Reflecții asupra asemănării credinciosului cu curmalul

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător.

Laudă lui Allah, Cel Care a sădit pomul credinței în inimile celor pe care i-a ales pentru a-I fi robi, i-a deosebit prin belșugul harului Său și prin binefacerile Sale îmbelșugate și i-a înălțat, prin bunătatea și îndurarea Sa, deasupra celorlalte făpturi. Credința este:

«asemenea unui pom bun: rădăcina lui este trainică, iar ramurile sale sunt în cer. Își dă roadele în orice vreme, cu îngăduința Domnului său.»

Binecuvântarea și pacea fie asupra Profetului nostru Muḥammad ibn ʿAbd Allāh, robul și Trimisul Său, cel ales dintre făpturi, căruia i-a încredințat revelația Sa și pe care l-a făcut vestitor între El și robii Săi. L-a trimis ca îndurare pentru lumi, pildă pentru cei ce împlinesc fapte și cale luminoasă pentru cei ce o urmează. Binecuvântarea și pacea fie și asupra întregii sale familii și asupra tuturor însoțitorilor săi.

Niciunui musulman nu-i este ascunsă însemnătatea uriașă a credinței, rangul ei înalt și poziția ei nobilă, sublimă. Ea este cea mai măreață dintre ținte, cel mai înalt dintre scopuri și cel mai nobil dintre obiective. Prin ea dobândește robul fericirea în această lume și în Viața de Apoi, ajunge la cele mai însemnate lucruri de căutat și la cele mai nobile scopuri, câștigă Paradisul și desfătările lui, scapă de Foc și de mânia Celui Atotputernic, dobândește mulțumirea Domnului, Care nu Se va mai mânia niciodată pe el, și se bucură de privirea către Fața Sa cea nobilă, fără vătămare și fără încercare care să-l abată. Roadele și foloasele credinței sunt multe și nenumărate. Câte foloase mărețe, roade coapte și bine neîntrerupt aduce ea în această lume și în Viața de Apoi!

Fiindcă credința are un asemenea rang și o asemenea însemnătate, textele care îi arată meritele și poziția nobilă sunt foarte numeroase și felurite. Din înțelepciunea desăvârșită a lui Allah și din binefacerea Sa cuprinzătoare față de robii Săi, cu cât nevoia de un lucru este mai mare și acesta este mai necesar, cu atât El îi face mai numeroase dovezile, mai limpezi căile de dobândire și mai ușoare mijloacele de a ajunge la el. Iar nevoia robilor de credință este cea mai mare dintre toate nevoile lor: ea întrece nevoia de hrană, de băutură și de celelalte lucruri ale vieții. De aceea, dovezile credinței sunt cele mai puternice dovezi, argumentele ei sunt cele mai adevărate, iar căile de dobândire a ei sunt cele mai ușor de urmat, cele mai apropiate și mai accesibile. Tot de aceea s-au înmulțit și s-au diversificat argumentele credinței și dovezile care o lămuresc, atât în ansamblu, cât și în amănunt.

Printre cele mai mari dovezi ale credinței cuprinse în Coran se numără pildele prin care i se limpezește adevărul, i se arată amănuntele și ramurile și i se înfățișează roadele și foloasele.

O pildă este o exprimare despre un lucru pusă în legătură cu o exprimare despre alt lucru, între care există o asemănare, pentru ca unul să fie lămurit și înfățișat prin celălalt. „Fără îndoială, folosirea pildelor este un mijloc familiar minții, pentru că apropie de ea ceea ce poate fi înțeles prin ceea ce este văzut. Allah Preaînaltul, al Cărui Cuvânt cuprinde cele mai mari argumente și cele mai hotărâtoare dovezi, a spus:

«Aceste pilde le dăm oamenilor, însă nu le înțeleg decât cei învățați.»

El [Coranul] cuprinde patruzeci și nouă de pilde. Unii dintre înaintași, când citeau o pildă pe care nu o înțelegeau, plângeau îndelung și spuneau: «Nu sunt dintre cei învățați.»”²

Qatādah spunea: „Înțelegeți pildele pe care vi le dă Allah!”³

De aceea, am socotit potrivit să înfățișez acest studiu asupra uneia dintre pildele Coranului și Sunnei care lămuresc credința și o apropie de înțelegere, îi arată rădăcina, ramurile, părțile și roadele. Numai de la Allah vin ajutorul și izbânda.

Allah Preaînaltul spune: «Nu vezi cum a dat Allah pildă un cuvânt bun, asemenea unui pom bun, cu rădăcina trainică și cu ramurile în cer? Își dă roadele în orice vreme, cu îngăduința Domnului său. Allah dă pilde oamenilor, pentru ca ei să-și aducă aminte.»

