Tafsir as-Saʿdī — Volumul 9

Sura al Hujurat

Versetele 1 la 18

Revelată la Medina

Versetele 1 la 3

Aceasta cuprinde buna-cuviință față de Allah Preaînaltul și față de Trimisul lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, precum și prețuirea, respectarea și cinstirea lui. Allah le poruncește robilor Săi credincioși să împlinească ceea ce credința în Allah și în Trimisul Său le cere: să urmeze poruncile lui Allah, să se ferească de interdicțiile Lui, să meargă în toate treburile lor în urma poruncii lui Allah și a Sunnah Trimisului Său, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, să nu se pună înaintea lui Allah și a Trimisului Său, să nu vorbească înainte ca el să vorbească și să nu poruncească înainte ca el să poruncească.

Aceasta este adevărata bună-cuviință obligatorie față de Allah și de Trimisul Său; ea este semnul fericirii și al izbândei robului. Prin lipsirea de aceasta el este lipsit de fericirea veșnică și de desfătarea neîntreruptă. În aceasta se află interdicția aspră de a pune cuvântul altcuiva înaintea cuvântului Trimisului, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui. Când Sunnah Trimisului lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, devine limpede, este obligatorie urmarea ei și punerea ei înaintea oricărui alt lucru, oricine ar fi cel care îl spune.

Apoi Allah poruncește evlavia în general. Ea înseamnă, așa cum a spus Talq ibn Habib: să împlinești ascultarea de Allah, călăuzit de o lumină de la Allah și nădăjduind răsplata Lui, și să părăsești nesupunerea față de Allah, călăuzit de o lumină de la Allah și temându-te de pedeapsa Lui.

„Allah este Atoateauzitor”, adică aude toate glasurile, în toate timpurile, chiar și în locurile și direcțiile ascunse. „Atotștiutor”, adică știe cele văzute și cele ascunse, cele trecute și cele viitoare, cele necesare, cele imposibile și cele posibile.

Menționarea acestor două Nume nobile după interdicția de a se pune înaintea lui Allah și a Trimisului Său și după porunca evlaviei este un îndemn la urmarea poruncilor frumoase și a bunei-cuviințe recomandate și un avertisment împotriva contrariului.

Apoi Allah Preaînaltul spune: „O, voi cei care credeți! Nu vă ridicați glasurile deasupra glasului Profetului și nu-i vorbiți tare.” Aceasta este buna-cuviință în adresarea către Trimisul lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui: cel care i se adresează să nu-și ridice glasul deasupra glasului lui și să nu-i vorbească tare, ci să-și coboare glasul și să i se adreseze cu politețe și blândețe, cu toată prețuirea și cinstirea.

Trimisul nu este asemenea unuia dintre ei, ci trebuie să-l deosebească în felul în care i se adresează, așa cum el se deosebește de ceilalți prin drepturile sale asupra comunității, prin obligația credinței în el și prin iubirea fără de care credința nu se desăvârșește. Neîmplinirea acestei porunci aduce un pericol: teama ca faptele robului să devină zadarnice fără ca el să-și dea seama. Tot astfel, buna-cuviință față de el este dintre cauzele dobândirii răsplății și primirii faptelor.

Apoi Allah îi laudă pe cei care își coboară glasurile înaintea Trimisului lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, spunând că Allah le-a încercat inimile pentru evlavie, adică le-a pus la încercare și le-a cercetat, iar rezultatul s-a arătat prin faptul că inimile lor au devenit potrivite pentru evlavie. Apoi le-a făgăduit iertarea păcatelor, care cuprinde îndepărtarea răului și a lucrurilor neplăcute, și răsplata uriașă, a cărei descriere nu o cunoaște decât Allah Preaînaltul și care cuprinde dobândirea tuturor lucrurilor iubite.

Aceasta arată că Allah încearcă inimile prin porunci, interdicții și încercări. Cel care se ține de porunca lui Allah, caută Mulțumirea Lui, se grăbește la aceasta și o pune înaintea dorințelor sale este curățit și purificat pentru evlavie, iar inima lui devine potrivită pentru ea. Despre cel care nu este astfel se știe că nu este potrivit pentru evlavie.

