Tafsir as-Saʿdī — Volumul 9

Sura az Zukhruf

Versetele 1 la 89

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 5

„Pe Cartea cea limpede!” Acesta este un jurământ prin Coran cu privire la Coran. Allah jură pe Cartea cea limpede, fără să restrângă la un anumit lucru ceea ce ea lămurește. Aceasta arată că ea lămurește tot ceea ce oamenii au nevoie să cunoască despre treburile lumii, ale religiei și ale Vieții de Apoi.

„Cu adevărat, Noi am făcut-o un Coran arab.” Acesta este lucrul pentru care s-a făcut jurământul: Allah l-a făcut în cea mai elocventă și mai limpede dintre limbi. Apoi a arătat înțelepciunea aceasta: „pentru ca voi să pricepeți” cuvintele și sensurile lui, fiindcă el este limpede și ușor de înțeles.

„Cu adevărat, el”, adică această Carte, „se află în Mama Cărții, la Noi”, în Adunarea cea Preaînaltă, la cel mai înalt și mai ales rang. El este „preaînalt și plin de înțelepciune”: are un rang înalt și o cinste mare și este înțelept în poruncile, interdicțiile și istorisirile sale. În el nu există nicio hotărâre care să se împotrivească înțelepciunii, dreptății și echității.¹⁰

Apoi Allah vestește că Înțelepciunea și Harul Său cer să nu-i lase pe robii Săi de izbeliște, fără să le trimită un Trimis și fără să le pogoare o Carte, chiar dacă ei sunt nedrepți. De aceea spune: „Să îndepărtăm Noi oare de la voi Pomenirea, pentru că sunteți un popor care întrece măsura?” Adică să Ne întoarcem oare de la voi, să nu vă pogorâm Pomenirea și să o îndepărtăm de la voi fiindcă v-ați întors de la ea și nu v-ați supus ei? Nu; Noi vă pogorâm Cartea și vă lămurim tot ceea ce cuprinde ea. Dacă credeți și vă călăuziți, aceasta este spre folosul vostru; iar dacă nu, dovada este statornicită împotriva voastră și știți limpede unde vă aflați.

Versetele 6 la 8

Allah Preaînaltul spune: acesta este felul Nostru de a lucra cu oamenii; nu-i lăsăm de izbeliște. „Câți Profeți nu am trimis Noi la neamurile de odinioară!”, poruncindu-le să-L adore numai pe Allah, fără asociat, însă ei au stăruit în necredința lor.

„Niciun Profet nu venea la ei fără ca ei să-și bată joc de el”, respingând ceea ce le aducea și întorcându-se cu trufie de la adevăr. „Noi i-am nimicit pe cei care erau mai puternici decât aceștia”, adică erau mai puternici în fapte și lăsaseră urme mai însemnate pe pământ. „Iar pilda neamurilor de odinioară a trecut deja”: v-am arătat deja ceea ce poate fi luat drept învățătură din soarta lor și ceea ce îi poate opri pe oameni de la necredință și tăgăduire.

Versetele 9 la 14

Allah Preaînaltul vestește despre asociatori că, dacă îi întrebi cine a creat cerurile și pământul, vor recunoaște negreșit că Allah singur le-a creat, fără asociat: Cel Atotputernic, înaintea Puterii Căruia toate făpturile se supun, și Atotștiutorul, care cunoaște înfățișarea și lăuntrul tuturor lucrurilor, începutul și sfârșitul lor. Dacă ei recunosc aceasta, cum Îi pot atribui un fiu, o soție sau un asociat? Cum Îi pot alătura ceva care nu creează, nu dăruiește mijloace de trai și nu are putere să omoare ori să dea viață?

Apoi Allah amintește dovezile care arată desăvârșirea Binecuvântării și Puterii Sale. El a creat pentru robii Săi acest pământ, l-a întins și l-a făcut statornic pentru ei, ca să poată săvârși pe el ceea ce doresc. „Și v-a făcut pe el drumuri”, adică le-a deschis căi prin lanțurile muntoase, ca să ajungă în ținuturile aflate dincolo de ele, „ca să vă călăuziți” în călătoriile voastre și să nu vă rătăciți; și, de asemenea, ca reflectarea asupra acestor lucruri să vă călăuzească spre calea cea dreaptă.

„El este Cel care pogoară din cer apă cu măsură”, nici prea multă, nici prea puțină, ci potrivit nevoii: nu atât de puțină încât să nu aducă folos și nu atât de multă încât să vatăme oamenii și pământul. El pogoară ceea ce le este de trebuință și izbăvește ținuturile de strâmtorare. De aceea spune: „prin ea Noi dăm viață unui ținut mort”, adică îl înviem după moartea sa. „Tot astfel veți fi scoși și voi”: așa cum El dă viață pământului mort prin apă, vă va da viață după ce veți fi încheiat timpul hotărât în barzakh, pentru ca să vă răsplătească după faptele voastre.

