Tafsir as-Saʿdī — Volumul 9

Sura an Najm

Versetele 1 la 62

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 18

Allah Preaînaltul jură pe stea atunci când apune, adică atunci când coboară la orizont la sfârșitul nopții, când noaptea se retrage și ziua se apropie. În aceasta se află semne mărețe care fac potrivit jurământul pe ea. Interpretarea corectă este că „steaua” este aici un nume generic, care cuprinde toate stelele. El a jurat pe stele pentru a confirma adevărul revelației divine aduse de Trimis, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, deoarece între acestea există o potrivire minunată. Allah Preaînaltul a făcut stelele o podoabă a cerului; tot astfel, revelația și urmările ei sunt o podoabă a pământului. Fără știință moștenită de la profeți, oamenii s-ar afla într-un întuneric mai adânc decât întunericul nopții celei mai negre.

Lucrul asupra căruia se jură este faptul că Trimisul [binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui] este ferit de rătăcire în știința sa și de abatere în intenția sa. Aceasta implică faptul că el este îndrumat în știință, îi îndrumă pe alții, are o intenție bună și este un sfătuitor sincer al făpturilor, spre deosebire de oamenii rătăcirii, a căror știință este stricată și a căror intenție este rea. A spus „tovarășul vostru”, pentru a le atrage atenția asupra adevărului și îndrumării pe care le cunosc de la el și asupra faptului că starea lui nu le este ascunsă.

„El nu vorbește după propria poftă”: vorbirea sa nu izvorăște din pofta propriului suflet. „Aceasta nu este decât o revelație care îi este revelată”: el urmează numai îndrumarea și evlavia care i-au fost revelate, atât pentru sine, cât și pentru ceilalți. Aceasta arată că Sunnah este o revelație de la Allah către Trimisul Său, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, după cum Allah Preaînaltul spune: „Allah a pogorât asupra ta Cartea și înțelepciunea.” Arată, de asemenea, că el este ferit de greșeală în ceea ce vestește despre Allah Preaînaltul și despre Legea Sa, deoarece cuvintele lui nu provin din poftă, ci dintr-o revelație care îi este revelată.

Apoi l-a menționat pe cel care l-a învățat pe Trimis [binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui]: Jibril, pacea fie asupra lui, cel mai ales, cel mai puternic și cel mai desăvârșit dintre îngerii nobili. A spus: „L-a învățat cel înzestrat cu puteri mari.” Cel care a coborât cu revelația la Trimis, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, a fost Jibril, pacea fie asupra lui, înzestrat cu puteri mari: cu o mare putere, atât exterioară, cât și lăuntrică, puternic în îndeplinirea celor pe care Allah i-a poruncit să le îndeplinească, puternic în transmiterea revelației către Trimis, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, și în păzirea ei, pentru ca diavolii să nu o fure și să nu introducă în ea ceea ce nu-i aparține. Faptul că Allah a trimis revelația Sa cu acest trimis puternic și demn de încredere face parte din păzirea ei de către Allah.

„Plin de tărie”: înzestrat cu putere, purtare frumoasă și frumusețe exterioară și lăuntrică. „Apoi s-a înălțat”: Jibril, pacea fie asupra lui.

„Aflându-se la orizontul cel mai înalt”: orizontul cerului, care se află mai sus de pământ. El este dintre spiritele înalte la care diavolii nu ajung și la care nu pot avea acces.

„Apoi s-a apropiat”: Jibril s-a apropiat de Profet, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, pentru a-i transmite revelația; „și a coborât” către el de la orizontul cel mai înalt.

„Până s-a aflat”, în apropierea sa de el, „la o depărtare de două arcuri”, adică la lungimea a două arcuri, iar arcul este cunoscut, „sau chiar mai aproape”: mai aproape decât lungimea celor două arcuri. Aceasta arată că i-a transmis mesajul Trimisului, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, în chip deplin și nemijlocit și că între el și Jibril, pacea fie asupra lui, nu a existat niciun intermediar.

„Astfel, El i-a revelat”: Allah, prin mijlocirea lui Jibril, pacea fie asupra lui, „robului Său” [Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui] „ceea ce i-a revelat”, adică ceea ce i-a transmis din Legea măreață și din vestea cea dreaptă.