Versetele 4 la 5

Aceste versete nobile au fost pogorâte cu privire la oameni dintre beduinii pe care Allah i-a descris prin asprime și prin faptul că sunt mai predispuși să nu cunoască limitele a ceea ce Allah i-a pogorât Trimisului Său. Ei au venit într-o delegație la Trimisul lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, și l-au găsit în casa lui, în încăperile soțiilor sale. Nu au răbdat și nu au avut bună-cuviință să aștepte până când el ar fi ieșit, ci l-au strigat: „O, Muhammad! O, Muhammad!”, adică: „Ieși la noi!”³⁶

Allah i-a mustrat pentru lipsa lor de pricepere, fiindcă ei nu au înțeles porunca lui Allah privind buna-cuviință față de Trimisul Său și respectarea lui. Folosirea bunei-cuviințe ține de rațiune, iar buna-cuviință a robului este semnul minții sale și dovada că Allah voiește binele pentru el. De aceea Allah spune: „Dacă ar fi răbdat până când ai fi ieșit la ei, ar fi fost mai bine pentru ei.”

„Allah este Atoateiertător, Îndurător”, adică iartă păcatele și lipsurile de bună-cuviință care vin din partea robilor Săi și este milostiv față de ei, deoarece nu Se grăbește să-i pedepsească pentru păcatele lor.

Versetul 6

Și aceasta ține de buna-cuviință pe care trebuie să o folosească oamenii cu minte. Când un nelegiuit le aduce o veste, ei trebuie să o verifice și să nu o primească pur și simplu. Primirea ei fără verificare aduce un mare pericol și poate duce la căderea în păcat. Dacă veștii sale i s-ar acorda statutul veștii celui drept și de încredere, s-ar judeca și s-ar acționa potrivit ei; din pricina acelei vești s-ar putea pierde pe nedrept vieți și averi, iar aceasta ar deveni cauza regretului.

Ceea ce este obligatoriu în fața veștii nelegiuitului este verificarea și cercetarea. Dacă dovezile și indiciile arată că este adevărată, ea este crezută și se acționează potrivit ei; dacă arată că este mincinoasă, este respinsă și nu se acționează potrivit ei. Aceasta dovedește că vestea celui sincer este primită, vestea mincinosului este respinsă, iar în privința veștii nelegiuitului nu se ia o hotărâre până la verificare. De aceea primele generații primeau relatările multora dintre kharijiți, cunoscuți pentru sinceritate, chiar dacă erau nelegiuiți.

Versetele 7 la 8

Să vă fie cunoscut tuturor că Trimisul lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, se află între voi. El este Trimisul nobil, binefăcător și bine călăuzit, care vă dorește binele și vă sfătuiește cu sinceritate. Voi vă doriți pentru voi un rău și o pagubă cu care Trimisul nu este de acord. Dacă v-ar asculta în multe treburi, aceasta v-ar pune în greutate și dificultate, dar Trimisul vă călăuzește spre ceea ce este mai bun pentru voi.

Allah Preaînaltul vă face credința iubită și o împodobește în inimile voastre prin iubirea Adevărului și preferarea lui, pe care le-a așezat în inimi, prin dovezile și mărturiile pe care le-a rânduit pentru Adevăr și care arată temeinicia lui și fac ca inimile și firile să-l primească, precum și prin ajutorul pe care vi-l dă ca să vă întoarceți spre El.

El vă face să urâți necredința, nelegiuirea, adică păcatele mari, și nesupunerea, adică păcatele mici, prin ura față de rău și lipsa dorinței de a-l săvârși, pe care le-a așezat în inimi, prin dovezile și mărturiile pe care le-a rânduit și care arată stricăciunea și vătămarea lui, prin faptul că firile nu-l primesc, precum și prin ura față de el pe care Allah o așează în inimi.

Aceia cărora Allah le-a făcut credința frumoasă și iubită și le-a făcut necredința, nelegiuirea și nesupunerea urâte sunt cei bine călăuziți: cei ale căror cunoștințe și fapte sunt drepte, care rămân statornici pe Religia cea dreaptă și pe Calea cea dreaptă.

Spre deosebire de aceștia, cei rătăciți au ajuns să iubească necredința, nelegiuirea și nesupunerea și să urască credința. Aceasta se datorează propriei lor purtări: când au săvârșit nelegiuirea, Allah le-a pecetluit inimile; când s-au abătut, Allah le-a abătut inimile; iar pentru că nu au crezut în Adevăr când le-a venit prima dată, Allah le-a întors inimile.

