Tafsir as-Saʿdī — Volumul 9

Sura al Hadid

Versetele 1 la 29

Revelată la Medina

Versetele 1 la 6

În versetul 1, Allah Preaînaltul ne vestește măreția, slava și întinderea stăpânirii Sale. Toate cele „din ceruri și de pe pământ”, dintre viețuitoarele care vorbesc, cele care nu vorbesc, celelalte făpturi și lucrurile neînsuflețite, Îl preamăresc pe Domnul lor prin laudă și Îl declară mai presus de ceea ce nu se potrivește slavei Sale. Ele Îi sunt ascultătoare Domnului lor, supuse puterii Sale, iar urmele înțelepciunii Sale se văd în ele. De aceea a spus: „Iar El este Cel Puternic, Cel Înțelept.” Aceasta arată că toate făpturile din lumea de sus și din cea de jos au nevoie de Domnul lor în toate stările lor, că puterea și biruința Lui cuprind toate lucrurile și că înțelepciunea Sa cuprinde crearea și porunca Sa.

Apoi, în versetul 2, a vestit că stăpânirea Sa cuprinde totul și a spus: „A Lui este stăpânirea cerurilor și a pământului. El dă viață și aduce moartea.” Adică El este Creatorul acestora, Cel care le dăruiește hrana și le rânduiește prin puterea Sa. „Și este cu putere peste toate.”

„El este Cel Dintâi” (versetul 3), înaintea Căruia nu este nimic, „și Cel de pe Urmă”, după Care nu este nimic; „Cel Vădit”, deasupra Căruia nu este nimic, „și Cel Ascuns”, mai aproape decât Care nu este nimic. „Și El este Cunoscător al tuturor lucrurilor”: știința Sa cuprinde cele vădite și cele ascunse, tainele și lucrurile tăinuite, cele de mai înainte și cele de mai târziu.

„El este Cel care a creat cerurile și pământul în șase zile” (versetul 4), dintre care prima este duminică și ultima este vinerea. „Apoi S-a înălțat deasupra Tronului”, într-un fel potrivit slavei Sale, deasupra tuturor făpturilor Sale. „El știe ceea ce intră în pământ”, dintre semințe, animale, ploaie și altele, „și ceea ce iese din el”, dintre plante, pomi, animale și altele, „ceea ce coboară din cer”, dintre îngeri, hotărâri și mijloace de trai, „și ceea ce urcă în el”, dintre îngeri, suflete, rugi, fapte și altele.

„El este cu voi oriunde v-ați afla” este asemenea cuvintelor Sale: „Nu există o discuție tainică între trei fără ca El să fie al patrulea, nici între cinci fără ca El să fie al șaselea, nici între mai puțini ori mai mulți decât aceștia fără ca El să fie cu ei, oriunde s-ar afla.” El este cu ei prin știință și prin cunoașterea deplină a ceea ce se petrece. De aceea El a amenințat și a făgăduit răsplătirea faptelor, spunând: „Iar Allah vede ceea ce faceți.” Adică El vede faptele care pornesc de la voi, precum și ascultarea ori nelegiuirea din care acele fapte izvorăsc. Vă va răsplăti pentru ele și vi le ține socoteală.

În versetul 5, cele din ceruri și de pe pământ Îi aparțin: sunt stăpânirea Lui, făpturile Lui și robii Lui. El rânduiește în privința lor ceea ce voiește, prin poruncile Sale legate de destin și de Lege, care se desfășoară potrivit înțelepciunii dumnezeiești. „Iar la Allah se întorc toate lucrurile”, atât faptele, cât și cei care le săvârșesc. Robii sunt înfățișați înaintea Lui, iar El îl desparte pe cel rău de cel bun și îl răsplătește pe binefăcător pentru binefacerea sa și pe cel care face rău pentru răul său.

„El face noaptea să intre în zi și face ziua să intre în noapte” (versetul 6). Adică face noaptea să intre peste zi, iar noaptea îi acoperă cu întunericul ei, astfel încât ei se liniștesc și se odihnesc. Apoi face ziua să intre peste noapte și înlătură întunericul de pe pământ, astfel încât lumea se luminează, robii se mișcă și se ridică să-și caute folosurile și mijloacele de trai. Allah continuă să înfășoare noaptea peste zi și ziua peste noapte și să le alterneze, mărind-o ori micșorând-o pe una, lungind-o ori scurtând-o pe cealaltă, până când astfel se statornicesc anotimpurile, se rânduiesc vremurile și se împlinesc folosurile care se împlinesc prin aceasta. Binecuvântat fie Allah, Domnul lumilor! Preaînalt fie Cel Generos, Cel Darnic, care le-a dăruit robilor Săi binefaceri văzute și ascunse! „Și cunoaște ceea ce se află în piepturi”, adică ceea ce se află în inimile tuturor. El îl călăuzește pe cel despre care știe că este vrednic de aceasta și îl lasă fără ajutor pe cel despre care știe că nu este potrivit pentru călăuzirea Sa.