„Inima nu a tăgăduit ceea ce a văzut.” Inima Trimisului, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, și vederea lui au fost în deplină armonie cu privire la revelația pe care Allah i-a dăruit-o; auzul, vederea și inima sa s-au unit asupra ei. Aceasta este o dovadă a desăvârșirii revelației pe care Allah i-a transmis-o și a faptului că el a primit-o de la El fără nicio îndoială, confuzie sau nesiguranță. Inima lui nu a tăgăduit ceea ce au văzut ochii lui și nu s-a îndoit de aceasta.

Este cu putință ca sensul să privească marile semne ale lui Allah pe care le-a văzut, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, în noaptea călătoriei nocturne și de care a fost sigur cu inima și cu vederea sa. Aceasta este interpretarea corectă a nobilului verset. S-a spus și că sensul este că Trimisul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, L-a văzut pe Domnul său în noaptea călătoriei nocturne și că El i-a vorbit. Aceasta este părerea aleasă de mulți învățați, Allah să aibă milă de ei; pe baza ei, ei au afirmat că Trimisul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, L-a văzut pe Domnul său în viața lumească.

Dar părerea corectă este prima: cel avut în vedere este Jibril, pacea fie asupra lui, așa cum arată contextul. Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, l-a văzut pe Jibril în înfățișarea sa originară de două ori: o dată la orizontul cel mai înalt, sub cerul cel mai de jos, după cum s-a arătat, și a doua oară deasupra celui de-al șaptelea cer, în noaptea în care Trimisul lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, a fost purtat în călătoria nocturnă.⁶⁰

De aceea a spus: „Cu adevărat, l-a mai văzut la o altă coborâre”: Muhammad l-a văzut pe Jibril încă o dată, coborând către el, „lângă Sidrat al-Muntaha”. Acesta este un arbore foarte mare, deasupra celui de-al șaptelea cer. A fost numit Sidrat al-Muntaha deoarece la el ajunge ceea ce urcă de pe pământ și până la el coboară ceea ce vine de la Allah, revelație și altele; sau deoarece la el se oprește cunoașterea făpturilor: fiind deasupra cerurilor și pământului, el este limita cunoașterii lor; ori din alte motive. Allah știe cel mai bine. Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, l-a văzut așadar pe Jibril în acel loc al spiritelor înalte, curate și frumoase, de care nu se apropie niciun diavol și niciun alt spirit rău.

Lângă acel arbore se află „Grădina Sălașului”: Paradisul care cuprinde toate desfătările, locul în care ajung toate speranțele, spre care se îndreaptă toate năzuințele și la care își găsesc adăpost dorințele. Aceasta este o dovadă că Paradisul se află în cel mai înalt loc, deasupra celui de-al șaptelea cer.

„Când arborele Sidr era învăluit de ceea ce îl învăluia”: îl învăluia, din porunca lui Allah, un lucru măreț a cărui descriere nu o cunoaște decât Allah, Cel Atotputernic și Măreț.

„Privirea nu s-a abătut”: nu s-a abătut nici la dreapta, nici la stânga de la ceea ce urmărea, „și nici nu a depășit măsura”: privirea nu a trecut dincolo de ea. Aceasta arată deplinătatea bunei sale purtări, binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lui. El a stat în locul în care Allah l-a așezat, fără să rămână în urmă, să-l depășească ori să se abată de la el. Acesta este cel mai desăvârșit chip al bunei purtări mărețe, prin care i-a întrecut pe cei dintâi și pe cei de pe urmă. Abaterea se produce într-unul dintre următoarele feluri: fie robul nu îndeplinește ceea ce i s-a poruncit, fie îndeplinește cu neglijență, fie întrece măsura, fie se abate la dreapta sau la stânga. Toate acestea sunt înlăturate de la el, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui.

„Cu adevărat, el a văzut dintre marile semne ale Domnului său”: Paradisul, Focul și celelalte lucruri pe care le-a văzut, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, în noaptea călătoriei nocturne.