„Prin Harul și binefacerea lui Allah”, adică binele pe care l-au dobândit s-a datorat Harului și Bunăvoinței lui Allah față de ei, nu puterii și forței lor. „Allah este Atotștiutor, Preaînțelept”: El îl cunoaște pe cel care Îi mulțumește pentru binefacere și îl ajută să o dobândească, îl cunoaște pe cel care nu Îi mulțumește și pentru care binefacerea nu se potrivește, iar El Își așează Harul acolo unde o cere Înțelepciunea Sa.

Versetele 9 la 10

Aceasta cuprinde interdicția ca credincioșii să se nedreptățească și să se lupte unii cu alții. Dacă două grupuri de credincioși se luptă, ceilalți credincioși trebuie să înlăture acest rău mare prin împăcarea lor și să intervină pe cea mai desăvârșită cale prin care se poate ajunge la pace. Ei trebuie să urmeze toate mijloacele care duc la aceasta. Dacă cele două grupuri se împacă, atunci este bine.

Dacă unul dintre ele se răzvrătește împotriva celuilalt, luptați împotriva grupului răzvrătit până când se întoarce la porunca lui Allah, adică se întoarce la ceea ce Allah și Trimisul Său au stabilit: împlinirea binelui și părăsirea răului, dintre care lupta este unul dintre cele mai mari.

Dacă se întoarce, împăcați-le cu dreptate și fiți drepți. Aceasta este o poruncă de împăcare și de dreptate în împăcare, fiindcă poate exista împăcare fără dreptate, prin nedreptățirea sau prejudicierea uneia dintre cele două tabere. Aceasta nu este împăcarea poruncită. Nu trebuie favorizată una dintre ele din pricina rudeniei, a patriei comune sau a altor scopuri și interese care îndepărtează de dreptate.

„Allah îi iubește pe cei drepți”, adică pe cei care sunt drepți în judecata dintre oameni și în toate răspunderile pe care le-au primit. Aceasta cuprinde și dreptatea bărbatului față de familie și copii, prin împlinirea drepturilor lor. În hadithul autentic se spune: „Cei drepți se vor afla la Allah pe amvoane de lumină: cei care sunt drepți în judecata lor, față de familiile lor și în ceea ce le este încredințat.”³⁸

„Credincioșii sunt frați.” Acesta este legământul de frăție pe care Allah l-a încheiat între credincioși. Oricine, din răsăritul ori apusul pământului, are credința în Allah, îngerii Săi, Cărțile Sale, Trimișii Săi și Ziua de Apoi este fratele credincioșilor. Această frăție cere ca ei să iubească pentru el ceea ce iubesc pentru ei înșiși și să urască pentru el ceea ce urăsc pentru ei înșiși.

De aceea Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, a spus, poruncind frăția credinței: „Nu vă invidiați, nu umflați prețurile prin licitații înșelătoare, nu vă urâți și nu vă întoarceți spatele. Fiți, robi ai lui Allah, frați. Musulmanul este fratele musulmanului: nu-l nedreptățește, nu-l părăsește și nu-l minte.” Relatat de al-Bukhari și Muslim.³⁹

În cele două Sahih-uri se află cuvintele Profetului, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui: „Credinciosul față de credincios este asemenea clădirii, ale cărei părți se întăresc unele pe altele.” Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, și-a împreunat degetele.⁴⁰

Allah și Trimisul Său au poruncit împlinirea drepturilor credincioșilor unii față de alții și tot ceea ce aduce armonie, iubire și păstrarea legăturilor între ei. Toate acestea întăresc drepturile lor reciproce. Între acestea se află și faptul că, dacă între ei se ivește lupta, care desparte inimile, naște ura și ruperea legăturilor, credincioșii trebuie să-i împace pe frații lor și să se străduiască să îndepărteze dușmănia dintre ei.

Apoi Allah poruncește evlavia în general și leagă mila Sa de evlavie și de împlinirea drepturilor credincioșilor: „ca să vi se arate milă”. Când mila este dobândită, este dobândit tot binele din această lume și din Viața de Apoi. Aceasta arată că neîmplinirea drepturilor credincioșilor este una dintre cele mai mari piedici în calea Milei.

Printre învățămintele acestor două versete, pe lângă cele amintite, se află faptul că lupta dintre credincioși este contrară frăției credinței și de aceea este unul dintre cele mai mari păcate. Credința și frăția bazată pe ea nu dispar însă prin existența luptei, așa cum nu dispar prin celelalte păcate mari care nu ajung la asocierea de parteneri cu Allah. Aceasta este doctrina Ahl as-Sunnah wal-Jama'ah.

