărire și cinstire. Preaînaltul spune:

Cel asupra căruia se împlinește pedeapsa este acela care nu se prosternează înaintea Lui, Cel Preaslăvit. El l-a umilit prin lăsarea prosternării înaintea Sa și a vestit că nimeni nu îl poate cinsti. A ajuns lipsit de cinste înaintea Domnului său fiindcă nu I s-a prosternat. Preaînaltul spune:

Starea de rob este culmea desăvârșirii omului, iar apropierea lui de Allah este pe măsura părții sale din această stare. Rugăciunea adună laolaltă feluritele forme ale adorării și le cuprinde pe toate; de aceea, ea este cea mai aleasă faptă a robului, iar locul ei în Islam este asemenea stâlpului unui cort. Prosternarea este cel mai ales dintre stâlpii ei trupești și taina pentru care a fost rânduită. Ea se repetă în rugăciune mai mult decât ceilalți stâlpi și a fost făcută încheierea și țelul unității de rugăciune. A fost rânduită după plecăciune, căci plecăciunea este pregătirea ei. În prosternare a fost rânduită preamărirea lui Allah potrivită ei:

Aceasta este cea mai bună rostire în ea. Nu s-a transmis de la Profet ﷺ o poruncă de a folosi altă rostire în prosternare, căci a spus:

Descrierea Domnului prin înălțime este cât se poate de potrivită cu starea celui care se prosternează, coborât cu fața spre pământ. El pomenește înălțimea Domnului său în starea propriei coborâri, după cum a pomenit măreția Lui în starea de supunere din plecăciune. Îl declară pe Domnul său mai presus de ceea ce nu I se cuvine și s-ar împotrivi măreției și înălțimii Sale.

Fiindcă prosternarea a fost rânduită să se repete, între cele două prosternări trebuia să existe o despărțire. Au fost despărțite printr-un stâlp urmărit în sine, în care a fost rânduită invocația potrivită lui: cererea robului de iertare, milă, călăuzire, sănătate și înzestrare. Acestea cuprind dobândirea binelui din viața aceasta și din Viața de Apoi și îndepărtarea răului din amândouă. Mila dobândește binele, iertarea ferește de rău, iar călăuzirea duce la ambele. Înzestrarea este dăruirea celor care susțin trupul — mâncare și băutură — și a celor care susțin sufletul și inima — știință și credință. Șederea dintre prosternări a fost făcută locul acestei invocații fiindcă înaintea ei se aflaseră lauda, preamărirea lui Allah și supunerea înaintea Lui. Acestea sunt pentru cel care se roagă un mijloc și o pregătire înainte de a-și cere nevoia.

Acest stâlp este urmărit în sine, iar invocația din el este urmărită în sine. El a fost așezat pentru dorința îndreptată către Allah și cererea de îngăduință, iertare și milă. Robul a stat în picioare, a lăudat, a preamărit și a slăvit; apoi s-a supus, L-a declarat pe Domnul său mai presus de orice neajuns și L-a preamărit; a revenit la laudă și preamărire, apoi a desăvârșit toate acestea prin deplina umilință, supunere și smerire. Îi rămâne să își ceară nevoia, să își recunoască greșelile și să ceară iertare. De aceea i s-a rânduit să se înfățișeze în slujire: robul umil șade în genunchi, asemenea celui care se aruncă înaintea Stăpânului său, cu nădejde și teamă, cerându-I iertare și ajutor împotriva propriului suflet care îndeamnă la rău.

Apoi i s-a rânduit să repete această adorare, iar și iar, până la împlinirea celor patru unități, după cum i s-a rânduit să repete pomenirea, iar și iar: aceasta ajută mai mult la dobândirea scopului și cheamă mai puternic la smerenie și supunere. După ce a împlinit plecăciunile, prosternările, recitarea, preaslăvirea și takbīr-urile rugăciunii, i s-a rânduit să șadă la sfârșit asemenea celui smerit, umilit și supus, în genunchi. În această ședere aduce cele mai depline și mai alese salutări, în locul salutării unei făpturi către alta când o întâlnește ori intră la ea. Oamenii își salută regii și mai-marii prin felurite salutări; Cel Preaslăvit este mai vrednic decât oricine altcineva de toate aceste salutări, căci ele cuprind viața, rămânerea și dăinuirea. Nimeni nu este vrednic de ele decât Cel Viu și Veșnic, Care nu moare și a Cărui împărăție nu piere.