Versetele 7 la 11

În versetul 7, Allah Preaînaltul le poruncește robilor Săi să creadă în El, în Trimisul Său și în ceea ce a adus acesta și să cheltuiască pe calea Lui din averile pe care Allah le-a pus în mâinile lor și asupra cărora i-a făcut urmași, ca să vadă cum vor lucra. După ce le-a poruncit aceasta, i-a încurajat și i-a îndemnat la ea, pomenind răsplata pe care a rânduit-o pentru aceasta. A spus: „Cei dintre voi care cred și cheltuiesc vor avea o răsplată mare.” Adică cei care îmbină credința în Allah și în Trimisul Său cu cheltuirea pe calea Lui au o răsplată mare. Cea mai măreață și mai însemnată parte a ei este mulțumirea Domnului lor și dobândirea sălașului cinstirii Sale, cu desfătarea statornică pe care Allah a pregătit-o acolo pentru credincioși și pentru cei care luptă pe calea Lui.

Apoi, în versetul 8, a pomenit motivul care îi cheamă la credință și faptul că nu există ceva care să-i împiedice și a spus: „Ce aveți de nu credeți în Allah, în vreme ce Trimisul vă cheamă să credeți în Domnul vostru, iar El a luat legământul vostru, dacă sunteți credincioși?” Adică ce vă împiedică să credeți, când Trimisul Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, cel mai bun dintre trimiși și cel mai nobil dintre cei care au chemat la Allah, vă cheamă? Aceasta cere să răspundeți degrabă chemării lui și să primiți adevărul cu care a venit. El a luat de la voi legământul și făgăduința credinței, dacă sunteți credincioși.

Pe lângă aceasta, din blândețea și grija Sa față de voi, El nu S-a mulțumit numai cu chemarea Trimisului, care este cel mai nobil dintre făpturi, ci l-a întărit cu minuni și v-a arătat adevărul celor cu care a venit prin semnele limpezi. De aceea a spus, în versetul 9: „El este Cel care pogoară asupra robului Său versete limpezi”, adică vădite, care le arată oamenilor cu pricepere corectitudinea tuturor celor cu care a venit și faptul că acestea sunt adevărul cert. „Ca să vă scoată”, prin trimiterea Trimisului la voi și prin Cartea și înțelepciunea pe care Allah le-a pogorât prin el, „din întunericuri la lumină”, adică din întunericurile neștiinței și necredinței la lumina științei și a credinței. Aceasta este din mila și bunăvoința Sa față de voi, căci El este mai milostiv față de robii Săi decât mama față de copilul ei. „Cu adevărat, Allah este Plin de bunătate și Îndurător față de voi.”

„Ce aveți de nu cheltuiți pe calea lui Allah, când a lui Allah este moștenirea cerurilor și a pământului?” (versetul 10). Adică ce vă împiedică să cheltuiți pe calea lui Allah, care cuprinde toate căile binelui, și ce vă face să fiți zgârciți? În realitate, voi nu aveți nimic al vostru, ci „a lui Allah este moștenirea cerurilor și a pământului”. Toate averile vor ieși din mâinile voastre sau voi veți pieri și le veți lăsa în urmă. Apoi stăpânirea se va întoarce la Stăpânul ei, binecuvântat și preaînalt fie El. Așadar, folosiți prilejul de a cheltui cât timp averile rămân în mâinile voastre și prindeți această ocazie.

Apoi Allah Preaînaltul a pomenit că faptele au trepte diferite, potrivit împrejurărilor și înțelepciunii dumnezeiești. A spus: „Nu sunt deopotrivă cei dintre voi care au cheltuit și au luptat înainte de izbândă. Aceștia au o treaptă mai înaltă decât cei care au cheltuit și au luptat după aceea.” Prin izbândă este avută în vedere aici izbânda de la al-Hudaybiyah, când a fost încheiată pacea între Trimis și Quraysh. Aceasta a fost una dintre cele mai mari izbânzi, prin care Islamul s-a răspândit, iar musulmanii s-au amestecat cu necredincioșii și i-au chemat la religie fără împotrivire. Atunci oamenii au intrat în religia lui Allah în cete, iar Islamul a dobândit o putere mare. Înaintea acestei izbânzi, musulmanii nu puteau chema la religie decât în locurile ai căror locuitori primiseră Islamul, precum Medina și ținuturile din jurul ei. Cel care primea Islamul dintre locuitorii Meccaului sau ai altor ținuturi ale politeiștilor era vătămat și înfricoșat. De aceea, cei care au primit Islamul înainte de izbândă, au cheltuit și au luptat au avut o treaptă mai înaltă și o răsplată mai mare decât cei care au primit Islamul, au luptat și au cheltuit abia după aceea, așa cum cere înțelepciunea. De aceea, cei dintâi și cei mai vrednici dintre Companioni, în cea mai mare parte, au primit Islamul înainte de izbândă.

