Tafsir as-Saʿdī — Volumul 9

Sura adh Dhariyat

Versetele 31 la 60

Versetele 31 la 37

„El a spus: Care este, așadar, treaba voastră, o, trimișilor?” Ibrahim, pacea fie asupra lui, le-a spus: care este treaba voastră, o, trimișilor, și ce doriți? Simțise că ei erau trimiși pe care Allah îi trimisese pentru unele treburi însemnate.

„Ei au spus: Am fost trimiși la un neam de nelegiuiți”, adică la neamul lui Lut. Ei săvârșiseră nelegiuiri prin faptul că Îi asociaseră parteneri lui Allah, îl socotiseră mincinos pe trimisul lor și săvârșiseră fapta rușinoasă pe care nimeni dintre lumi nu o săvârșise înaintea lor.

„Ca să trimitem asupra lor pietre de lut, însemnate la Domnul tău pentru cei care întrec măsura”: fiecare piatră avea înscris numele celui căruia îi era destinată, fiindcă întrecuseră măsura și depășiseră hotarul. Ibrahim a început să discute cu ei despre neamul lui Lut, nădăjduind că Allah va îndepărta de la ei pedeapsa. I s-a spus însă: „O, Ibrahim! Renunță la aceasta! A venit porunca Domnului tău, iar asupra lor va veni o pedeapsă care nu poate fi înlăturată” [Hud, 11:76].⁵²

„I-am scos de acolo pe cei care erau credincioși, dar nu am găsit acolo decât o singură casă de musulmani”: era casa lui Lut, pacea fie asupra lui, cu excepția soției lui, căci ea s-a aflat printre cei nimiciți.

„Și am lăsat acolo un semn pentru cei care se tem de pedeapsa dureroasă”, pentru ca ei să ia învățătură și să știe că Allah pedepsește aspru și că trimișii Săi spun adevărul, iar adevărul spuselor lor este confirmat.

Unele învățături de înțelepciune și rânduieli din această istorisire

Printre acestea se numără înțelepciunea cu care Allah le-a istorisit robilor Săi veștile despre cei buni și despre nelegiuiți, ca să ia învățătură de la ei și să vadă unde i-au dus stările lor.

Tot aici se află virtutea lui Ibrahim, prietenul apropiat al lui Allah, binecuvântarea și pacea fie asupra lui: Allah a început istorisirea lui cu o formulare care arată însemnătatea ei și grija față de ea.

Ospitalitatea este rânduită de Lege și face parte dintre obiceiurile lui Ibrahim, prietenul apropiat al lui Allah, a cărui cale Allah le-a poruncit lui Muhammad și comunității sale să o urmeze. Allah a relatat aici ospitalitatea lui pentru a-l lăuda și a-l cinsti.

Oaspetele trebuie cinstit prin felurite forme de cinstire, prin cuvânt și prin faptă. Allah i-a descris pe oaspeții lui Ibrahim drept cinstiți, adică Ibrahim i-a cinstit, și a descris felul în care i-a ospătat prin vorbe și fapte. Ei sunt, de asemenea, cinstiți și înaintea lui Allah [Preaînaltul].

Casa lui Ibrahim, pacea fie asupra lui, era un adăpost pentru călători și oaspeți, căci aceștia au intrat la el fără să ceară îngăduință. Ei au urmat însă buna-cuviință de a saluta primii. Ibrahim le-a răspuns printr-un salut mai deplin și mai desăvârșit decât al lor, folosind o propoziție nominală, care arată statornicie și continuitate.

Este rânduit de Lege să afli cine este cel care vine la tine sau cu care ai ajuns să ai o anumită legătură, fiindcă acest lucru aduce multe foloase.

Buna-cuviință și blândețea lui Ibrahim în vorbire se văd în cuvintele „[Sunteți] oameni necunoscuți”. El nu a spus: „Nu vă cunosc.” Deosebirea dintre cele două exprimări este vădită.

Gazda trebuie să se grăbească să-și ospăteze musafirii, căci binele cel mai ales este cel făcut fără întârziere. De aceea, Ibrahim s-a grăbit să aducă hrană pentru oaspeții săi.