Versetele 19 la 25

După ce Allah Preaînaltul a menționat îndrumarea și religia adevărului aduse de Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, precum și porunca de a-L adora numai pe Allah și de a afirma unicitatea Lui, a arătat falsitatea căii politeiștilor. Ei adoră ceea ce nu are nicio însușire a desăvârșirii, nu aduce folos și nu vatămă. Acestea sunt doar nume goale de sens, date de politeiști și de părinții lor ignoranți și rătăciți. Au născocit pentru ele nume neîntemeiate, pe care nu le merită, înșelându-se astfel pe ei înșiși și pe alți oameni rătăciți. Divinitățile aflate în această stare nu merită nici cât greutatea unui fir de praf de adorare. Ei au dat acestor rivali numele respective, pretinzând că ele sunt derivate din însușiri pe care le-ar avea: au numit al-Lat pornind de la al-Ilah, Cel vrednic de adorare; al-'Uzza, pornind de la al-'Aziz; și Manat, pornind de la al-Mannan. Aceasta este o abatere cu privire la numele lui Allah și o îndrăzneală de a-I face asociați. Aceste nume sunt lipsite de înțelesurile pretinse. Oricine are măcar o urmă de rațiune știe că acele însușiri nu li se potrivesc.

„Oare vouă vă revine partea bărbătească, iar Lui partea femeiască?” Îi atribuiți lui Allah fiice, după pretenția voastră, iar vouă fii?

„Aceasta ar fi, așadar, o împărțire nedreaptă!”: nedreaptă și strâmbă. Ce nedreptate poate fi mai mare decât o împărțire care presupune așezarea robului creat mai presus de Creator? El este cu mult prea înalt față de ceea ce spun ei!

Cuvintele Sale „Ele nu sunt decât niște nume pe care voi și părinții voștri le-ați dat, fără ca Allah să fi pogorât vreo dovadă pentru ele” înseamnă: nicio dovadă și niciun argument care să arate corectitudinea credinței voastre. Orice lucru pentru care Allah nu a pogorât o dovadă este fals și stricat și nu poate fi luat drept religie. Ei înșiși nu urmează niciun argument prin care să fie siguri de calea pe care au ales-o, ci ceea ce i-a îndreptat spre spusele lor este bănuiala stricată, ignoranța lipsită de valoare și ceea ce poftesc sufletele lor din asociere și inovații potrivite cu dorințele lor. Totuși, nu au niciun motiv care să-i oblige să urmeze bănuiala din lipsa științei și a îndrumării. De aceea Allah Preaînaltul a spus: „Deși le-a venit îndrumarea de la Domnul lor.” Aceasta îi îndrumă în privința unicității lui Allah, a profeției și a tuturor lucrurilor de care robii au nevoie. Allah le-a lămurit pe toate prin cea mai deplină, mai limpede și mai potrivită explicație, care arată ceea ce este urmărit, și a adus pentru ele dovezi și argumente ce fac obligatorie urmarea lor, atât pentru aceștia, cât și pentru ceilalți. După această lămurire și aceste dovezi, nimănui nu-i mai rămâne vreun argument sau vreo scuză. Dacă tot ceea ce urmează ei se reduce la bănuială, iar sfârșitul este nefericirea veșnică și pedeapsa fără sfârșit, a rămâne în această stare este cea mai mare nesăbuință și cea mai mare nedreptate.

Cu toate acestea, ei își fac speranțe deșarte și se amăgesc singuri! De aceea, Allah Preaînaltul a respins pretenția celui care susține că va obține ceea ce își dorește, deși minte în această privință, spunând: „Oare omul are tot ceea ce își dorește? Ale lui Allah sunt Viața de Apoi și cea dintâi.” El îi dăruiește din ele cui voiește și oprește de la cine voiește. Lucrurile nu urmează dorințele lor și nici nu se potrivesc poftelor lor.⁶²

Versetul 26

Allah Preaînaltul îl mustră pe cel care îi adoră pe alții în afara Lui, îngeri sau alte făpturi, și pretinde că acestea îi aduc folos și mijlocesc pentru el la Allah în Ziua Învierii: „Câți îngeri sunt în ceruri”, dintre îngerii apropiați și nobili, „a căror mijlocire nu folosește la nimic”, adică nu-i ajută pe cei care i-au chemat, s-au atașat de ei și au nădăjduit în ei, „decât după ce Allah îngăduie cui voiește și de cine este mulțumit”. Trebuie să fie întrunite două condiții: îngăduința Lui Preaînaltul pentru mijlocire și mulțumirea Sa față de cel pentru care se mijlocește. Este cunoscut și statornicit că El nu primește dintre fapte decât ceea ce este săvârșit sincer pentru Fața lui Allah, iar cel care îl săvârșește urmează în el Legea revelată. Prin urmare, politeiștii nu au nicio parte din mijlocirea mijlocitorilor; [și ei] și-au închis singuri calea către îndurarea Celui mai Milostiv dintre cei milostivi.

