Prețuirea rugăciunii

Cu cât șoaptele sunt mai puține în rugăciune, cu atât ea este mai deplină; cu cât sporesc, cu atât robul pierde din rugăciunea sa pe măsura lor. Are, așadar, o nevoie stăruitoare să le alunge, ca să dobândească răsplata rugăciunii, căci nu are din ea decât ceea ce a împlinit cu mintea prezentă. Două lucruri îl ajută: întărirea îndemnului spre rugăciune și slăbirea a ceea ce îl distrage.

Întărirea îndemnului spre rugăciune

Robul să se străduiască să priceapă ceea ce spune și face, să cugete la recitare, pomenire și invocație și să fie conștient că I se adresează tainic lui Allah Preaînaltul, ca și cum L-ar vedea. Când omul stă în picioare la rugăciune, el I se adresează tainic Domnului său. Desăvârșirea adorării înseamnă să Îl adori pe Allah ca și cum L-ai vedea; dacă tu nu Îl vezi, El te vede. Cu cât robul gustă mai mult dulceața rugăciunii, cu atât este atras mai puternic de ea. Aceasta este pe măsura tăriei credinței.

Mijloacele care întăresc credința sunt numeroase. De aceea Profetul ﷺ spunea:

În alt hadith a spus:

Nu a spus: „Scapă-ne de ea!” Acesta este un subiect larg.

Cunoașterea lui Allah, iubirea și teama de El, închinarea sinceră a religiei numai Lui, frica și nădejdea în El, credința în vestirile Sale și celelalte lucruri aflate în inimă sunt dintre cele în care oamenii se deosebesc și se întrec foarte mult. Ele se întăresc cu cât robul cugetă mai mult la Coran, Îi înțelege și Îi cunoaște Numele, Atributele și măreția și își vede nevoia de El în adorarea și preocuparea sa pentru El. Ajunge să simtă că nevoia ca Preaînaltul să fie Cel adorat și Cel de la Care cere ajutor este mai mare decât nevoia de mâncare și băutură. El nu își poate găsi îndreptarea decât dacă Allah este Cel adorat, la Care își află liniștea, apropierea, desfătarea pomenirii și odihna. Aceasta nu se dobândește decât prin ajutorul lui Allah. Dacă inima are altă divinitate în afară de Allah, se strică și piere într-o pieire fără îndreptare. Dacă Allah nu o ajută în aceasta, ea nu se îndreaptă. Nu există putere și nici tărie decât prin El, nici adăpost ori scăpare de El decât la El.

Îndepărtarea celor care distrag

Aceasta înseamnă străduința de a îndepărta ceea ce ocupă inima: gândirea la lucruri care nu îl privesc pe om și preocuparea cu atracțiile care abat inima de la scopul rugăciunii. Fiecare rob este în această privință după starea sa. Mulțimea șoaptelor este pe măsura mulțimii îndoielilor și poftelor și a legării inimii de lucrurile iubite pe care se îndreaptă să le caute ori de lucrurile neplăcute pe care se îndreaptă să le îndepărteze.

Șoaptele sunt fie de felul iubirii, când inimii îi vine în minte ceva care a fost, fie de felul căutării, când îi vine în minte ceea ce vrea să facă.

Unele șoapte sunt gânduri de necredință și fățărnicie, care îi pricinuiesc inimii credinciosului o durere puternică. Companionii au spus:

Mulți învățați au spus: respingerea și urârea acelui gând și fuga inimii de el sunt credința limpede. Lauda Îi aparține lui Allah, Care a făcut ca șiretlicul diavolului să nu ajungă decât la șoapte. Diavolul dintre jinni, când este învins, șoptește, iar diavolul dintre oameni, când este învins, minte. Șoaptele îl întâmpină pe oricine se îndreaptă către Allah Preaînaltul prin pomenire ori altceva; aceasta este de neocolit. Robul să fie statornic, să aibă răbdare, să stăruie în pomenirea și rugăciunea în care se află și să nu se necăjească. Prin stăruința în acestea, șiretlicul diavolului se îndepărtează de el.

Ori de câte ori robul vrea să se îndrepte cu inima către Allah Preaînaltul, vin alte șoapte. Diavolul este asemenea unui tâlhar de drumul mare: de fiecare dată când robul vrea să meargă spre Allah Preaînaltul, încearcă să îi taie calea. De aceea i s-a spus unuia dintre înaintași: „Iudeii și creștinii spun că nu au șoapte.” El a răspuns: „Au spus adevărul! Ce să facă diavolul într-o casă ruinată?”

Amănuntele celor care îi întâmpină pe cei aflați pe cale cer o dezvoltare îndelungată la locul lor. Nu există putere și nici tărie decât prin Allah, Cel Preaînalt, Cel Măreț.¹²⁵