Întrucât arătarea superiorității unora față de alții poate lăsa impresia unei micșorări sau a unei critici față de cei mai puțin vrednici, Allah Preaînaltul a înlăturat această impresie spunând: „Dar tuturor Allah le-a făgăduit răsplata cea mai frumoasă.” Adică tuturor celor care au primit Islamul, au luptat și au cheltuit înainte de izbândă și după ea, Allah le-a făgăduit Paradisul. Aceasta arată vrednicia tuturor Companionilor, Allah să fie mulțumit de ei, căci Allah le-a mărturisit credința și le-a făgăduit Paradisul. „Allah cunoaște bine ceea ce faceți”: El îl răsplătește pe fiecare dintre voi potrivit cu ceea ce știe despre fapta lui.

Apoi, în versetul 11, a îndemnat la cheltuirea pe calea Lui, căci jihadul depinde de cheltuirea pentru el și de dăruirea averilor pentru pregătirea lui. A spus: „Cine Îi dă lui Allah un împrumut bun?” Acesta este cheltuirea bună, făcută cu sinceritate numai pentru Allah, potrivită cu ceea ce Îi este pe plac, din avere îngăduită și bună, dăruită de bunăvoie. Din generozitatea lui Allah Preaînaltul este faptul că a numit-o împrumut, deși averea este a Lui, iar robul este robul Lui. El a făgăduit să o înmulțească de multe ori, fiind Cel Generos, Cel Dăruitor. Locul și timpul acestei înmulțiri sunt în Ziua Învierii, ziua în care fiecăruia i se va arăta sărăcia și în care va avea nevoie chiar și de cel mai mic lucru dintre răsplățile bune. De aceea a spus:

Versetele 12 la 15

În versetul 12, Allah Preaînaltul vorbește despre vrednicia credinței și despre fericirea celor care o au în Ziua Învierii: „În Ziua în care îi vei vedea pe credincioși și pe credincioase, lumina lor alergând înaintea lor și în dreapta lor.” Adică, atunci când va veni Ziua Învierii, soarele va fi înfășurat, luna își va pierde lumina, oamenii se vor afla în întuneric, iar puntea va fi așezată deasupra Gheenei. Atunci îi vei vedea pe credincioși și pe credincioase, lumina lor alergând înaintea lor și în dreapta lor. Ei vor merge prin lumina și credința lor, în acea împrejurare înfricoșătoare și grea, fiecare după măsura credinței sale. În acel moment vor primi cea mai măreață veste bună. Li se va spune: „Vestea voastră bună de astăzi sunt Grădini pe sub care curg râuri, în care veți rămâne veșnic. Aceasta este izbânda cea mare!” Pe Allah, cât de dulce va fi această veste pentru inimile lor și cât de plăcută pentru sufletele lor! Vor fi dobândit tot ceea ce și-au dorit și le-a fost drag și vor fi scăpat de orice rău de care se temeau și pe care îl socoteau înfricoșător.

Când ipocriții vor vedea credincioșii mergând prin lumina lor (versetul 13), în vreme ce propria lor lumină se va fi stins și ei vor fi rămas nedumeriți în întunericuri, le vor spune credincioșilor: „Așteptați-ne, ca să luăm din lumina voastră!” Adică îngăduiți-ne să ajungem la voi, ca să luăm din lumina voastră ceva cu care să mergem și să scăpăm de pedeapsă. „Li se va spune: Întoarceți-vă înapoi și căutați lumină!”, dacă așa ceva ar fi cu putință. Însă nu va fi cu putință, ci va fi dintre lucrurile imposibile. Atunci „va fi ridicat între ei”, între credincioși și ipocriți, „un zid”, o împrejmuire puternică și o fortificație de nepătruns, „cu o poartă, înăuntrul căruia va fi milă”, pe partea dinspre credincioși, „iar în afara lui, dinspre partea aceea, va fi pedeapsa”, pe partea dinspre ipocriți.

În versetul 14, ipocriții îi strigă pe credincioși, implorându-i și cerându-le milă. Ei spun: „Oare nu am fost împreună cu voi?” În viața lumească spuneam: nu există altă divinitate în afară de Allah; ne rugam, posteam, luptam și făceam fapte ca ale voastre. „Vor răspunde: Ba da!” Ați fost împreună cu noi în viața lumească, iar faptele voastre, în aparență, erau asemenea faptelor noastre. Însă faptele voastre erau faptele ipocriților, fără credință și fără intenție sinceră și dreaptă. „Însă v-ați ispitit singuri, [ați așteptat] și v-ați îndoit”, adică v-ați îndoit de vestirea lui Allah, care nu primește îndoiala. „Și v-au amăgit dorințele deșarte”, căci ați dorit să dobândiți ceea ce dobândesc credincioșii, deși nu aveați convingere. „Până când a venit porunca lui Allah”, adică până când v-a venit moartea, în vreme ce vă aflați în acea stare vrednică de mustrare. „Iar amăgitorul v-a amăgit în privința lui Allah”: acesta este diavolul care v-a împodobit necredința și îndoiala, iar voi v-ați liniștit în ele, v-ați încrezut în făgăduințele lui și ați socotit adevărată vestirea lui.