Versetele 27 la 30

Este vorba despre politeiștii care Îi fac asociați lui Allah, îi socotesc mincinoși pe trimișii Săi și nu cred în Viața de Apoi. [Și], din pricina necredinței lor în Viața de Apoi, ei au îndrăznit să rostească și să facă ceea ce au rostit și au făcut, împotrivindu-se lui Allah și Trimisului Său. Printre acestea se află spusele lor: îngerii sunt fiicele lui Allah. Ei nu L-au declarat pe Domnul lor mai presus de a avea copii și nu i-au cinstit pe îngeri, ci i-au umilit numindu-i femei. Totuși, ei nu au nicio știință despre aceasta, nici de la Allah, nici de la Trimisul Său; nici firea înnăscută și nici rațiunea nu au arătat-o. Dimpotrivă, întreaga știință arată opusul spuselor lor și faptul că Allah este mai presus de copii și de soție, căci El este Unul, Unicul, Singurul, Cel de care toate au nevoie, Cel care nu a născut și nu a fost născut și Căruia nimeni nu-I este egal. Îngerii sunt nobili, apropiați de Allah și stau în slujba Sa: „Ei nu-I sunt neascultători lui Allah în ceea ce le poruncește și fac ceea ce li se poruncește.”

Politeiștii, în această vorbă urâtă, nu urmează decât bănuiala, care nu poate ține locul adevărului cu nimic. Adevărul cere certitudinea dobândită din dovezi [hotărâtoare] și argumente limpezi.

De vreme ce aceasta era purtarea celor pomeniți, care nu aveau drept scop urmarea adevărului, ci singurul lor scop și singura lor țintă erau ceea ce pofteau sufletele lor, Allah i-a poruncit Trimisului Său să se îndepărteze de cel care se abate de la Pomenirea Sa — Pomenirea plină de înțelepciune, Coranul măreț [și Vestea nobilă] —, întorcând spatele științelor folositoare și nedorind decât viața lumească. Aceasta este limita dorinței sale. Este cunoscut că robul nu lucrează decât pentru lucrul pe care îl dorește. De aceea, strădania acestora se mărginește la viața lumească, la plăcerile și poftele ei: le dobândesc oricum pot și se grăbesc să urmeze orice cale care li se ivește.

„Aceasta este limita științei lor”: acesta este capătul și hotarul cunoașterii lor. Cât despre cei care cred în Viața de Apoi și o socotesc adevărată, oamenii înțelegerii și ai rațiunii, aspirația și dorința lor se îndreaptă spre sălașul Vieții de Apoi. Știința lor este cea mai bună și cea mai înaltă dintre științe: știința luată din Cartea lui Allah și din Sunnah Trimisului Său, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui. Allah Preaînaltul știe cel mai bine cine merită îndrumarea și îl îndrumă și cine nu o merită, lăsându-l în seama sa și lipsindu-l de ajutor, astfel încât se abate de la calea lui Allah. De aceea Allah Preaînaltul a spus: „Cu adevărat, Domnul tău știe cel mai bine cine s-a abătut de la calea Sa și știe cel mai bine cine este îndrumat.” El Își așează harul acolo unde știe că îi este locul potrivit.

Versetele 31 la 32

Allah Preaînaltul arată că El este Stăpânul stăpânirii, Singurul care stăpânește viața lumească și Viața de Apoi și că tot ceea ce se află în ele Îi aparține lui Allah. El, ca Suveran măreț, dispune de făpturile Sale, care sunt robii și supușii Săi. Își împlinește asupra lor hotărârea și le aplică Legea Sa, le poruncește și le interzice și le răsplătește felul în care au răspuns poruncilor și interdicțiilor Sale. Îl răsplătește pe cel ascultător și îl pedepsește pe cel neascultător, „pentru a-i răsplăti pe cei care au făcut rău”, săvârșind faptele rele ale necredinței și păcatele mai mici decât aceasta, „după faptele lor”: după faptele rele pe care le-au săvârșit, printr-o pedeapsă cumplită. „Și a-i răsplăti pe cei care au făcut bine”, desăvârșind adorarea lui Allah și făcând bine făpturilor Lui prin felurite foloase, „cu cea mai frumoasă răsplată”: cu o stare bună în viața lumească și în Viața de Apoi, dintre care cea mai mare și mai înaltă este mulțumirea Domnului lor și dobândirea Paradisului și a desfătărilor sale.