La fel și cuvintele „și rugăciunile”: nimeni nu este vrednic de rugăciune în afară de Allah, Cel Atotputernic și Măreț; rugăciunea către altcineva este una dintre cele mai mari forme de necredință și de asociere a unui partener cu El.

La fel și vorbele „și cele bune”: ele sunt un atribut al unui termen subînțeles. Adică vorbele, faptele, atributele și numele bune Îi aparțin numai lui Allah. El este Bun, Cuvântul Lui este bun, faptele Lui sunt bune, atributele Lui sunt cele mai bune, iar Numele Sale sunt cele mai bune nume. El poartă Numele „Cel Bun”; de la El nu vine decât bine, la El nu urcă decât bine și de El nu se apropie decât ceea ce este bun. La El urcă vorba bună, fapta Lui este bună și fapta bună se înalță la El. Toate cele bune sunt ale Lui, Îi sunt atribuite, izvorăsc de la El și ajung la El. Profetul ﷺ a spus:

Cel Preaslăvit a hotărât prin legiuirea și rânduiala Sa că cele bune sunt pentru cei buni. Dacă El, Cel Preaslăvit, este Bun în chip absolut, atunci vorbele, faptele, atributele și numele bune Îi aparțin toate și nimeni altul nu este vrednic de ele. Niciun lucru nu a fost vreodată bun decât prin bunătatea Lui, Cel Preaslăvit. Binele a tot ceea ce este în afara Lui este una dintre urmele bunătății Sale, iar această salutare bună nu se cuvine decât Lui.

Pacea este una dintre formele salutării, iar cel care salută cu pace se roagă pentru cel salutat. Allah, Cel Preaslăvit, este Cel de la Care se cere pacea pentru robii pe care i-a ales pentru adorarea Sa și i-a ales pentru Sine. De aceea s-a rânduit ca această salutare să înceapă cu cel mai cinstit înaintea Lui, cel mai iubit de El și cel mai apropiat de El ca rang.

Apoi această salutare este încheiată cu cele două mărturisiri care sunt cheia Islamului. S-a rânduit ca ele să fie încheierea rugăciunii. Omul a intrat în ea prin takbīr, laudă, preamărire și mărturisirea unicității domniei și divinității Lui și a încheiat-o mărturisind că nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este robul și Trimisul Său.

Această salutare a fost rânduită și la mijlocul rugăciunii când ea are mai mult de două unități, asemenea șederii care desparte cele două prosternări. Pe lângă despărțire, ea îi aduce odihnă celui care se roagă, pentru a întâmpina celelalte două unități cu vioiciune și putere.

Cuvintele salutărilor de la sfârșitul rugăciunii au fost așezate asemenea predicii de nevoie dinaintea unei cereri. După ce își încheie rugăciunea, omul șade cu nădejde și teamă, cerând Domnului său cele de care nu se poate lipsi. Înainte de a cere darul au fost rânduite cuvintele salutărilor, ca pregătire pentru cererea sa. Apoi le urmează cu cererea binecuvântării asupra celui prin care, ca trimis, comunitatea sa a primit această binefacere. Este ca și cum omul care se roagă caută apropierea de Allah, Cel Preaslăvit, mai întâi prin adorarea Sa, apoi prin preamărirea Lui, prin mărturisirea unicității Sale și a trimiterii Mesagerului Său, apoi prin cererea binecuvântării asupra Mesagerului Său. După aceea i se spune: „Alege dintre invocații ceea ce îți este mai drag!” Acela este dreptul pe care îl ai de împlinit, iar acesta este dreptul care îți revine.