„El este Cel care a creat toate perechile”, adică toate soiurile pe care le produce pământul, soiurile oamenilor și ale celorlalte făpturi și lucruri pe care ei nu le cunosc: noaptea și ziua, căldura și frigul, bărbatul și femeia și altele. El „v-a făcut corăbii și vite pe care să călătoriți”, atât corăbii cu pânze, cât și vase cu aburi, „ca să vă așezați pe spinările lor”, adică să vă așezați în corăbii și pe spinările animalelor de călărie.

„Apoi să pomeniți binecuvântarea Domnului vostru când v-ați așezat pe ele”, recunoscând Binecuvântarea Celui care vi le-a supus și lăudându-L pentru ea. De aceea spune: „Slavă Celui care ni le-a supus! Noi singuri nu le-am fi putut stăpâni.” Dacă El nu ni le-ar fi supus, nu am fi putut să le ținem sub stăpânirea noastră. Însă, prin Bunătatea și Generozitatea Sa, El ni le-a supus și ne-a pus la îndemână mijloacele lor.

Scopul este să se arate că Domnul care dăruiește toate aceste binecuvântări este Singurul care merită adorarea, rugăciunea și prosternarea.¹¹

Versetele 15 la 25

Allah vestește despre urâțenia vorbelor asociatorilor care I-au atribuit copii, cu toate că El este Unul, Unicul, Cel de care depind toate, care nu Și-a luat soție ori copil și nimic nu este asemenea Lui. Falsitatea acestei păreri se arată din mai multe chipuri.

Toate făpturile sunt robii Săi, iar robul nu poate fi copilul Stăpânului său. Copilul este o parte din tatăl său, în vreme ce Allah este deosebit de făpturile Sale în Esența, Atributele și Măreția Sa. Este cu neputință ca El să aibă un copil.

Ei au pretins că îngerii sunt fiicele lui Allah, deși este cunoscut că fiicele alcătuiesc partea mai slabă dintre cele două. Cum să-I atribuie lui Allah fiicele, iar pentru ei să aleagă fiii și să le dea întâietate? Atunci ei ar fi mai buni decât Allah - Preaînalt este El mai presus de ceea ce spun.¹²

Lucrul pe care I l-au atribuit lui Allah - fiicele - este partea mai slabă și cea mai urâtă de ei, până acolo încât, „când unuia dintre ei i se vestește ceea ce el Îi atribuie Celui Milostiv, chipul i se întunecă” din pricina urii și mâniei sale puternice. Cum Îi atribuie lui Allah ceea ce ei înșiși urăsc?

Un alt argument este că femeia are lipsuri în privința înfățișării, a exprimării și a elocvenței sale. De aceea Allah spune: „Oare Îi atribuie ei pe cineva crescut în podoabe”, adică înfrumusețat prin ele, deoarece frumusețea îi este incompletă și este întregită prin ceva exterior, „și care, în dispută, nu se poate exprima limpede?” Într-o dispută, omul trebuie să-și înfățișeze argumentele; ea însă nu-și exprimă limpede argumentul și ceea ce are în minte. Cum Îi pot ei atribui lui Allah fiice?

Ei „i-au făcut femei pe îngerii care sunt robi ai Celui Milostiv”. Astfel i-au înjosit pe îngerii apropiați de Allah, i-au ridicat de la rangul de robi smeriți la rangul de asociați în unele dintre însușirile Sale, apoi i-au coborât din rangul de bărbați în cel de femei. Slavă Celui care dezvăluie contradicțiile celor care născocesc minciuni împotriva Lui și se împotrivesc Trimișilor Săi.

Allah a respins spusa lor arătând că ei nu au fost de față la crearea îngerilor. Cum pot vorbi despre un lucru despre care toți știu că ei nu au nicio știință? Mărturia lor va fi scrisă și ei vor fi întrebați despre aceasta și pedepsiți.

„Ei spun: Dacă Cel Milostiv ar fi voit, noi nu i-am fi adorat.” Ei au invocat Voia dumnezeiască pentru a-și justifica adorarea îngerilor. Acesta este argumentul pe care asociatorii îl folosesc mereu, însă el este fals atât potrivit minții, cât și potrivit Legii. Niciun om înțelept nu primește Voia dumnezeiască drept scuză pentru faptele sale; chiar dacă cineva o invocă o dată, nu o poate invoca în orice împrejurare.

Legea a arătat falsitatea folosirii Hotărârii dumnezeiești drept justificare. Allah nu a pomenit pe nimeni care să aducă acest argument în afara asociatorilor care i-au tăgăduit pe Trimișii Săi. Allah a statornicit dovada împotriva oamenilor, așa încât nu le-a rămas nicio îndreptățire. De aceea spune: „Ei nu au nicio știință despre aceasta, ci numai mint”, adică vorbesc numai din presupunere, fără vreo dovadă, și sunt cuprinși de rătăcire.