„Astăzi nu se va primi de la voi nicio răscumpărare și nici de la cei care au tăgăduit” (versetul 15). Chiar dacă ați da drept răscumpărare aur cât să umple pământul și încă pe atât, nu s-ar primi de la voi. „Sălașul vostru este Focul”, adică locul în care veți rămâne. „El vă este stăpânul”: el vă ia în primire și vă strânge la sine. „Și rău sfârșit” este Focul! Allah Preaînaltul a spus: „Iar cel ale cărui talere vor fi ușoare va avea ca sălaș o prăpastie. Și ce te-ar putea face să știi ce este ea? Un foc arzător!”

Versetele 16 la 17

După ce a pomenit starea credincioșilor și a credincioaselor, precum și a ipocriților și a ipocritelor în Viața de Apoi, ceea ce cheamă inimile să se smerească înaintea Domnului lor și să se supună măreției Sale, Allah i-a mustrat pe credincioși pentru lipsa acestei smerenii. A spus, în versetul 16: „Oare nu a venit timpul ca inimile celor care cred să se smerească la pomenirea lui Allah și a adevărului care a fost pogorât?” Adică nu a sosit vremea în care inimile lor să se înmoaie și să se smerească la pomenirea lui Allah, care este Coranul, să se supună poruncilor și interdicțiilor Lui și adevărului pogorât cu care a venit Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa? În aceasta este un îndemn de a stărui în smerirea inimii înaintea lui Allah Preaînaltul și față de Cartea și înțelepciunea pe care El le-a pogorât. Credincioșii trebuie să-și amintească mereu povețele dumnezeiești și rânduielile Legii și să-și ceară socoteala potrivit acestora.

„Și să nu fie asemenea celor cărora li s-a dat Cartea mai înainte, peste care a trecut vreme îndelungată.” Adică să nu fie asemenea celor cărora Allah le-a pogorât Cartea, care cere smerenia inimii și supunerea deplină, dar care nu au stăruit în ea și nu au rămas statornici. Dimpotrivă, timpul s-a prelungit pentru ei, iar nepăsarea lor a dăinuit. Credința li s-a stins treptat și certitudinea le-a dispărut. Astfel, „inimile li s-au împietrit. Mulți dintre ei sunt nelegiuiți”. Inimile au nevoie în orice vreme să li se amintească ceea ce Allah a pogorât și să li se vorbească prin înțelepciune. Nu se cuvine nepăsarea față de aceasta, căci ea este o pricină a împietririi inimii și a uscăciunii ochilor.

„Să știți că Allah dă viață pământului după moartea lui! V-am arătat limpede semnele, ca să pricepeți” (versetul 17). Semnele îndrumă mințile către adevărurile dumnezeiești. Cel care dă viață pământului după moartea lui este în stare să-i învie pe cei morți după moartea lor și să-i răsplătească pentru faptele lor. Cel care a dat viață pământului mort prin apa ploii este în stare să dea viață inimilor moarte prin adevărul pe care l-a pogorât asupra Trimisului Său. Acest verset arată că cel care nu se călăuzește prin semnele lui Allah și nu se supune rânduielilor Sale este lipsit de pricepere.

Versetele 18 la 19

„Cu adevărat, bărbaților și femeilor care dau milostenie” (versetul 18): termenii arabi, rostiți cu consoană dublată, îi desemnează pe cei care dau multe milostenii rânduite de Lege și cheltuiesc în moduri care Îi sunt pe plac lui Allah. „Și Îi dau lui Allah un împrumut bun”, prin faptul că dau din averile lor pentru căile binelui, ceea ce le va fi comoara păstrată la Domnul lor. „Li se va înmulți”: fapta bună va fi răsplătită de zece ori, până la șapte sute de ori și până la înmulțiri numeroase. „Iar ei vor avea o răsplată nobilă”, ceea ce Allah le-a pregătit în Paradis și sufletele nu cunosc.

„Cei care cred în Allah și în trimișii Săi” (versetul 19). Credința, după Ahl as-Sunnah, este ceea ce arată Cartea și Sunnah: cuvântul inimii și al limbii, precum și fapta inimii, a limbii și a mădularelor. Aceasta cuprinde toate rânduielile religiei, cele văzute și cele lăuntrice. Cei care le îmbină „sunt cei deplin sinceri în credință”, a căror treaptă este deasupra treptei credincioșilor în general și sub treapta profeților.