Apoi i-a descris, spunând: „Pe cei care se feresc de păcatele mari și de faptele rușinoase”: ei îndeplinesc obligațiile pe care Allah li le-a poruncit, a căror părăsire se numără printre păcatele mari, și se feresc de marile lucruri oprite, precum desfrânarea, băutul vinului, consumarea dobânzii, uciderea și celelalte păcate grave asemenea acestora. „În afara micilor greșeli”: acestea sunt păcatele mici în care cel care le săvârșește nu stăruie sau pe care robul le comite din când în când, rar și puțin. Simpla lor săvârșire nu îl scoate pe rob din rândul făcătorilor de bine. Dacă, odată cu ele, el își îndeplinește obligațiile și se ferește de cele interzise, aceste greșeli intră sub iertarea lui Allah, care cuprinde toate lucrurile.

De aceea a spus: „Cu adevărat, Domnul tău are o iertare cuprinzătoare.” Fără iertarea Sa, ținuturile și robii ar fi pierit; fără iertarea și îngăduința Sa, cerul ar fi căzut peste pământ și El nu ar fi lăsat pe fața lui nicio viețuitoare. De aceea Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, a spus: „Cele cinci rugăciuni, de la o rugăciune de vineri până la următoarea rugăciune de vineri și de la un Ramadan până la următorul Ramadan, șterg păcatele săvârșite între ele, atâta vreme cât sunt evitate păcatele mari.”⁶³

Cuvintele Sale „El vă cunoaște cel mai bine de când v-a adus la existență din pământ și de când erați prunci nenăscuți în pântecele mamelor voastre” înseamnă: El Preaînaltul cunoaște cel mai bine toate stările voastre, firea voastră slabă și neputința voastră în multe dintre cele pe care Allah vi le-a poruncit. El cunoaște și mulțimea imboldurilor spre săvârșirea lucrurilor oprite, numeroasele atracții care vă trag către ele și lipsa unor piedici puternice. Slăbiciunea voastră era prezentă și vădită atunci când Allah v-a scos din pământ și când erați în pântecele mamelor voastre și ea nu a încetat să se afle în voi. Deși Allah Preaînaltul a pus în voi o putere cu care să împliniți ceea ce v-a poruncit, slăbiciunea tot nu a dispărut.

Întrucât El Preaînaltul cunoaște aceste stări ale voastre, înțelepciunea divină și dărnicia Domnului cer să vă cuprindă cu îndurarea, iertarea și îngăduința Sa, să vă acopere cu binefacerea Sa și să îndepărteze de la voi fărădelegile și păcatele. Aceasta cu atât mai mult atunci când robul urmărește mulțumirea Domnului său în toate momentele, se străduiește în cea mai mare parte a timpului să se apropie de El și fuge de păcatele prin care s-ar face urât înaintea Stăpânului său, dar apoi săvârșește câte o scăpare după alta. Allah Preaînaltul este Cel mai Generos dintre cei generoși și Cel mai Darnic dintre cei darnici, mai îndurător față de robii Săi decât o mamă față de copilul ei. Un asemenea om va fi, fără îndoială, aproape de iertarea Domnului său, iar Allah îi va răspunde în toate stările sale.⁶⁴

De aceea Allah Preaînaltul a spus: „Așadar, nu declarați curate sufletele voastre!” Adică să nu le spuneți oamenilor că sufletele voastre sunt curate, lăudându-vă astfel înaintea lor. „El știe cel mai bine cine este evlavios.” Evlavia își are locul în inimă, iar Allah este Cel care o cunoaște și răsplătește bunătatea și evlavia aflate în ea. Cât despre oameni, ei nu vă pot fi de niciun folos împotriva lui Allah.

Versetele 33 la 62

În versetele 33-35, Allah Preaînaltul spune: Ai văzut cât de urâtă este starea celui căruia i s-a poruncit să-L adore pe Domnul său și să afirme unicitatea Lui, dar care s-a întors și s-a îndepărtat de aceasta? Dacă sufletul său se învoiește să dea ceva puțin, el nu stăruie în aceasta, ci devine zgârcit, se oprește și nu mai dă. Facerea de bine nu este o însușire firească a lui; dimpotrivă, firea lui este să se întoarcă de la ascultare și să nu stăruie în săvârșirea binelui. Cu toate acestea, se laudă pe sine și își atribuie o treaptă diferită de cea pe care i-a dat-o Allah.