„Sau le-am dat Noi, înainte de acesta, vreo Carte de care ei se țin”, care să le arate că faptele și vorbele lor sunt corecte? Nu este așa. Allah l-a trimis la ei pe Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, ca avertizor, iar înaintea lui nu le venise vreun avertizor. Ei nu au nici dovadă rațională, nici dovadă transmisă. Când amândouă lipsesc, spusa lor nu poate fi decât falsă.

Ei nu au decât o îndoială foarte slabă: urmează părinții lor rătăciți și prin aceasta cei care nu cred își justifică mereu respingerea chemării Trimișilor. Ei spun: „Noi i-am găsit pe părinții noștri pe o cale”, adică pe o religie, „și ne călăuzim după urmele lor”, adică nu vom urma ceea ce a adus Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui.

„Tot astfel, înaintea ta, nu am trimis niciun avertizor într-o cetate fără ca cei îndestulați din ea” - cei răsfățați și fruntașii amăgiți de rangul și averea lor, prea trufași ca să urmeze adevărul - „să spună: Noi i-am găsit pe părinții noștri pe o cale și urmăm urmele lor.” Ei nu au adus ceva nou și nici nu sunt primii care au rostit aceasta. Argumentul urmăririi părinților rătăciți nu urmărește adevărul și călăuzirea, ci este încăpățânare curată, menită să apere falsul lor.

De aceea fiecare Trimis le-a spus celor care i s-au împotrivit prin această îndoială: „Chiar dacă v-am adus o călăuzire mai bună decât aceea pe care i-ați găsit pe părinții voștri?”, adică mă veți urma pentru călăuzire? Ei au spus: „Cu adevărat, noi nu credem în lucrul cu care ați fost trimiși.” Astfel s-a arătat că nu doreau să urmeze adevărul și călăuzirea, ci numai falsul și dorințele.

„Atunci Ne-am răzbunat pe ei” pentru respingerea adevărului și tăgăduirea lui prin această îndoială falsă. „Privește care a fost sfârșitul celor care au tăgăduit!” Aceștia să se ferească să stăruie în tăgăduire, ca să nu aibă aceeași soartă.

Versetele 26 la 32

Allah vestește despre religia lui Ibrahim, apropiatul Său, de care Oamenii Cărții și asociatorii pretind cu toții că țin și pe care pretind că o urmează. El arată religia pe care Ibrahim a lăsat-o moștenire urmașilor săi.

„Și când Ibrahim le-a spus tatălui său și poporului său”, care își luaseră dumnezei în afara lui Allah, îi adorau și căutau apropierea de ei: „Cu adevărat, eu sunt nevinovat de ceea ce adorați”, adică urăsc acea adorare, mă îndepărtez de ea și mă împotrivesc celor care o săvârșesc, „afară de Cel care m-a creat”. Pe El Îl iau drept Ocrotitor și nădăjduiesc că mă va călăuzi spre cunoașterea adevărului și mă va ajuta să lucrez potrivit lui. După cum El m-a creat și m-a îngrijit punându-mi la îndemână tot ceea ce este bun pentru trupul meu și pentru viața mea lumească, tot astfel „El mă va călăuzi” spre binele religiei mele și al Vieții de Apoi.

„El a făcut din aceasta”, adică din această stare vrednică de laudă, cea mai de seamă și temelia tuturor însușirilor - sinceritatea adorării numai pentru Allah și lepădarea adorării a tot ceea ce este în afara Lui - „un cuvânt care să rămână printre urmașii săi”, „pentru ca ei să se întoarcă” la el ori de câte ori se abat. Ibrahim era cunoscut prin acest cuvânt și l-a lăsat drept poruncă urmașilor săi; tot astfel, unii dintre descendenții săi, precum Ishaq și Ya'qub, l-au lăsat moștenire celor care le-au urmat, după cum spune Allah: „Cine se îndepărtează de religia lui Ibrahim, în afara celui care se nesocotește pe sine?” și versetele care urmează.

Acest cuvânt a rămas printre urmașii lui, până când bunăstarea și întrecerea măsurii i-au cuprins. Allah spune: „Ba Eu le-am dat acestora și părinților lor desfătare”, îngăduindu-le să se bucure de felurite dorințe, până când acestea au devenit ținta și scopul lor ultim. Iubirea lor s-a întărit în inimi, a devenit fire pentru ei și s-a statornicit ca o credință adânc înrădăcinată, „până când le-a venit Adevărul”, în care nu există îndoială ori neclaritate, „și un Trimis care lămurește”: el a venit cu un mesaj limpede și cu dovezi limpezi, prin caracterul său, prin minunile sale, prin ceea ce a adus, prin confirmarea mesajelor Trimișilor de dinainte și prin însăși chemarea sa.