Dacă hrana dintr-un animal deja sacrificat, pregătită pentru altcineva decât oaspetele prezent, îi este oferită acestuia, aceasta nu este câtuși de puțin o jignire, ci o cinstire, așa cum a făcut Ibrahim, pacea fie asupra lui. Allah a spus despre oaspeții săi că erau cinstiți.

Allah i-a dăruit prietenului Său apropiat, Ibrahim, multă generozitate. Hrana se află la el, pregătită în casa sa, fără să fie nevoie să o aducă din piață, de la vecini sau din altă parte.

Ibrahim însuși i-a slujit pe oaspeții săi, deși el este prietenul apropiat al Celui Milostiv și cel mai de seamă dintre cei care îi ospătează pe musafiri.

El le-a adus mâncarea aproape, în locul în care se aflau. Nu a pus-o în altă parte, spunându-le: „Poftiți!” sau „Veniți la ea!”, fiindcă a le-o aduce aproape este mai ușor și mai frumos.

Oaspetele trebuie tratat cu bunăvoință și cu vorbe blânde, mai ales atunci când i se oferă mâncarea. Ibrahim le-a făcut o invitație delicată, spunând: „Nu mâncați?” El nu le-a spus: „Mâncați!” sau alte cuvinte pe care ar fi fost mai bine să le înlocuiască, ci a folosit o expresie de invitație: „Nu mâncați?” Cel care îi urmează pilda se cuvine să folosească acele cuvinte frumoase care se potrivesc împrejurării, spunând oaspeților săi: „Nu mâncați?”, „Nu binevoiți să poftiți?” sau „Ne faceți cinstea și bucuria de a mânca împreună cu noi...”, ori alte cuvinte asemănătoare.

Dacă cineva se teme de un alt om dintr-o anumită pricină, acel om trebuie să-i îndepărteze frica și să-i spună cuvinte care să-i risipească spaima și să-i liniștească inima. Așa i-au spus îngerii lui Ibrahim, atunci când s-a temut de ei: „Nu te teme!” După ce simțise frica față de ei, l-au înștiințat despre acea veste îmbucurătoare.

Bucuria soției lui Ibrahim, Sarah, a fost atât de mare, încât a făcut cele pomenite: și-a lovit fața și a scos acel strigăt neobișnuit.

Tot aici se află cinstirea pe care Allah le-a dăruit-o lui Ibrahim și soției sale, Sarah, vestindu-le un fiu cu multă știință.

Versetele 38 la 40

„Și în Musa”: în Musa și în semnele limpezi și minunile vădite cu care Allah l-a trimis la Faraon și la căpeteniile lui se află un semn pentru cei care se tem de pedeapsa dureroasă.

Când Musa i-a adus lui Faraon acea dovadă limpede, Faraon „s-a întors cu totul”, adică s-a întors de la adevăr și nu i-a dat atenție. Ei i-au adus lui Musa cele mai grele învinuiri, spunând: „Un vrăjitor sau un nebun!” După spusele lor, ceea ce Musa adusese era fie vrăjitorie și înșelătorie, fără nicio legătură cu adevărul, fie el era un nebun care nu putea fi tras la răspundere pentru ceea ce făcea, fiindcă era lipsit de minte. Ei știau însă, mai ales Faraon, că Musa spunea adevărul, după cum Allah Preaînaltul spune: „Le-au tăgăduit din nedreptate și trufie, deși sufletele lor erau convinse de ele” [an-Naml, 27:14]. Iar Musa i-a spus lui Faraon: „Tu știi că acestea nu le-a pogorât decât Domnul cerurilor și al pământului, ca dovezi limpezi...” [al-Isra', 17:102].

„L-am apucat pe el și oștile sale și i-am aruncat în mare, iar el era vrednic de osândă”, adică era păcătos, răzvrătit și îndrăzneț față de Allah. Allah l-a lovit cu pedeapsa Celui Puternic, Atotputernic.

Versetele 41 la 42

„Și” pentru ei se află un semn „în 'Ad”, tribul bine cunoscut, „când am trimis asupra lor vântul sterp”, adică vântul lipsit de orice bine, atunci când l-au socotit mincinos pe profetul lor Hud, pacea fie asupra lui.⁵³

„Nu lăsa nimic peste care trecea fără să-l facă asemenea rămășițelor putrezite”, adică asemenea lucrurilor vechi și destrămate. Faptul că Allah i-a nimicit, în ciuda puterii și a tăriei lor, dovedește desăvârșirea forței și puterii Sale. Nimic nu-L face neputincios, iar El Se răzbună pe cei care nu-L ascultă.