Se mai deduc obligația împăcării dintre credincioși cu dreptate și obligația luptei împotriva răzvrătiților până când se întorc la porunca lui Allah. Dacă ei se întorc la altceva decât porunca lui Allah, adică în condiții pe care nu este îngăduit să le aprobi și să ți le asumi, acest lucru nu este îngăduit. Averile lor sunt ocrotite, fiindcă Allah a îngăduit vărsarea sângelui lor numai cât timp continuă răzvrătirea, fără a îngădui și luarea averilor lor.

Versetul 11

Printre drepturile pe care credincioșii le au unii față de alții se numără faptul că unii nu trebuie să râdă de alții, prin vorbe, fapte sau orice alt lucru care arată dispreț față de fratele musulman. Acest lucru este interzis și nu este îngăduit. Este un semn că acela care batjocorește este încântat de sine. Poate că cel batjocorit este mai bun decât cel care îl batjocorește; de cele mai multe ori, așa și este. Batjocura nu izvorăște decât dintr-o inimă plină de moravuri rele, împodobită cu orice însușire vrednică de osândă și lipsită de orice însușire nobilă. De aceea, Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, a spus: „Este destul rău pentru un om să-și disprețuiască fratele musulman.”⁴¹

„Nu vă defăimați unii pe alții” înseamnă: să nu vă criticați și să nu vă aduceți învinuiri unii altora. Lamz este defăimarea prin cuvinte, iar hamz este cea prin fapte. Ambele sunt interzise și amenințate cu Focul, după cum Allah spune: „Vai fiecărui defăimător și bârfitor!” [al-Humazah, 104:1]. Fratele musulman este numit aici propriul sine, fiindcă se cuvine ca starea credincioșilor să fie astfel: asemenea unui singur trup. De asemenea, atunci când cineva îl defăimează pe altul, acela îl va defăima la rândul său; astfel, el însuși a fost pricina acestui lucru.

„Și nu vă numiți cu porecle jignitoare” înseamnă: niciunul dintre voi să nu-și jignească fratele și să nu-i dea o poreclă pe care acesta o urăște. Poreclele care nu sunt de acest fel nu intră în această interdicție.

„Ce rău este numele de nelegiuit după credință!” Cât de rău este ca, în locul credinței și al împlinirii rânduielilor ei, să puneți ceea ce vă îndepărtează de poruncile și interdicțiile ei: numele nelegiuirii și al nesupunerii, adică poreclele jignitoare pe care vi le dați unii altora!

„Iar cei care nu se căiesc, aceia sunt cei nedrepți.” Aceasta este datoria robului: să se căiască înaintea lui Allah Preaînaltul și să se elibereze de dreptul încălcat al fratelui său, cerându-i iertare, cerând iertare de la Allah și lăudându-l pe cel defăimat, în locul defăimării pe care i-a adus-o. „Iar cei care nu se căiesc, aceia sunt cei nedrepți.” Oamenii sunt, așadar, de două feluri: cel care își face singur nedreptate și nu se căiește și cel care se căiește și izbândește. Nu există un al treilea fel.

Versetul 12

Allah Preaînaltul a interzis multe dintre bănuielile rele despre credincioși, căci „unele bănuieli sunt păcat”. Așa sunt bănuiala lipsită de adevăr și de indicii și bănuiala rea însoțită de multe vorbe și fapte interzise. Dacă bănuiala rea rămâne în inimă, cel care o poartă nu se oprește numai la ea, ci aceasta îl urmărește până când spune ceea ce nu se cuvine și face ceea ce nu se cuvine. Tot în aceasta intră gândul rău despre musulman, ura față de el și dușmănia față de el, deși este poruncit contrariul.

„Nu vă iscodiți” înseamnă: nu cercetați lucrurile ascunse și rușinoase ale musulmanilor și nu le urmăriți. Lăsați-l pe musulman în starea lui și treceți cu vederea greșelile lui care, dacă ar fi cercetate, ar scoate la iveală lucruri necuvenite.