„Însă când Adevărul le-a venit”, Adevăr care cerea ca până și cel care avea cea mai mică urmă de religie și de judecată să-l primească și să-l urmeze, „ei au spus: Aceasta este vrăjitorie și noi nu credem în ea.” Aceasta s-a datorat marii lor încăpățânări și împotriviri. Ei nu s-au oprit la îndepărtare ori simplă respingere, ci l-au defăimat în cel mai urât chip, asemănându-l cu vrăjitoria pe care nu o aduce decât cel mai rău dintre oameni și cel mai mincinos născocitor. I-a făcut să spună aceasta întrecerea măsurii născută din desfătările lumești pe care Allah le îngăduise lor și părinților lor.

Ei au spus, făcându-I lui Allah o propunere potrivit minții lor stricate: „De ce nu a fost pogorât acest Coran asupra unui bărbat de vază din cele două cetăți?”, adică asupra unui om însemnat și respectat în ochii lor, din Mecca ori Ta'if, precum al-Walid ibn al-Mughirah și cei asemenea lui.

Allah le-a respins propunerea: „Oare ei împart Milostivirea Domnului tău?” Sunt ei vistiernicii Milostivirii lui Allah și au ei putere asupra ei, ca să dăruiască Profeția și Mesajul cui voiesc și să le oprească de la cine voiesc? „Noi am împărțit între ei mijloacele lor de trai în viața lumească și i-am ridicat pe unii deasupra altora în trepte, pentru ca unii să-i pună pe ceilalți în slujba lor. Milostivirea Domnului tău este mai bună decât ceea ce strâng ei” din bunurile lumii.

După cum mijloacele de trai lumești sunt în Mâna lui Allah și El le împarte robilor Săi, lărgindu-le pentru cine voiește și restrângându-le pentru cine voiește, potrivit Înțelepciunii Sale, cu atât mai mult binecuvântările religioase - cea mai înaltă fiind Profeția și Mesajul - se află în Mâna lui Allah. Allah știe cel mai bine unde să așeze Mesajul Său.

Se arată astfel falsitatea propunerii lor și faptul că toate treburile, religioase și lumești, se află numai în Mâna lui Allah. Acest lucru le dovedește că au greșit când au propus cine să fie Trimisul, fiindcă nu au nicio putere asupra acestui lucru. Propunerea lor este o nedreptate și o respingere a adevărului.

Dacă ar fi cunoscut adevărata valoare a oamenilor și însușirile prin care un om are un rang înalt înaintea lui Allah și a făpturilor, ar fi știut că Muhammad ibn 'Abdullah ibn 'Abdul-Muttalib, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, este cel mai mare dintre oameni în rang, cel mai nobil, cel mai desăvârșit în minte, cel mai bogat în știință, cel mai desăvârșit în înțelepciune, hotărâre și voință, cel mai ales în purtare, cel mai milostiv, cel mai plin de compasiune, cel mai bine călăuzit și cel mai evlavios.

El a atins culmea desăvârșirii și a adunat cele mai bune însușiri omenești. El este omul cel mai de seamă al lumii, fără excepție. Prietenii și dușmanii lui au recunoscut aceasta, în afara celor rătăciți care se împotrivesc cu trufie. Cum să-i dea asociatorii întâietate altuia, care nu are nici cât greutatea unui fir de praf din desăvârșirea, hotărârea și înțelepciunea sa? Un om care își ia drept dumnezeu un idol, un copac ori o piatră, care nu poate vătăma și nici folosi, nu poate dărui și nici opri, care este o povară pentru adoratorul său și are nevoie de cineva care să-l îngrijească - poate aceasta să fie altceva decât fapta unui nechibzuit și a unui nebun?

Cum poate un asemenea om să fie socotit mare ori de vază și cum poate fi pus înaintea ultimului Trimis și a conducătorului fiilor lui Adam? Însă cei care nu cred nu pricep.

Versetul arată Înțelepciunea lui Allah în ridicarea unora peste alții în lumea aceasta, „pentru ca unii să-i pună pe ceilalți în slujba lor”, în munci, meșteșuguri și îndeletniciri. Dacă toți oamenii ar fi egali în avere și nimeni nu ar avea nevoie de altul, multe dintre nevoile lor nu ar putea fi împlinite. Binecuvântările religioase sunt mai bune decât cele lumești, așa cum Allah spune: „Spune: Prin Harul lui Allah și prin Milostivirea Sa - pentru acestea să se bucure. Ele sunt mai bune decât tot ceea ce strâng.”¹³

Versetele 33 la 35

Allah vestește despre lipsa de valoare a lumii acesteia înaintea Sa. Dacă nu ar fi Bunătatea și Milostivirea Sa față de robi, mai presus de care nimic nu are întâietate, El le-ar fi dăruit celor care nu cred o viață de belșug și răsfăț în această lume. Le-ar fi făcut acoperișuri de argint pentru case, scări de argint pe care să urce pe acoperișuri, uși de argint pentru case, divane de argint pe care să se rezeme și podoabe de aur, împodobindu-le viața cu felurite ornamente și dăruindu-le tot ceea ce doresc.