Cuvintele Sale: „Iar martirii vor avea, la Domnul lor, răsplata și lumina lor” sunt asemenea celor venite în hadithul autentic: „În Paradis sunt o sută de trepte; între fiecare două trepte este precum între cer și pământ. Allah le-a pregătit pentru cei care luptă pe calea Lui.” Aceasta arată înălțimea mare a treptei lor, ridicarea lor și apropierea lor de Allah Preaînaltul. „Cei care tăgăduiesc și socotesc mincinoase semnele Noastre sunt locuitorii Iadului.”⁷⁸

Aceste versete au cuprins categoriile făpturilor: cei care dau milostenie, cei deplin sinceri în credință, martirii și locuitorii Iadului. Cei care dau milostenie sunt cei a căror preocupare principală este binefacerea față de făpturi și aducerea de folos acestora, cu toată puterea lor, îndeosebi folosul prin avere, pe calea lui Allah. Cei deplin sinceri în credință sunt cei care au desăvârșit treptele credinței, fapta bună, știința folositoare și convingerea sinceră. Martirii sunt cei care au luptat pe calea lui Allah pentru înălțarea Cuvântului Său, și-au dăruit sufletele și averile și au fost uciși. Locuitorii Iadului sunt necredincioșii care au tăgăduit semnele lui Allah. A mai rămas o categorie pe care Allah a pomenit-o în Sura Fatir: cei care urmează calea de mijloc. Ei au împlinit îndatoririle și au părăsit cele interzise, însă au avut unele lipsuri față de drepturile lui Allah și față de drepturile robilor Săi. Aceștia vor avea ca sfârșit Paradisul, chiar dacă unii dintre ei vor suferi pedeapsa pentru unele fapte.

Versetele 20 la 21

În versetul 20, Allah Preaînaltul ne vestește adevărata fire a vieții lumești și ceea ce se află în ea. El arată că țelul ei și al celor care o urmăresc se mărginește la „joacă și distracție”: trupurile se joacă prin ea, iar inimile se lasă distrase de ea. Aceasta este confirmată de ceea ce se vede la cei legați de viața lumească. Îi găsești petrecându-și vremea vieții cu inimile cuprinse de distracție și nepăsare față de pomenirea lui Allah și față de făgăduința și amenințarea care le stau înainte. Îi vezi luându-și religia drept joacă și distracție. Spre deosebire de ei, oamenii treji și lucrătorii pentru Viața de Apoi au inimile pline de pomenirea lui Allah, de cunoașterea și de iubirea Lui. Ei își ocupă timpul cu faptele care îi apropie de Allah, al căror folos rămâne la ei sau se întinde și asupra altora.

Cuvintele Sale: „Și podoabă” înseamnă împodobirea prin îmbrăcăminte, mâncare, băutură, mijloace de transport, case, palate, rang și altele. „Și laudă între voi”: fiecare dintre cei legați de ea dorește să se laude față de celălalt, să-l întreacă în treburile lumești și să fie renumit pentru acestea. „Și întrecere în averi și copii”: fiecare dorește să aibă mai multă avere și mai mulți copii decât ceilalți. Adevărul acestui lucru se vede la cei care iubesc lumea aceasta și sunt mulțumiți cu ea, spre deosebire de cel care cunoaște lumea și adevărata ei fire, o socotește un loc de trecere și nu o așezare statornică. El se întrece în ceea ce îl apropie de Allah și folosește mijloacele care îl duc la sălașul cinstirii Sale. Iar atunci când vede pe cineva întrecându-se cu el în averi și copii, se întrece cu acela în fapte bune.

Apoi a dat lumii acesteia pilda unei ploi care coboară asupra pământului și datorită căreia crește din belșug vegetația din care mănâncă oamenii și vitele. Când pământul își ia podoaba, iar vegetația lui îi încântă pe necredincioșii care și-au mărginit privirea și preocupările la lumea aceasta, vine asupra lui, din porunca lui Allah, ceea ce îl nimicește. Atunci vegetația se veștejește și se usucă, iar pământul revine la starea sa dintâi, de parcă pe el nu ar fi crescut nimic verde și nu ar fi avut niciodată o înfățișare încântătoare. Tot astfel este și lumea aceasta: în vreme ce îi surâde omului și înflorește pentru el, iar acesta obține orice își dorește dintre bunurile ei și găsește deschise porțile oricărui lucru spre care se îndreaptă, deodată o lovește hotărârea sortită și i-o ia din mâini. Îi smulge puterea asupra ei sau îl ia pe el din ea, iar el pleacă din această lume cu mâinile goale, fără să-și fi luat din ea altă merinde decât giulgiul. Așadar, vai de cel pentru care ea a devenit ținta cea mai înaltă a dorințelor și care își îndreaptă întreaga lucrare și strădanie spre ea!