Aceasta este o pildă minunată, de mare folos, care corespunde pe deplin lucrului înfățișat prin ea. Allah a început-o prin cuvintele:

«Nu vezi cum a dat Allah o pildă?»

Adică: nu ai văzut cu ochiul inimii, ca să știi cum a dat Allah această pildă și a asemănat cuvântul bun, cuvântul credinței? A încheiat-o prin cuvintele:

«Allah dă pilde oamenilor, pentru ca ei să-și aducă aminte.»

Scopul acestei pilde și al celorlalte este, așadar, să le amintească oamenilor, să-i cheme să ia învățătură și să înțeleagă Cuvântul lui Allah.

Fără îndoială, această deschidere și această încheiere a versetului cuprind cea mai puternică încurajare de a învăța și de a înțelege pilda. Ele arată și măreția ei. Cum ar putea fi altfel, când ea lămurește credința, cea mai măreață dintre ținte și cel mai nobil dintre toate scopurile?

Când cugetăm la această pildă măreață, vedem că Allah, Binecuvântat și Preaînalt, a pomenit lucrul înfățișat, lucrul cu care este asemănat și temeiul asemănării. Lucrul înfățișat este cuvântul bun, iar cel cu care este asemănat este pomul bun. Temeiul asemănării este arătat în Cuvântul Său:

«Rădăcina lui este trainică, iar ramurile sale sunt în cer. Își dă roadele în orice vreme, cu îngăduința Domnului său.»

Allah, Binecuvântat și Preaînalt, a asemănat cuvântul credinței statornic în inima credinciosului, împreună cu ramurile, părțile și roadele care decurg din el, cu pomul bun, cu rădăcina trainică și cu ramurile înălțate spre cer, care își dă necontenit roadele, în orice vreme. Cel care cugetă la pomul bun din pildă, la cuvântul credinței din inima credinciosului și la roadele care decurg din el găsește între acestea numeroase însușiri corespunzătoare. La unele dintre ele s-a făcut aluzie în verset, după cum am arătat.

Ibn al-Qayyim, Allah să aibă milă de el, spune:

„Dacă vei cugeta la această asemănare, o vei găsi potrivită pomului monoteismului, statornic și adânc înrădăcinat în inimă, ale cărui ramuri — faptele bune — se înalță la cer. Pomul acesta dă necontenit rodul faptelor bune, în orice vreme, potrivit tăriei cu care stă în inimă, iubirii pe care inima i-o poartă, sincerității în privința lui, cunoașterii adevărului său, împlinirii drepturilor lui și îngrijirii lui așa cum se cuvine. Cel în inima căruia acest cuvânt s-a înrădăcinat cu adevărul său, a cărui inimă a dobândit această însușire și s-a pătruns de pecetea lui Allah, decât care nu există o pecete mai bună, cunoaște adevărul dumnezeirii pe care inima sa îl mărturisește lui Allah, limba sa îl rostește, iar mădularele sale îl confirmă. El respinge acest adevăr și toate urmările lui în privința oricui altcuiva în afară de Allah, iar inima și limba sa se unesc în această negare și afirmare. Mădularele sale se supun Celui Căruia I-a mărturisit unicitatea, ascultând de El, urmând căile Domnului său cu smerenie, fără să se abată de la ele și fără să caute altele în locul lor, așa cum inima nu trebuie să caute un înlocuitor pentru Adevăratul său Adorat. Fără îndoială, acest cuvânt, pornit dintr-o asemenea inimă și rostit de această limbă, dă necontenit rodul faptelor bune care se înalță la Allah, în orice vreme. Acest cuvânt bun este cel care a înălțat fapta bună către Domnul Preaînalt. Cuvântul bun dă din belșug cuvinte bune atunci când îl însoțește o faptă bună, după cum fapta bună înalță cuvântul bun. Allah Preaînaltul spune:

«La El se înalță cuvintele bune, iar fapta bună le înalță.»

El, Slăvitul, a arătat că fapta bună înalță cuvântul bun și că un cuvânt bun îi aduce celui care îl rostește o faptă bună în orice vreme.

Înțelesul este că, atunci când credinciosul mărturisește cuvântul monoteismului cunoscându-i sensul și adevărul, în negare și afirmare, dobândindu-i cerințele și împlinindu-i mărturia prin inimă, limbă și mădulare, acest cuvânt bun este cel care înalță fapta celui ce mărturisește. Rădăcina lui este trainică și adânc înfiptă în inima sa, ramurile sale ajung la cer și el își dă roadele în orice vreme.”⁵