Ceea ce L-a oprit să le dăruiască aceasta a fost Milostivirea Sa față de robi, ca nu cumva iubirea câștigului lumesc să-i facă să se grăbească spre necredință și să săvârșească multe păcate.

Acest lucru arată că El poate să oprească unele câștiguri lumești de la robii Săi, de la comunități ori de la anumite persoane, spre binele lor. Lumea nu valorează înaintea lui Allah nici cât aripa unui țânțar. Toate lucrurile pomenite nu sunt decât desfătarea vieții lumești, amestecată cu necaz, durere și întristare și sortită să piară.

Viața de Apoi este mai bună la Allah pentru cei care se tem de Domnul lor împlinind Poruncile Sale și ferindu-se de interdicții. Binecuvântările ei sunt desăvârșite în toate privințele. În Paradis se află tot ceea ce sufletele doresc și ochii găsesc plăcut, iar locuitorii săi vor rămâne acolo veșnic. Cât de mare este deosebirea dintre cele două locuințe!

Versetele 36 la 39

Allah vestește despre pedeapsa aspră a celui care se îndepărtează de Pomenirea Sa. „Celui care se îndepărtează de Pomenirea Celui Milostiv”, adică de Coranul cel Nobil, care este cea mai mare Milostivire dăruită de Cel Milostiv robilor Săi, „îi vom rândui un diavol, iar el îi va fi însoțitor”. Cel care primește Coranul a primit cel mai bun dar și a ajuns la cele mai înalte țeluri; iar cel care se îndepărtează și îl respinge este pierdut, într-o pagubă după care nu va mai fi fericit. Cel Milostiv îi rânduiește un diavol răzvrătit, care îl însoțește, îi făgăduiește minciuni, îi hrănește speranțele și îl îndeamnă la păcate.

„Cu adevărat, ei îi abat de la cale”, adică de la calea cea dreaptă și religia adevărată, „iar aceștia cred că sunt călăuziți”, fiindcă diavolul le împodobește falsul și îi face să se îndepărteze de adevăr, unind astfel cele două rele.

Dacă se întreabă dacă acela are vreo scuză fiindcă se socotește călăuzit, răspunsul este că el și cei asemenea lui nu au nicio scuză. Pricina neștiinței lor este îndepărtarea de Pomenirea lui Allah, cu toate că aveau puterea să aleagă călăuzirea. Ei nu au voit călăuzirea, deși puteau să o urmeze, și au ales falsul. Greșeala este a lor și vina este a lor.

Aceasta este starea din lume a celui care se îndepărtează de Pomenirea lui Allah: trăiește alături de însoțitorul său diavol într-o rătăcire în care adevărurile sunt răsturnate. Când va veni la Domnul său în Viața de Apoi, starea lui va fi cea mai rea; va arăta părere de rău, tristețe și durere care nu-i vor fi de niciun folos și se va lepăda de însoțitorul său.

De aceea spune: „Când el va veni la Noi, îi va spune: O, de ar fi între mine și tine depărtarea dintre cele două răsărituri! Ce însoțitor rău!” Acest sens este asemenea cuvintelor lui Allah: „În Ziua aceea, cel nedrept își va mușca mâinile și va spune: O, de aș fi urmat calea împreună cu Trimisul! Vai mie! De nu l-aș fi luat pe cutare drept prieten! El m-a rătăcit de la Pomenire după ce aceasta venise la mine. Diavolul îl părăsește mereu pe om.”

„Astăzi nu vă va folosi, fiindcă ați fost nedrepți, că sunteți părtași la pedeapsă.” În Ziua Învierii nu le va folosi că vor împărți pedeapsa cu diavolii și apropiații lor, fiindcă au fost părtași în nedreptate și vor fi părtași în urmări și pedeapsă.

Ei nu vor găsi nicio mângâiere în faptul că și alții suferă. În lume, când o nenorocire îi lovește pe mulți, ei găsesc o oarecare mângâiere unii în alții; însă nenorocirea Vieții de Apoi cuprinde toate felurile de pedeapsă și nu va exista nicio ușurare, nici măcar mângâierea împărtășirii pedepsei. O, Domnul nostru, Te rugăm pentru izbăvire și bunăstare, prin Milostivirea Ta.

Versetele 40 la 45

Allah îi spune Trimisului Său, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, mângâindu-l pentru refuzul celor care nu cred și vestindu-l că în ei nu se află nici bine, nici curăție care să-i facă să urmeze călăuzirea: „Oare tu îi poți face pe surzi să audă sau îi poți călăuzi pe orbi și pe cei aflați într-o rătăcire vădită?” Ei cunosc rătăcirea lor și sunt mulțumiți cu ea.