„Are el cunoașterea celor nevăzute, încât vede?” Vede el cele nevăzute și vestește despre ele? Sau atribuie lui Allah ceea ce El nu a spus și îndrăznește împotriva Lui, reunind cele două lucruri amintite: săvârșirea răului și lauda de sine? Aceasta din urmă este situația reală, căci se știe că el nu are cunoașterea celor nevăzute. Chiar presupunând că ar pretinde aceasta, vestirile categorice despre cele nevăzute, venite prin Profetul ferit de greșeală, contrazic spusele lui, iar aceasta dovedește falsitatea lor.⁶⁵

În versetele 36-37, „Sau nu i s-a vestit”, celui care face această pretenție, „ceea ce se află în foile lui Musa și ale lui Ibrahim, care și-a împlinit pe deplin îndatoririle”?

Adică Ibrahim a îndeplinit tot ceea ce Allah l-a pus la încercare să îndeplinească și i-a poruncit dintre rânduieli, principiile fundamentale ale religiei și ramurile ei.

În acele foi se află multe porunci, dintre care unele dintre cele mai importante sunt cele amintite de Allah în versetele 38-41: „că niciun purtător de povară nu va purta povara altuia; că omul nu va avea decât ceea ce a agonisit prin strădania sa”. Fiecare făptuitor are propriile sale fapte, bune și rele. Nu îi aparține nimic din fapta și strădania altuia și nimeni nu ia asupra sa păcatul altcuiva. „Că strădania sa va fi văzută”, în Viața de Apoi, când binele săvârșit de el va fi deosebit de răul său. „Apoi va primi pentru ea răsplata deplină”, adică o răsplată care cuprinde în întregime toate faptele. Binele curat va fi răsplătit cu cea mai bună răsplată, răul curat cu cea mai rea, iar faptele amestecate vor fi răsplătite potrivit lor. Toate făpturile vor recunoaște dreptatea și bunătatea acestei răsplătiri și Îl vor lăuda pe Allah pentru ea. Chiar și locuitorii Focului vor intra în Foc cu inimile pline de laudă pentru Domnul lor, recunoscând desăvârșirea înțelepciunii Sale și disprețuindu-se pe ei înșiși, fiindcă ei sunt cei care s-au adus pe sine și și-au îndreptat pașii spre cel mai rău deznodământ.

Cei care consideră că nu este îngăduit să se dăruiască celor vii sau celor morți răsplata faptelor prin care omul se apropie de Allah au adus ca dovadă cuvintele Lui [Preaînaltul]: „că omul nu va avea decât ceea ce a agonisit prin strădania sa”. Ei au spus că, deoarece Allah a rostit aceste cuvinte, a-i ajunge strădania altuia ar fi în contradicție cu ele. Însă această argumentare trebuie cercetată. Versetul arată doar că omului nu îi aparține decât ceea ce a agonisit el însuși prin strădania sa. Acest lucru este adevărat și nu există dezacord asupra lui. Dar versetul nu arată că omul nu poate beneficia de strădania altuia, dacă acela i-o dăruiește. Tot astfel, omului nu îi aparțin dintre bunuri decât cele pe care le stăpânește și care se află în mâna lui. De aici nu rezultă însă că el nu poate deveni proprietarul a ceea ce altcineva îi dăruiește din bunurile pe care le deține.⁶⁶

Cuvintele Sale din versetul 42, „că la Domnul tău este întoarcerea finală”, înseamnă că la El ajung toate lucrurile și la El se întorc făpturile prin înviere și ridicarea din morminte. Allah este capătul tuturor lucrurilor, în orice privință: la El ajung cunoașterea, judecata, mila și toate celelalte desăvârșiri.

„Că El este Cel care face să râdă și să plângă” (versetul 43): El este Cel care a adus la existență cauzele râsului și plânsului, și anume binele și răul, bucuria și veselia, neliniștea și tristețea. El, Preaslăvitul, are în aceasta o înțelepciune deplină.

„Că El este Cel care dă moartea și viața” (versetul 44): El Singur aduce la existență și face să înceteze existența.