„Și nu vă bârfiți unii pe alții.” Bârfa este, așa cum a spus Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui: „Să-l pomenești pe fratele tău cu ceea ce el urăște”, chiar dacă acel lucru se află în el.⁴²

Apoi Allah a dat o pildă care să stârnească dezgust față de bârfă, spunând: „Ar dori vreunul dintre voi să mănânce carnea fratelui său mort? Ați uri aceasta!” El a asemănat bârfirea fratelui cu mâncarea cărnii lui, când este mort, lucru pe care sufletele îl resping cu cea mai puternică scârbă. Așa cum urâți să-i mâncați carnea, mai ales când este mort și lipsit de suflet, tot așa să urâți să-l bârfiți și să-i mâncați carnea cât timp este viu.

„Și temeți-vă de Allah! Cu adevărat, Allah este Cel care primește căința, Îndurător.” Cel care primește căința este Acela care îi îngăduie robului Său să se căiască, îl călăuzește și îl ajută să o facă, apoi Se întoarce către el primindu-i căința. El este Îndurător cu robii Săi, căci i-a chemat la ceea ce le folosește și a primit căința lor. Versetul dovedește avertizarea aspră împotriva bârfei și faptul că ea se numără printre păcatele mari, deoarece Allah a asemănat-o cu mâncarea cărnii unui mort, iar aceasta este dintre păcatele mari.

Versetul 13

Allah Preaînaltul spune că i-a creat pe fiii lui Adam dintr-o singură obârșie și că ei sunt de același neam. Toți provin dintr-un bărbat și o femeie, iar cu toții se întorc, prin obârșia lor, la Adam și Hawwa. Allah Preaînaltul a răspândit din cei doi mulți bărbați și multe femei, i-a împărțit și i-a făcut „popoare și triburi”, adică triburi mici și mari, pentru a se cunoaște unii pe alții. Dacă fiecare ar rămâne de sine stătător, nu s-ar realiza această cunoaștere reciprocă, din care decurg sprijinul reciproc, cooperarea, moștenirea și împlinirea drepturilor rudelor. Allah i-a făcut însă popoare și triburi pentru ca aceste lucruri și altele, care depind de cunoașterea reciprocă și de cunoașterea legăturilor de rudenie, să se împlinească.

Noblețea se află însă în evlavie. Cei mai nobili dintre ei înaintea lui Allah sunt cei mai evlavioși: cei mai ascultători și cei care se feresc cel mai mult de păcate, nu cei care au cele mai multe rude sau obârșia cea mai nobilă. Allah Preaînaltul este „Atotștiutor, Bine Cunoscător”. El știe cine se teme de Allah, atât în cele văzute, cât și în cele lăuntrice, și cine nu face aceasta nici în cele văzute, nici în cele lăuntrice. El îl răsplătește pe fiecare după ceea ce merită.

Acest verset dovedește că a cunoaște obârșiile este un lucru cerut și rânduit de Lege, fiindcă Allah i-a făcut popoare și triburi tocmai în acest scop.

Versetele 14 la 18

Allah Preaînaltul relatează spusele beduinilor care au intrat în Islam pe vremea Trimisului lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, fără înțelegere limpede și fără să îndeplinească ceea ce credința cere și implică. Cu toate acestea, ei au pretins și au spus: „Am crezut!”, adică am dobândit o credință deplină, care împlinește toate cerințele ei. Acesta este înțelesul afirmației lor. Allah i-a poruncit Trimisului Său să le răspundă, spunând: „Spune: Voi nu ați crezut”, adică nu pretindeți că ați ajuns la treapta credinței depline, atât în cele văzute, cât și în cele lăuntrice. „Spuneți însă: Ne-am supus”, adică am intrat în Islam; opriți-vă la aceasta.

Pricina este că „credința nu a intrat încă în inimile voastre”. V-ați supus numai din teamă, din speranță sau dintr-un alt motiv asemănător care a stat la baza credinței voastre; de aceea, bucuria credinței nu a pătruns în inimile voastre. Cuvintele „credința nu a intrat încă în inimile voastre” se referă la momentul în care ați rostit această afirmație. Ele conțin o aluzie la starea lor de mai târziu, căci Allah le-a dăruit multora dintre ei credința adevărată și lupta pe calea lui Allah.

„Dacă ascultați de Allah și de Trimisul Său”, făcând binele sau părăsind răul, „El nu vă va scădea nimic din faptele voastre”. Nu vă va scădea nici cât greutatea unui fir de praf, ci vă va da răsplata lor pe deplin, în chipul cel mai desăvârșit. Nu veți pierde nimic din ele, mic sau mare. „Cu adevărat, Allah este Atoateiertător, Îndurător”: El îl iartă pe cel care se căiește și se întoarce la El și are milă de el, primindu-i căința.