Așa cum surdul nu aude sunetele și orbul nu vede, cel aflat într-o rătăcire vădită nu poate fi călăuzit. Firea și gândirea lor s-au stricat când s-au îndepărtat de Pomenire și au dobândit credințe stricate și însușiri rele care îi împiedică de la călăuzire și le cer să înainteze pe calea pierzaniei.

Pentru asemenea oameni nu mai rămâne decât pedeapsa, în lumea aceasta ori în Viața de Apoi. De aceea Allah spune: „Fie că te vom lua, Noi Ne vom răzbuna negreșit pe ei”, adică dacă te vom lua prin moarte înainte de a-ți arăta pedeapsa făgăduită lor, să ai certitudine, datorită Făgăduinței Noastre adevărate, că Ne vom răzbuna pe ei. „Fie că îți vom arăta ceea ce le-am făgăduit, Noi avem putere asupra lor” și nu Ne pot scăpa. Aceasta depinde de ceea ce Înțelepciunea dumnezeiască cere: grăbirea sau amânarea pedepsei.

„Ține-te cu putere de ceea ce ți-a fost revelat”, prin faptele tale, însușindu-ți purtarea care ți-a fost poruncită, chemând la ea și străduindu-te să o împlinești în tine și în ceilalți. „Cu adevărat, tu te afli pe o cale dreaptă”, care duce la Allah și la Paradisul Său. Aceasta cere să te ții cu tărie de ea și să te călăuzești prin ea. Când știi că ea este adevărată, dreaptă și corectă, îți întemeiezi treburile pe o temelie puternică, pe când ceilalți își întemeiază treburile pe îndoieli, închipuiri, nedreptate și agresiune.

„Cu adevărat, el este o Pomenire pentru tine și pentru poporul tău”, adică este o cinste pentru voi, o mare virtute și o binecuvântare uriașă, a cărei valoare nimeni nu o poate măsura ori descrie. El vă arată ceea ce vă este de folos în lume și în Viața de Apoi, vă îndeamnă să vă țineți de acel bine, vă arată răul și vă avertizează asupra lui.

„Și veți fi întrebați” dacă v-ați ținut de el, ați dobândit cinstea prin el și ați tras folos din el, ori dacă nu v-ați ținut de el, astfel încât a devenit dovadă împotriva voastră prin respingerea acestei binecuvântări.

„Întreabă-i pe Trimișii Noștri pe care i-am trimis înaintea ta: am rânduit Noi alți dumnezei care să fie adorați în afara Celui Milostiv?” Au asociatorii vreo dovadă că urmează vreun Trimis? Dacă ai cerceta viețile lor, nu ai găsi pe niciunul care să fi chemat la luarea unor dumnezei în afara lui Allah. Toți Trimișii, de la primul până la ultimul, au chemat la adorarea numai a lui Allah, fără asociat.

Allah Preaînaltul spune: „Noi am trimis la fiecare comunitate un Trimis: Adorați-L pe Allah și feriți-vă de taghut.” Fiecare Trimis trimis de Allah i-a spus poporului său: „Adorați-L pe Allah; nu aveți alt dumnezeu în afara Lui.” Aceasta arată că asocierea lor nu are nicio temelie, nici în mintea sănătoasă, nici într-o relatare de la Trimiși.

Versetele 46 la 56

După cuvintele: „Întreabă-i pe Trimișii Noștri pe care i-am trimis înaintea ta: am rânduit Noi alți dumnezei care să fie adorați în afara Celui Milostiv?”, Allah descrie starea lui Musa și chemarea lui. Aceasta este cea mai cunoscută dintre chemările Trimișilor, fiindcă Allah o pomenește mult în Cartea Sa și ne istorisește povestea lui cu Faraon.

„Noi l-am trimis pe Musa cu Semnele Noastre”, care dovedeau hotărâtor adevărul celor aduse de el, precum toiagul, șarpele, lăcustele, păduchii și celelalte, „la Faraon și căpeteniile lui, iar el a spus: Cu adevărat, eu sunt Trimisul Domnului lumilor.” El i-a chemat să-L recunoască pe Domnul lor și să nu adore nimic în afara Lui.

„Când le-a adus Semnele Noastre, ei au început să râdă de ele”, adică le-au respins, le-au tăgăduit și și-au bătut joc de ele pe nedrept și cu trufie. Aceasta nu s-a datorat vreunei lipsuri ori neclarități în Semne. De aceea Allah spune: „Niciun Semn pe care li-l arătam nu era decât mai mare decât cel dinaintea lui”, adică Semnul venit după era mai mare decât cel de dinainte.

„Noi i-am cuprins cu pedeapsa”, prin lăcuste, păduchi, broaște și sânge, Semne deslușite, „pentru ca ei să se întoarcă”, să se supună lui Allah și să părăsească asocierea și răul.