Cel care a adus făpturile la existență și le-a poruncit și le-a interzis le va readuce la viață după moarte și le va răsplăti pentru faptele pe care le-au săvârșit în această lume.

În versetele 45-46, cuvintele „că El a creat cele două sexe” sunt lămurite prin precizarea: „bărbatul și femeia”. Aceasta este o denumire generală, care cuprinde toate ființele vii, atât cele înzestrate cu vorbire, cât și cele necuvântătoare. El Singur le creează „dintr-o picătură de sămânță, atunci când este vărsată”. Aceasta este una dintre cele mai mari dovezi ale desăvârșirii puterii Sale și ale faptului că numai El are măreția puterii absolute: a adus la existență aceste ființe, mici și mari, dintr-o picătură slabă, dintr-un lichid neînsemnat. Apoi le-a făcut să crească și le-a desăvârșit până ce au ajuns la starea lor deplină. După aceea, omul ajunge fie la cele mai înalte trepte, în înălțimile cele mai de sus, fie la cele mai josnice stări, în adâncul cel mai de jos.

De aceea, a adus prima creare ca dovadă pentru readucerea la viață și a spus, în versetul 47: „că Lui Îi revine aducerea la existență a doua oară”. El îi va readuce pe robi din morminte, îi va aduna în Ziua hotărâtă și le va răsplăti faptele bune și rele.

„Că El este Cel care îmbogățește și dăruiește bunuri” (versetul 48): i-a îmbogățit pe robi ușurându-le câștigarea traiului prin negoț și prin diferite îndeletniciri, meserii și alte mijloace de câștig. „Și dăruiește bunuri”: le-a dăruit robilor Săi tot felul de averi, pe care ei le păstrează și prin care devin stăpânii multor bunuri. Una dintre binefacerile Sale este că i-a înștiințat că toate binefacerile vin de la El. De aceea, robii trebuie să-I mulțumească și să-L adore numai pe El, fără să-I facă vreun asociat.

„Că El este Stăpânul stelei Sirius” (versetul 49). Aceasta este steaua cunoscută sub numele ash-Shi'ra al-'Abur, numită și al-Mirzam. Allah a menționat-o în mod aparte, deși El este Stăpânul tuturor lucrurilor, deoarece această stea era adorată în vremea neștiinței. Astfel, Allah Preaînaltul a arătat că ceea ce adorau politeiștii este supus stăpânirii Sale, cârmuit și creat. Cum să fie luat, așadar, drept dumnezeu alături de Allah?

„Că El a nimicit vechiul neam 'Ad” (versetul 50): acesta este neamul lui Hud, pacea fie asupra lui. Când l-au socotit mincinos pe Hud, Allah i-a nimicit printr-un vânt cumplit, rece și vijelios.

„Și neamul Thamud” (versetul 51): neamul lui Salih, pacea fie asupra lui. Allah l-a trimis la Thamud, dar ei l-au socotit mincinos.

Allah le-a trimis cămila ca semn, dar ei i-au tăiat tendoanele și l-au socotit mincinos. Atunci Allah [Preaînaltul] i-a nimicit, „fără să lase pe nimeni” dintre ei; i-a nimicit până la ultimul.

„Iar mai înainte, neamul lui Nuh, căci ei erau și mai nedrepți și mai răzvrătiți” (versetul 52), decât aceste neamuri. Allah i-a nimicit și i-a înecat.

„Că El a prăbușit cetățile răsturnate” (versetele 53-54): este vorba despre neamul lui Lut, pacea fie asupra lui. Allah le-a trimis o pedeapsă cu care nu mai pedepsise pe nimeni dintre oameni: le-a răsturnat locuințele cu susul în jos și a făcut să plouă asupra lor cu pietre din lut ars. De aceea a spus: „acoperindu-le cu ceea ce le-a acoperit”. I-a acoperit pedeapsa chinuitoare și cumplită cu care i-a acoperit: un lucru atât de mare, încât nu poate fi descris.

„De care dintre binefacerile Domnului tău te îndoiești?” (versetul 55). De care dintre binefacerile și harurile lui Allah te îndoiești, omule? Binefacerile Sale sunt limpezi și nu lasă loc îndoielii în nicio privință. Orice binefacere de care se bucură robii vine de la El Preaînaltul și numai El îndepărtează nenorocirile.