„Credincioșii sunt numai”, adică în adevăratul înțeles al cuvântului, „cei care au crezut în Allah și în Trimisul Său” și „au luptat pe calea lui Allah”: cei care au unit credința în Allah și în Trimisul Său cu lupta pe calea Sa. Dacă cineva luptă împotriva necredincioșilor, aceasta arată credința deplină din inima lui, fiindcă acela care se străduiește împotriva altora pentru Islam, credința și împlinirea rânduielilor ei se va strădui cu atât mai mult împotriva propriului suflet. Cel care nu găsește în sine tăria pentru această luptă dovedește prin aceasta slăbiciunea credinței sale.

Allah Preaînaltul a pus drept condiție a credinței lipsa îndoielii, căci credința folositoare este convingerea sigură și hotărâtă în ceea ce Allah a poruncit să fie crezut, o convingere pe care nu o atinge îndoiala în niciun fel. „Aceia sunt cei sinceri”: ei și-au adeverit credința prin faptele lor frumoase. Orice afirmație prin care cineva se declară sincer este una însemnată și trebuie susținută prin dovadă și argument. Cea mai mare dintre aceste pretenții este credința, de care depind fericirea, izbânda veșnică și izbăvirea fără sfârșit. Cel care o pretinde și îi împlinește obligațiile și cerințele este cel sincer, credinciosul adevărat. Despre cel care nu este astfel se știe că nu este sincer în pretenția sa, iar aceasta nu-i este de folos. Credința din inimă nu o cunoaște decât Allah Preaînaltul. A pretinde că ea există sau nu există în acest fel înseamnă a-L înștiința pe Allah despre ceea ce se află în inimă, ceea ce este lipsă de bună-cuviință și gând rău despre Allah.

De aceea, El spune: „Spune: Îl înștiințați voi pe Allah despre religia voastră, când Allah știe tot ce se află în ceruri și pe pământ? Allah este Atotștiutor asupra oricărui lucru.” Aceasta cuprinde toate lucrurile, printre care și ceea ce se află în inimi: credința sau necredința, dreptatea sau nelegiuirea. Allah Preaînaltul le știe pe toate și răsplătește pentru ele: dacă sunt bune, răsplata este bună, iar dacă sunt rele, răsplata este rea.

Aceasta este una dintre stările celui care își atribuie credința fără să o aibă. Fie pretinde că Îl înștiințează pe Allah, deși se știe că El cunoaște orice lucru, fie urmărește prin aceste cuvinte să-i amintească Trimisului că i-ar fi făcut o favoare, de parcă ar fi dăruit ceva în folosul lui lumesc, fără să urmărească propriul bine. Aceasta înseamnă a se împodobi cu ceea ce nu înfrumusețează și a se lăuda înaintea Trimisului cu ceva care nu se cuvine să le fie motiv de mândrie. În realitate, Allah Preaînaltul este Cel care le-a făcut lor o favoare. Așa cum El le-a dăruit crearea, hrana și binefacerile văzute și ascunse, tot astfel le-a dăruit călăuzirea către Islam și credință, iar această binefacere este mai presus de toate. De aceea spune: „Ei socotesc că ți-au făcut o favoare prin faptul că au îmbrățișat Islamul. Spune: Nu socotiți Islamul vostru o favoare făcută mie! Dimpotrivă, Allah v-a făcut vouă o favoare călăuzindu-vă către credință, dacă sunteți sinceri.”

„Cu adevărat, Allah cunoaște cele nevăzute ale cerurilor și ale pământului”: lucrurile ascunse din ele, care sunt tăinuite făpturilor, precum cele din adâncurile mărilor, din întinderile deșerturilor, cele pe care le acoperă noaptea ori le ascunde ziua. El cunoaște picăturile de ploaie, firele de nisip, tainele piepturilor și cele ascunse ale lucrurilor. „Nu cade nicio frunză fără ca El să o știe; nu există niciun bob în întunecimile pământului, nici ceva verde și nici ceva uscat, fără să fie într-o Carte limpede” [al-An'am, 6:59]. „Allah vede bine ceea ce faceți”: El va număra faptele și vă va da răsplata lor deplină, potrivit milei Sale cuprinzătoare și înțelepciunii Sale desăvârșite.

S-a încheiat explicația Surei al-Hujurat, cu ajutorul lui Allah, cu darul, generozitatea și mărinimia Sa. Lauda Îi aparține lui Allah.