Când pedeapsa s-a coborât asupra lor, „ei au spus: O, vrăjitorule!”, adresându-se lui Musa. Poate că aceasta era batjocură sau poate că, în obiceiul lor, o asemenea adresare era o laudă; ei îl rugau folosind titlul învățaților lor, vrăjitorii. „Cheamă-L pentru noi pe Domnul tău, potrivit legământului pe care l-a făcut cu tine”, adică prin binecuvântările și virtuțile cu care Allah te-a ales și te-a favorizat, roagă-L să îndepărteze de la noi pedeapsa; „cu adevărat, ne vom călăuzi” dacă Allah o va îndepărta.¹⁴

„Însă când am îndepărtat de la ei pedeapsa, ei au încălcat deodată făgăduința.” Nu s-au ținut de cuvânt, ci au încălcat făgăduința și au stăruit în necredință. Aceasta este asemenea cuvintelor lui Allah: „Am trimis asupra lor potopul, lăcustele, păduchii, broaștele și sângele, Semne deslușite, însă ei s-au purtat cu trufie și au fost un popor nelegiuit. Când pedeapsa a căzut asupra lor, au spus: O, Musa! Cheamă-L pentru noi pe Domnul tău, potrivit legământului pe care l-a făcut cu tine. Dacă îndepărtezi de la noi pedeapsa, vom crede negreșit în tine și îi vom trimite cu tine pe Fiii lui Israil. Însă când am îndepărtat de la ei pedeapsa până la un termen pe care trebuiau să-l atingă, ei au încălcat deodată făgăduința.”

„Faraon a strigat în poporul său”, lăudându-se cu falsul său, amăgit de puterea și stăpânirea lui și purtându-se tiranic datorită averii și oștirilor sale: „O, popor al meu! Oare nu-mi aparține mie stăpânirea Egiptului”, adică nu sunt eu cel care stăpânește și cârmuiește toate acestea, „cu aceste râuri care curg pe sub mine?”, pâraiele abătute din Nil care curgeau printre palatele și grădinile sale? „Nu vedeți?” stăpânirea mea întinsă?

Aceasta izvora din neștiința lui cea mare. El se mândrea cu un lucru care nu ținea de caracterul și faptele sale și nu se mândrea cu însușiri vrednice de laudă ori cu fapte drepte.

„Oare nu sunt eu mai bun decât acesta, care este vrednic de dispreț?” Cel despre care blestematul vorbea astfel era Musa ibn 'Imran, cel căruia Cel Milostiv i-a vorbit, cel care avea un rang înalt la Allah. Cu alte cuvinte, Faraon spunea: eu sunt cinstit și puternic, iar el este neînsemnat, disprețuit și înjosit; care dintre noi este mai bun? „Și abia se poate exprima limpede”, fiindcă nu vorbea elocvent. Aceasta nu este deloc ceva rușinos, căci el putea totuși să exprime ceea ce avea în inimă, chiar dacă vorbirea îi era grea.

Apoi Faraon a spus: „De ce nu i-au fost aruncate brățări de aur?”, de ce nu este Musa împodobit cu bijuterii și brățări? „Sau de ce nu au venit îngerii împreună cu el, însoțindu-l?”, ca să-l sprijine și să-l ajute în chemarea lui?

„Astfel el și-a amăgit poporul, iar ei i s-au supus”, adică le-a amăgit mințile prin aceste argumente firave, care nu puteau dovedi nimic și nu se întemeiau pe vreun adevăr. Ele nu puteau dovedi nimic, fie adevărat, fie fals, și nu puteau fi primite decât de oameni cu minte slabă.

Ce dovadă era în faptul că stăpânirea Egiptului îi aparținea lui Faraon și râurile curgeau sub el, pentru a arăta că el avea dreptate? Ce dovadă era în numărul mic al adepților lui Musa, în greutatea vorbirii sale ori în faptul că Allah nu-i dăruise brățări, pentru a arăta că mesajul lui era fals? Faraon se adresa însă unui popor care nu judecă drept, astfel că ei primeau orice spunea, adevărat ori fals, „cu adevărat, ei erau un popor nelegiuit”. Din pricina nelegiuirii lor, Allah i-a dat lui Faraon putere asupra lor, iar el le-a împodobit asocierea și răul.

„Când Ne-au mâniat”, adică au atras Mânia Noastră prin faptele lor, „Ne-am răzbunat pe ei și i-am înecat pe toți. I-am făcut un precedent și o pildă pentru cei de după ei”, pentru ca aceștia să ia învățătură și să se lase opriți de istorisirea lor.

Versetele 57 la 65

„Când fiul Mariei a fost dat drept pildă”, adică atunci când s-a arătat că adorarea lui este interzisă și a fost pusă alături de adorarea idolilor și a egalilor, „poporul tău” care nu a crezut în tine „a început deodată să strige și să râdă de ea”, stăruind în împotrivire, bucurându-se și pretinzând că te-a biruit prin argument.¹⁵

Ei au spus: „Oare dumnezeii noștri sunt mai buni sau el?”, adică 'Isa. Adorarea tuturor a fost interzisă și asupra tuturor a venit avertismentul. De asemenea, fuseseră pogorâte cuvintele: „Cu adevărat, voi și ceea ce adorați în afara lui Allah sunteți combustibil pentru Gheena; la ea veți veni negreșit.”