„Acesta este un prevenitor, asemenea prevenitorilor de odinioară” (versetul 56). Acest Trimis din neamul Quraysh și din familia Hashim, Muhammad ibn 'Abdullah, nu este primul dintre trimiși. Înaintea lui au venit alți trimiși, care au chemat la același lucru la care cheamă el. Atunci de ce îi tăgăduiești mesajul? Cu ce dovadă îi respingi chemarea? Oare purtarea lui nu este cea mai înaltă purtare a trimișilor nobili? Nu cheamă el la tot binele și nu oprește de la tot răul? Nu a venit el cu Nobilul Coran, la care deșertăciunea nu poate ajunge nici din față, nici din spate, fiind o revelație de la Cel Înțelept și Vrednic de Laudă? Nu i-a nimicit Allah pe cei care i-au socotit mincinoși pe trimișii nobili de dinaintea lui? Ce ar împiedica atunci pedeapsa să-i ajungă pe cei care îl socotesc mincinos pe Muhammad, căpetenia trimișilor, conducătorul celor evlavioși și călăuza celor ale căror fețe și mădulare vor străluci?

„Cea apropiată s-a apropiat” (versetul 57): Ziua Învierii s-a apropiat, vremea ei este aproape și semnele ei s-au arătat. „Nimeni în afara lui Allah nu o poate înlătura”: atunci când vine Ziua Învierii și îi ajunge pedeapsa cu care au fost amenințați.

Apoi i-a amenințat pe cei care tăgăduiesc mesajul Trimisului Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și socotesc mincinos ceea ce a adus din Nobilul Coran. El a spus: „Oare de această rostire vă mirați?” (versetul 59). Adică: de această rostire, care este cea mai bună, cea mai aleasă și cea mai nobilă dintre cuvântări, vă mirați și o socotiți un lucru neobișnuit, care contrazice lucrurile și adevărurile cunoscute? Aceasta vine din neștiința, rătăcirea și încăpățânarea lor. Altfel, ea este rostirea care, atunci când vestește, spune adevărul și, atunci când pronunță o hotărâre, rostește un cuvânt hotărâtor, nicidecum o glumă. Acesta este Marele Coran: dacă ar fi fost coborât asupra unui munte, l-ai fi văzut smerit și despicat de teama lui Allah. El le sporește celor înțelepți judecata, înțelepciunea, îndreptarea, statornicia, certitudinea și credința. Mai degrabă ar trebui să ne mirăm de mintea celui care se miră de el, de nesăbuința și de rătăcirea sa.

„Râdeți și nu plângeți” (versetul 60): îl întâmpinați cu râs și batjocură, deși sufletele ar trebui să fie mișcate de el, inimile să se înmoaie, iar ochii să plângă la auzirea poruncilor și interdicțiilor sale, ascultând făgăduințele și amenințările lui și luând aminte la vestirile sale adevărate și frumoase.

„În vreme ce sunteți nepăsători” (versetul 61): sunteți nepăsători față de el, distrași de la el și de la cugetarea asupra lui. Aceasta se datorează puținătății judecății și credinței voastre. Dacă L-ați adora pe Allah și ați căuta mulțumirea Lui în toate împrejurările, nu v-ați afla în această stare de care oamenii înzestrați cu minte se feresc.

De aceea, Allah Preaînaltul a spus, în versetul 62: „Așadar, prosternați-vă înaintea lui Allah și adorați-L!” Porunca de a se prosterna înaintea lui Allah, menționată în mod aparte, arată virtutea prosternării și faptul că ea este taina și miezul adorării. Sufletul adorării este smerenia și supunerea față de El, iar prosternarea [este] cea mai deplină stare în care [robul] se smerește. Inima și trupul său se pleacă, iar el își așază cel mai nobil mădular pe pământul de jos, pe locul călcat de picioare. Apoi a poruncit adorarea în sensul ei general, cuprinzând toate faptele și vorbele, văzute și ascunse, pe care Allah le iubește și de care este mulțumit.

S-a încheiat tâlcuirea Surei an-Najm. Lauda I se cuvine lui Allah, ale Cărui laude nu le putem cuprinde. El este așa cum S-a lăudat pe Sine și mai presus de laudele pe care I le aduc robii Săi. [Allah să trimită asupra lui Muhammad binecuvântare și multă pace.]