Cât despre lucrarea pentru Viața de Apoi, ea este cea care îi folosește omului, se păstrează pentru el și îl însoțește pe rob de-a pururi. De aceea, Allah Preaînaltul a spus: „Iar în Viața de Apoi este o pedeapsă aspră și iertare de la Allah și mulțumire.” Adică, în Viața de Apoi nu poate fi decât unul dintre aceste două lucruri: fie pedeapsa aspră în Focul Gheenei, cu lanțurile, cătușele și grozăviile ei, pentru cel a cărui țintă supremă și dorința cea mai înaltă au fost lumea aceasta, astfel încât a cutezat să nu I se supună lui Allah, a tăgăduit semnele Lui și a fost nerecunoscător pentru binefacerile Sale; fie iertare de la Allah pentru faptele rele, înlăturarea pedepselor și mulțumire de la Allah, prin care cel asupra căruia El o revarsă este așezat în sălașul mulțumirii. Aceasta este pentru cel care a cunoscut lumea și s-a străduit pentru Viața de Apoi așa cum se cuvine. Toate acestea cheamă la desprinderea inimii de lumea aceasta și la dorirea Vieții de Apoi. De aceea a spus: „Iar viața lumească nu este decât o plăcere amăgitoare.” Adică ea este doar un folos de care omul se bucură, pe care îl întrebuințează și prin care își împlinește nevoile. Nu se lasă amăgiți de ea și nu-și găsesc liniștea în ea decât cei cu minți slabe, pe care amăgitorul îi înșală în privința lui Allah.

Apoi, în versetul 21, a poruncit întrecerea spre iertarea lui Allah, spre mulțumirea Sa și spre Grădina Sa. Aceasta se face prin folosirea mijloacelor care duc la iertare: căința sinceră, cererea de iertare folositoare și îndepărtarea de păcate și de locurile în care ele sunt de așteptat. Întrecerea spre mulțumirea lui Allah se face prin fapte bune și prin grija neîncetată pentru ceea ce Îl mulțumește: împlinirea cu desăvârșire a adorării Creatorului și facerea de bine făpturilor prin toate chipurile de folos. De aceea a pomenit faptele care duc la aceasta și a spus: „Și o Grădină a cărei lărgime este cât lărgimea cerului și a pământului, pregătită pentru cei care cred în Allah și în trimișii Săi.” Credința în Allah și în trimișii Săi cuprinde temeiurile religiei și ramurile ei. „Acesta este harul lui Allah, pe care îl dăruiește cui voiește”: adică ceea ce v-am lămurit și v-am amintit cuprinde căile care duc la Grădină și căile care duc la Foc. Răsplătirea de către Allah cu răsplata îmbelșugată și frumoasă este una dintre cele mai mari binefaceri și daruri ale Sale pentru robii Săi. „Și Allah este Stăpânul harului nemărginit”: lauda adusă Lui nu poate fi cuprinsă; El este așa cum S-a lăudat pe Sine și mai presus de lauda pe care I-o aduce vreuna dintre făpturile Sale.

Versetele 22 la 24

Allah Preaînaltul spune, vestind cuprinderea deplină a hotărârii și a sorții rânduite de El: „Nicio nenorocire nu se abate asupra pământului și nici asupra voastră”. Aceasta cuprinde toate cele care le sunt sortite făpturilor, bune sau rele. Toate au fost scrise în Tabla Păstrată, cele mici și cele mari deopotrivă. Acesta este un lucru măreț, pe care mințile nu-l pot cuprinde și în fața căruia inimile celor cu pricepere rămân uimite; însă pentru Allah el este ușor.

Allah i-a înștiințat pe robii Săi despre aceasta pentru ca acest temei să se așeze în ei și pentru ca, pe el, să clădească felul în care primesc binele și răul ce li se întâmplă. Astfel, să nu se mâhnească și să nu se întristeze pentru ceea ce le-a scăpat dintre lucrurile spre care năzuiau și pe care și le doreau, știind că acestea sunt scrise în Tabla Păstrată și trebuie să se împlinească și să aibă loc, fără să existe vreo cale de a le împiedica. Tot astfel, să nu se bucure cu trufie și semeție pentru ceea ce Allah le-a dăruit, știind că nu au dobândit acele lucruri prin puterea și forța lor, ci numai prin harul și binefacerea lui Allah. Așadar, să se preocupe de mulțumirea față de Cel care a dăruit binefacerile și a înlăturat necazurile. De aceea a spus: „Și Allah nu iubește pe niciun îngâmfat lăudăros”, adică pe cel trufaș, aspru, plin de sine, care se laudă cu binefacerile lui Allah și și le atribuie sieși, iar acestea îl fac să întreacă măsura și îl abat. Așa cum a spus Preaînaltul: „Apoi, când îi dăruim o binefacere din partea Noastră, spune: Mi s-a dat aceasta numai datorită unei științe. Ba ea este o încercare.”