S-a rânduit cererea binecuvântării asupra familiei sale împreună cu binecuvântarea asupra lui, pentru a-i desăvârși bucuria prin cinstirea și binecuvântarea familiei sale. Să ceară binecuvântare asupra lui și a familiei sale așa cum Allah l-a binecuvântat pe părintele său Avraam și familia lui. Toți profeții de după Avraam sunt din familia lui. De aceea se cere pentru Trimisul lui Allah ﷺ o binecuvântare asemenea celei asupra lui Avraam, asupra tuturor profeților de după el și asupra familiei sale credincioase. De aceea, aceasta este cea mai deplină și mai aleasă formulă de cerere a binecuvântării asupra Trimisului lui Allah ﷺ.

După ce omul care se roagă a rostit-o, i s-a poruncit să caute adăpost la Allah de toate rădăcinile răului. Răul este fie pedeapsa Vieții de Apoi, fie cauza ei; nu este altceva decât pedeapsa și cauzele sale.

Pedeapsa este de două feluri: pedeapsa din barzakh și pedeapsa din Viața de Apoi. Cauzele ei sunt încercările, iar acestea sunt de două feluri: mari și mici.

Cele mari sunt încercarea lui al-Dajjāl și încercarea morții. Cea mică este încercarea vieții, care poate fi îndreptată prin căință, spre deosebire de încercarea morții și a lui al-Dajjāl: cel prins în ea nu o mai poate îndrepta.

Apoi i s-au rânduit invocațiile pe care le alege pentru binele vieții acesteia și al Vieții de Apoi. Invocația în acest loc, înainte de salutul de încheiere, este mai aleasă și mai folositoare celui care se roagă decât invocația de după salut. Așa erau, în general, toate invocațiile Profetului ﷺ: în rugăciune, de la început până la sfârșit. Rostea felurite invocații la deschidere, în plecăciune, după ridicarea capului din ea, în prosternare, între cele două prosternări și în tashahhud, înainte de salut. L-a învățat pe al-Ṣiddīq o invocație pe care să o rostească în rugăciune și l-a învățat pe al-Ḥasan ibn ʿAlī o invocație pentru qunūt-ul rugăciunii witr. Când se ruga pentru un neam ori împotriva lui, o făcea în rugăciune, după plecăciune. Taina este că omul, înainte de salut, se află în starea de convorbire tainică și apropiere înaintea Domnului său. Cererea sa în această stare este mai aproape de a primi răspuns decât cererea de după plecarea dinaintea Domnului său.

Profetul ﷺ a fost întrebat:

Sfârșitul rugăciunii este partea ei din urmă, asemenea părții din spate a unui animal ori a unui zid. Uneori, prin „după ea” se înțelege timpul de după încheierea ei, dacă există un indiciu care arată aceasta, precum cuvintele:

Aici este vorba de timpul de după terminarea ei. La fel este și expresia „încheierea termenului”: ea poate însemna ultima parte a duratei, înainte de a se fi terminat, ori terminarea și sfârșitul ei.

Apoi rugăciunea a fost încheiată prin salut, făcut ieșirea din starea ei, după cum omul iese din starea de consacrare a pelerinajului. Această ieșire este o invocație a imamului pentru siguranța celor aflați în spatele său, siguranța fiind rădăcina și temelia binelui. Celor din spatele lui li s-a rânduit să iasă din rugăciune prin aceleași cuvinte ca imamul. În ele se află o cerere de pace pentru el și pentru cei care se roagă împreună cu el. Apoi aceasta a fost rânduită pentru fiecare om care se roagă, chiar și singur. Nu există o încheiere mai frumoasă a rugăciunii, după cum nu există o intrare mai frumoasă în starea ei decât takbīr-ul. Intrarea ei este prin rostirea măreției Domnului Preaînalt, care adună recunoașterea oricărei desăvârșiri a Lui, declararea Lui mai presus de orice neajuns și cusur, închinarea acestora numai Lui, preamărirea și cinstirea Sa. Takbīr-ul cuprinde toate amănuntele faptelor, cuvintelor și pozițiilor rugăciunii. Rugăciunea, de la început până la sfârșit, este o dezvoltare a înțelesului „Allah este Cel Mai Mare”. Nu există o intrare mai frumoasă, care cuprinde sinceritatea și recunoașterea unicității Lui, și nici o încheiere mai frumoasă, care cuprinde binele făcut fraților săi credincioși. Ea începe prin sinceritate și se încheie prin binefacere.