Versetele 43 la 45

„Și în Thamud” se află un semn mare, atunci când Allah l-a trimis la ei pe Salih, pacea fie asupra lui, iar ei l-au socotit mincinos și i s-au împotrivit cu îndărătnicie. Allah i-a trimis cămila ca semn vădit, dar aceasta nu le-a sporit decât răzvrătirea și îndepărtarea. „Li s-a spus: Bucurați-vă până la o vreme!”

„Ei s-au răzvrătit însă împotriva poruncii Domnului lor, iar trăsnetul i-a apucat”, adică strigătul puternic și nimicitor, „în timp ce priveau” cu propriii lor ochi pedeapsa care îi lovea. „Nu au putut să se ridice” pentru a scăpa de pedeapsă „și nici să se apere” pe ei înșiși.

Versetul 46

Tot astfel este și ceea ce Allah a făcut cu neamul lui Nuh, când l-au socotit mincinos pe Nuh, pacea fie asupra lui, și au ieșit din ascultarea poruncii lui Allah. Allah a slobozit asupra lor, din cer și din pământ, apă din belșug și i-a înecat până la cel din urmă. Nu a lăsat niciun necredincios în viață. Aceasta este calea și rânduiala lui Allah față de cei care nu-L ascultă.

Versetele 47 la 51

Allah Preaînaltul Își arată puterea mare, spunând: „Cerul l-am clădit”, adică l-am creat, l-am făcut desăvârșit și l-am așezat ca acoperiș deasupra pământului și a celor de pe el, „cu putere”, adică prin forță și putere mare. „Și Noi îi dăm întindere”, lărgind marginile și părțile lui. De asemenea, Noi le dăruim robilor Noștri din belșug mijloace de trai. Nu a rămas nicio viețuitoare în pustiurile întinse, în adâncurile mărilor ori în cuprinsul lumii de sus și de jos fără ca El să-i fi dat hrană îndestulătoare și să-i fi adus binefaceri care să-i acopere nevoile. Slavă Celui a cărui generozitate a cuprins toate făpturile! Binecuvântat este Cel a cărui îndurare a cuprins toate creaturile!

„Iar pământul l-am întins ca un așternut”, adică l-am făcut așternut pentru făpturi, astfel încât să poată înfăptui pe el tot ceea ce ține de folosul lor: locuințe, plantații, semănături, aratul pământului, șederea și străbaterea căilor care le duc la țintele și nevoile lor. Un așternut poate fi potrivit folosinței sub toate aspectele sau numai sub unele, iar Allah Preaînaltul spune că El a pregătit pământul ca pe cel mai bun așternut, în chipul cel mai desăvârșit și mai frumos. S-a lăudat pe Sine pentru aceasta, spunând: „Cât de bine îl pregătim!” El le-a pregătit robilor Săi ceea ce au cerut înțelepciunea și îndurarea Sa.

„Din fiecare lucru am creat perechi”, adică două feluri, mascul și femelă, din fiecare specie de viețuitoare, „pentru ca voi să luați aminte” la binefacerile pe care Allah vi le-a dăruit prin această rânduire și la înțelepciunea Sa. El a făcut ceea ce asigură dăinuirea tuturor speciilor de viețuitoare, pentru ca voi să le înmulțiți, să le îngrijiți și să le creșteți, dobândind astfel foloasele care decurg din acestea.

După ce i-a chemat pe robi să privească semnele Sale, care trezesc teama de El și întoarcerea către El, le-a poruncit ceea ce se urmărește prin aceasta: să fugă la El. Adică să fugă de ceea ce Allah urăște, în cele văzute și în cele lăuntrice, către ceea ce El iubește, în cele văzute și în cele lăuntrice: de la neștiință la știință, de la necredință la credință, de la păcat la ascultare și de la nepăsare la pomenirea Lui. Cine împlinește pe deplin aceste lucruri împlinește întreaga religie; de la el se îndepărtează ceea ce îl înspăimântă și ajunge la deplinătatea celor dorite și căutate.