„Cei care sunt zgârciți și le poruncesc oamenilor zgârcenia”: ei adună cele două lucruri vrednice de mustrare, fiecare dintre ele fiind, de unul singur, un rău îndeajuns de mare: zgârcenia, care înseamnă neîmplinirea drepturilor care trebuie îndeplinite, și poruncirea acesteia oamenilor. Nu le-a ajuns propria zgârcenie, ci le-au poruncit-o și oamenilor și i-au îndemnat la această purtare vrednică de mustrare prin vorbele și faptele lor. Aceasta vine din îndepărtarea lor de ascultarea față de Domnul lor și din întoarcerea spatelui față de ea. „Iar cine întoarce spatele” ascultării față de Allah nu-și face rău decât sieși și nu-I poate dăuna cu nimic lui Allah. „Allah este Cel Bogat, Vrednic de Laudă”: bogăția Sa desăvârșită este nedespărțită de Ființa Sa; a Lui este stăpânirea cerurilor și a pământului și El este Cel care îi îmbogățește pe robii Săi și le dăruiește avuții. El este Vrednicul de Laudă, Căruia Îi aparțin toate numele frumoase, toate însușirile desăvârșite și toate faptele frumoase pentru care merită să fie lăudat, preamărit și slăvit.

Versetele 25 la 27

Allah Preaînaltul spune: „Noi i-am trimis pe trimișii Noștri cu dovezi limpezi”, adică dovezile, mărturiile și semnele care arată adevărul și caracterul drept al celor aduse de ei. „Și am pogorât împreună cu ei Cartea”: acesta este un nume de categorie, care cuprinde toate cărțile pogorâte de Allah pentru călăuzirea făpturilor și îndrumarea lor către ceea ce le folosește în religia și în viața lor lumească. „Și Balanța”: ea este dreptatea în vorbe și în fapte. Religia cu care au venit trimișii este în întregime dreptate și echitate: în porunci și interdicții, în raporturile dintre oameni, în materie de infracțiuni, în talion și pedepse prescrise, în moșteniri și în celelalte rânduieli. Aceasta este „pentru ca oamenii să statornicească dreptatea”, împlinind religia lui Allah și dobândindu-și foloasele, care nu pot fi cuprinse și numărate. Aici este o dovadă că trimișii sunt în acord asupra temeliei Legii, anume statornicirea dreptății, chiar dacă formele dreptății diferă după vremuri și împrejurări.

„Și am pogorât fierul, în care se află o mare putere”: în uneltele de război, precum armele, armurile și altele. „Și foloase pentru oameni”: folosul lui văzut în feluritele meșteșuguri, meserii, vase și unelte de arat, până într-atât încât cu greu se găsește vreun lucru care să nu aibă nevoie de fier. „Pentru ca Allah să-i facă cunoscuți pe cei care Îl sprijină pe El și pe trimișii Săi fără să-L vadă”: adică pentru a pune la încercare, prin Cartea și fierul pe care le-a pogorât, și pentru a se arăta cine Îl sprijină și îi sprijină pe trimișii Săi în starea în care cele nevăzute rămân ascunse. Aceasta este starea în care credința folosește, înainte de vederea celor nevăzute, când credința nu mai folosește, deoarece atunci ea devine de neocolit. „Allah este Puternic, Măreț”: nimic nu Îi este cu neputință și nimeni nu poate scăpa puterii Sale. Din puterea și măreția Sa este faptul că a pogorât fierul din care se fac uneltele puternice. Din puterea și măreția Sa este și faptul că poate să-Și biruie dușmanii, însă El îi încearcă pe apropiații Săi prin dușmanii Săi, pentru a-i face cunoscuți pe cei care Îl sprijină fără să-L vadă.

Allah Preaînaltul a alăturat în acest loc Cartea și fierul, deoarece prin aceste două lucruri El sprijină religia Sa și înalță Cuvântul Său: prin Cartea în care se află argumentul și dovada și prin sabia care aduce sprijin cu îngăduința lui Allah. Ambele se întemeiază pe dreptate și echitate, ceea ce arată înțelepciunea Creatorului, desăvârșirea Lui și desăvârșirea Legii pe care a rânduit-o prin glasul trimișilor Săi.

După ce a pomenit profeția profeților în general, în versetul 26 i-a pomenit dintre aleșii lor pe cei doi profeți nobili, Nuh și Ibrahim, în ai căror urmași Allah a rânduit profeția și Cartea. A spus: „Noi i-am trimis pe Nuh și pe Ibrahim și am rânduit în urmașii lor profeția și Cartea.” Adică profeții de mai înainte și cei de mai târziu sunt cu toții dintre urmașii lui Nuh și ai lui Ibrahim, pacea fie asupra lor. Tot astfel, toate Cărțile au fost pogorâte asupra urmașilor acestor doi profeți nobili. „Unii dintre ei”, adică dintre cei la care i-am trimis pe trimiși, „sunt călăuziți” prin chemarea acestora, se supun poruncii lor și urmează călăuzirea lor. „Dar mulți dintre ei sunt nelegiuiți”, adică ies din ascultarea față de Allah și față de trimișii Săi, așa cum a spus Preaînaltul: „Și cei mai mulți oameni nu vor fi credincioși, oricât ți-ai dori tu.”