Allah a numit întoarcerea la El o fugă, fiindcă întoarcerea către altcineva aduce felurite temeri și lucruri neplăcute, pe când întoarcerea către El aduce felurite lucruri iubite, siguranță, bucurie, fericire și izbândă. Robul fuge de hotărârea și rânduiala Sa către hotărârea și rânduiala Sa. De oricine te temi, fugi, în afară de Allah Preaînaltul: cu cât te temi mai mult de El, cu atât fugi mai mult către El. „Eu sunt pentru voi un prevenitor limpede din partea Lui”: vă avertizez asupra pedepsei lui Allah și vă trezesc teama de ea printr-o avertizare clară.

„Și nu puneți alături de Allah un alt dumnezeu!” Aceasta face parte din fuga către Allah; mai mult, este temelia fugii către El: robul să fugă de luarea altor dumnezei în afara lui Allah — idoli, rivali, morminte și altele dintre cele adorate în locul lui Allah — și [robul] să-I închine numai Domnului său adorarea, frica, speranța, invocarea și întoarcerea cu căință.

Versetele 52 la 53

Allah îi vorbește Trimisului Său, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, ca să-l mângâie pentru tăgăduirea politeiștilor, care Îi asociază parteneri lui Allah, îl socotesc mincinos și spun despre el vorbe urâte de care el este cu totul curat. Astfel de vorbe au fost mereu deprinderea și obiceiul nelegiuiților care i-au socotit mincinoși pe trimiși. Allah nu a trimis vreun trimis fără ca neamul lui să-l învinuiască de vrăjitorie sau de nebunie.

Allah Preaînaltul spune: oare aceste vorbe, rostite de cei dintâi și de cei de pe urmă, sunt vorbe pe care și le-au lăsat unii altora ca îndemn și pe care și le-au predat unii altora, astfel încât să nu fie de mirare că s-au înțeles asupra lor? Sau „ei sunt un neam care întrece măsura”: inimile și faptele lor s-au asemănat în necredință și în răzvrătire, astfel încât s-au asemănat și vorbele izvorâte din răzvrătirea lor? Aceasta din urmă este realitatea! După cum Allah Preaînaltul spune: „Cei care nu cred spun: De ce nu ne vorbește Allah sau nu ne vine un semn? Tot astfel au spus și cei de dinaintea lor vorbe asemenea lor. Inimile lor se aseamănă” [al-Baqarah, 2:118]. Tot astfel, credincioșii, ale căror inimi se aseamănă prin supunerea față de adevăr, căutarea lui și strădania pentru el, s-au grăbit să creadă în trimișii lor, să-i preamărească, să-i respecte și să le vorbească așa cum li se cuvine.⁵⁴

Versetele 54 la 55

Allah Preaînaltul îi poruncește Trimisului Său să se îndepărteze de cei care întorc spatele și tăgăduiesc: „Întoarce-te de la ei”, adică nu te preocupa de ei, nu-i trage la răspundere și vezi-ți de ceea ce ai de făcut. Nu ești de învinuit pentru păcatul lor. Datoria ta este doar transmiterea mesajului, iar tu ai îndeplinit ceea ce ți s-a încredințat și ai transmis ceea ce ai fost trimis să vestești.

„Și adu aminte, căci aducerea-aminte le folosește credincioșilor.” Aducerea-aminte este de două feluri. Primul este amintirea detaliilor necunoscute ale unor lucruri ale căror linii generale sunt cunoscute prin firea înnăscută și prin rațiune. Allah a creat mințile cu înclinația de a iubi și a prefera binele, de a urî răul și de a-l respinge, iar Legea Sa este în acord cu aceasta. Orice poruncă și orice interdicție din Lege sunt, așadar, o aducere-aminte. Deplinătatea acesteia constă în a arăta binele, frumusețea și foloasele celor poruncite, precum și pagubele celor interzise.

Al doilea fel de aducere-aminte constă în a le reaminti credincioșilor ceea ce știu deja, dar peste care s-au așternut nepăsarea și uitarea. Acele lucruri li se amintesc și li se repetă, ca să se întipărească în mințile lor, ca ei să se trezească, să pună în practică ceea ce li s-a reamintit și să dobândească o nouă râvnă și hotărâre, care să le aducă folos și înălțare.

Allah a spus că aducerea-aminte le folosește credincioșilor, fiindcă ei au credință, teamă, întoarcere cu căință și căutarea mulțumirii lui Allah. Acestea fac ca aducerea-aminte să le fie de folos și ca îndemnul să-și găsească locul potrivit în ei, după cum Allah Preaînaltul spune: „Adu aminte, dacă aducerea-aminte este de folos! Cel care se teme va lua aminte, iar cel mai nenorocit o va ocoli” [al-A'la, 87:9-11]. Cât despre cel care nu are credință și nici disponibilitatea de a primi aducerea-aminte, lui nu-i folosește să i se amintească. El este asemenea pământului sărăturos, căruia ploaia nu-i folosește deloc. Cei din această categorie nu ar crede, chiar dacă le-ar veni orice semn, până când nu ar vedea pedeapsa dureroasă.

Versetele 56 la 58

Acesta este scopul pentru care Allah i-a creat pe djinni și pe oameni și pentru care i-a trimis pe toți trimișii să cheme la el: adorarea Sa, care cuprinde cunoașterea Lui, iubirea Lui, întoarcerea cu căință către El, îndreptarea spre El și îndepărtarea de oricine altcineva în afara Lui. Aceasta depinde de cunoașterea lui Allah Preaînaltul, căci desăvârșirea adorării depinde de cunoașterea lui Allah. Cu cât robul Îl cunoaște mai mult pe Domnul său, cu atât adorarea sa este mai desăvârșită. Pentru aceasta i-a creat Allah pe cei răspunzători de faptele lor; nu i-a creat fiindcă ar avea nevoie de ei.⁵⁵

El nu dorește „de la ei mijloace de trai” și nici nu dorește „să Mă hrănească”. Allah Preaînaltul este Cel lipsit de orice nevoie, Cel care îi îndestulează pe ceilalți, fără să aibă El Însuși nevoie de cineva în vreo privință. Toate făpturile sunt cele care au nevoie de El pentru toate nevoile și cerințele lor, atât cele de neapărată trebuință, cât și celelalte.

De aceea, El spune: „Cu adevărat, Allah este Dăruitorul de hrană”, adică Cel care dăruiește hrana din belșug. Nu există nicio viețuitoare pe pământ sau în cer a cărei hrană să nu-I revină lui Allah; El știe locul în care trăiește și locul în care este păstrată. „Cel cu putere, Cel Neclintit”: Lui Îi aparțin întreaga forță și întreaga putere, prin care a adus la existență corpurile imense din lumea de jos și din lumea de sus. Prin forța și puterea Sa, El cârmuiește cele văzute și cele ascunse, iar voința Sa se împlinește asupra tuturor făpturilor. Ceea ce Allah voiește se întâmplă, iar ceea ce nu voiește nu se întâmplă. Niciun fugar nu-I poate scăpa și nimeni nu iese de sub stăpânirea Sa. Dintre dovezile puterii Sale este faptul că a făcut să ajungă hrana Sa la întreaga lume. Dintre dovezile tăriei și puterii Sale este și faptul că îi învie pe morți după ce putrezirea i-a destrămat, vânturile i-au risipit, păsările și fiarele i-au înghițit, iar ei s-au împrăștiat și s-au sfărâmat în întinderile pustiurilor și în adâncurile mărilor. Niciunul dintre ei nu-I scapă. El știe ce mistuie pământul din ei. Slavă Celui Puternic, Neclintit!

Versetele 59 la 60

„Cei care au fost nedrepți”, socotindu-l mincinos pe Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, vor avea „o parte” de pedeapsă și osândă, adică o porție și o măsură asemenea celei care le-a fost dată tovarășilor lor dintre oamenii nedreptății și ai tăgăduirii. „Să nu-Mi ceară, așadar, să o grăbesc!”, adică pedeapsa. Rânduiala lui Allah față de neamuri este una singură: orice om care stăruie în tăgăduire, fără căință și fără întoarcere la El, va fi neapărat atins de pedeapsă, chiar dacă ea întârzie pentru o vreme.

De aceea, Allah i-a amenințat cu Ziua Învierii, spunând: „Vai celor care nu cred, din pricina zilei lor care le este promisă!” Aceasta este Ziua Învierii, în care li s-au promis felurite pedepse și osânde, [lanțuri] și obezi. Nu vor avea nici ajutor, nici izbăvitor de pedeapsa lui Allah. Căutăm adăpost la Allah de ea.