„Apoi am făcut să vină pe urmele lor trimișii Noștri” (versetul 27), adică i-am trimis unul după altul, „și l-am făcut să urmeze pe Isa, fiul Maryamei”. L-a pomenit în mod aparte pe Isa, pacea fie asupra sa, deoarece contextul vorbește despre creștinii care pretind că îl urmează pe Isa. „I-am dat Evanghelia”, care este una dintre Cărțile alese ale lui Allah. „Și am pus în inimile celor care l-au urmat” pe Isa „blândețe și îndurare”, așa cum a spus Preaînaltul: „Vei găsi că cei mai aprigi oameni în dușmănie față de cei care cred sunt iudeii și cei care Îi fac asociați; și vei găsi că cei mai apropiați în dragoste de cei care cred sunt aceia care spun: Noi suntem creștini. Aceasta deoarece printre ei sunt preoți și călugări și pentru că ei nu se trufesc...” De aceea creștinii aveau inimi mai blânde decât ceilalți atunci când urmau Legea lui Isa, pacea fie asupra sa.

„Cât despre monahism, ei l-au născocit”: monahismul înseamnă adorare. Ei au născocit de la ei o formă de adorare, și-au impus-o și s-au obligat la îndatoriri pe care Allah nu li le-a prescris și nu le-a făcut obligatorii. Ei înșiși s-au legat de ele din proprie inițiativă, urmărind prin aceasta mulțumirea lui Allah. Cu toate acestea, „nu l-au respectat așa cum se cuvenea”, adică nu l-au împlinit și nu i-au dat drepturile cuvenite. Au avut, așadar, lipsuri din două privințe: din pricina născocirii lui și din pricina neîmplinirii a ceea ce își făcuseră ei înșiși obligatoriu. Aceasta este starea care predomină la ei. Printre ei se află însă și oameni statornici în porunca lui Allah. De aceea a spus: „Le-am dat celor dintre ei care au crezut răsplata lor”, adică acelora care au crezut în Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, împreună cu credința lor în Isa. Allah i-a dăruit fiecăruia potrivit credinței sale. „Dar mulți dintre ei sunt nelegiuiți.”

Versetele 28 la 29

Această adresare poate fi îndreptată către oamenii Cărții care au crezut în Musa și în Isa, pacea fie asupra lor, poruncindu-le să lucreze potrivit cerințelor credinței lor: să se teamă de Allah, să părăsească neascultarea față de El și să creadă în Trimisul Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. Dacă fac aceasta, Allah le dăruiește „două părți din îndurarea Sa”, adică două părți de răsplată: una pentru credința lor în profeții de mai înainte și una pentru credința lor în Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. Se poate, de asemenea, ca porunca să fie generală și să-i cuprindă pe oamenii Cărții și pe ceilalți. Acesta este înțelesul care se arată mai limpede: Allah le-a poruncit credința și teama de El, care cuprind întreaga religie, cele din afară și cele dinlăuntru ale ei, temeiurile și ramurile ei. Dacă împlinesc această poruncă măreață, Allah le dăruiește „două părți din îndurarea Sa”, a căror măsură și înfățișare nu le cunoaște decât Allah Preaînaltul: o răsplată pentru credință și o răsplată pentru teama de Allah; ori o răsplată pentru împlinirea poruncilor și una pentru ferirea de cele oprite; ori dualul are aici sensul dăruirii repetate, iarăși și iarăși.

„Vă va da o lumină în care să mergeți”: adică vă dăruiește știință, călăuzire și lumină cu care mergeți prin întunericul neștiinței și vă iartă faptele rele. „Și Allah este Stăpânul harului nemărginit”: așadar, nu este de mirare mulțimea acestei răsplăți din partea Stăpânului harului nemărginit, al Cărui har i-a cuprins pe locuitorii cerurilor și ai pământului. Nicio făptură nu este lipsită de harul Său nici cât ai clipi și nici mai puțin de atât.

Cuvintele Sale din versetul 29: „Pentru ca oamenii Cărții să știe că nu au nicio putere asupra vreunui lucru din harul lui Allah” înseamnă: v-am lămurit harul și bunătatea Noastră față de oricine crede, în sens general, se teme de Allah și crede în Trimisul Său, pentru ca oamenii Cărții să știe că nu au putere asupra niciunui lucru din harul lui Allah. Adică ei nu-I pot îngrădi lui Allah dăruirea după poftele și judecățile lor stricate, spunând: „Nu va intra în Grădină decât cel care este iudeu sau creștin” și nutrind nădejdi deșarte cu privire la Allah. Allah Preaînaltul a vestit că cei care cred în Trimisul Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și se tem de Allah vor avea două părți din îndurarea Sa, lumină și iertare, în ciuda oamenilor Cărții. Și pentru ca aceștia să știe „că harul este în Mâna lui Allah, Care îl dăruiește cui voiește”, adică aceluia căruia înțelepciunea Sa hotărăște să-i dăruiască din harul Său. „Și Allah este Stăpânul harului nemărginit”, a cărui măsură nu poate fi cuprinsă.

S-a încheiat explicarea surei al-Hadid. A lui Allah este lauda și de la El vine binefacerea. Și laudă lui Allah!