Argumentul lor era acesta: noi și tu, o, Muhammad, știm că 'Isa este dintre robii apropiați de Allah și va avea un sfârșit bun. De ce ai interzis în același chip adorarea tuturor, adică a lui 'Isa și a idolilor? Dacă argumentul tău nu ar fi fals, nu ai fi căzut în această contradicție. După pretenția lor, cuvintele „voi și ceea ce adorați în afara lui Allah” i-ar cuprinde pe idoli și pe 'Isa. Nu este aceasta o contradicție și nu arată oare contradicția falsitatea argumentului?

Acesta era cel mai puternic argument pe care îl puteau aduce; i-a făcut să se bucure și să se fălească, astfel că au început să strige și să râdă.

În realitate - lauda Îi aparține lui Allah - aceasta este una dintre cele mai slabe și mai false îndoieli. Allah a interzis deopotrivă adorarea lui al-Masih și a idolilor fiindcă numai El merită adorarea și nimeni altcineva nu o merită: nicio făptură, niciun înger apropiat, niciun Profet trimis și nimic altceva creat. Ce neclaritate există în interzicerea deopotrivă a adorării lui 'Isa și a oricui altcuiva?

Faptul că 'Isa este favorizat de Allah și apropiat de Domnul său nu justifică vreo deosebire între el și idoli în privința interdicției de a-i adora. El este așa cum spune Allah: „El nu a fost decât un rob asupra căruia Noi am revărsat Harul”, prin Profeție, înțelepciune, știință și fapte drepte, „și pe care l-am făcut o pildă pentru Fiii lui Israil”, prin care ei cunoșteau Puterea lui Allah, care l-a adus la existență fără tată.

Cât despre cuvintele: „Cu adevărat, voi și ceea ce adorați în afara lui Allah sunteți combustibil pentru Gheena; la ea veți veni negreșit”, răspunsul are trei chipuri. Primul: în expresia „ceea ce adorați”, cuvântul arab ma se folosește pentru ceea ce este lipsit de rațiune, astfel că al-Masih și cei asemenea lui nu intră în el.

Al doilea: cuvintele le sunt adresate asociatorilor din Mecca și împrejurimi, care nu adorau decât idoli și chipuri; ei nu-l adorau pe al-Masih. Al treilea: după acel verset, Allah spune: „Cu adevărat, cei pentru care Noi am hotărât mai dinainte binele vor fi ținuți departe de ea.” Fără îndoială, 'Isa și ceilalți Profeți și apropiați ai lui Allah intră în acest verset.

„Dacă am voi, am face dintre voi îngeri care să vă urmeze pe pământ”, adică am putea să vă înlocuim cu îngeri care să rămână pe pământ, până când le-am trimite Trimiși dintre îngeri, asemenea lor. Însă voi, oamenii, nu ați putea primi îngeri trimiși la voi. Din Milostivirea Sa față de voi, Allah v-a trimis Trimiși din neamul vostru, pentru ca să puteți învăța de la ei.

„Cu adevărat, el este un semn al Ceasului”, adică 'Isa este o dovadă a venirii Ceasului: Cel care l-a adus la existență dintr-o mamă fără tată are putere să-i învie pe morți din morminte; ori sensul este că 'Isa va coborî la sfârșitul vremurilor și va fi unul dintre semnele Ceasului.

„Nu vă îndoiți de el”, adică nu vă îndoiți de venirea Ceasului, căci îndoiala față de el este necredință. „Și urmați-mă”, împlinind ceea ce vă poruncesc și părăsind ceea ce vă interzic. „Aceasta este o cale dreaptă”, care duce la Allah.

„Să nu vă abată diavolul” de la calea cea dreaptă și de la ceea ce Allah v-a poruncit, „cu adevărat, el vă este un dușman vădit”, care dorește cu tărie să vă rătăcească și își folosește toată puterea pentru aceasta.

„Când 'Isa a venit cu dovezi limpezi”, care îi confirmau Profeția și adevărul lucrurilor aduse de el - precum învierea morților, vindecarea celui născut orb și a leprosului și alte semne - „a spus”, adresându-se Fiilor lui Israil: „Am venit la voi cu înțelepciunea”, adică cu Profeția și cu știința despre ceea ce trebuie făcut și despre felul în care trebuie săvârșit, „și ca să vă lămuresc o parte din cele asupra cărora vă deosebiți”, adică să vă arăt ceea ce este corect și să vă răspund, astfel încât nedumerirea să fie îndepărtată de la voi.

El a venit pentru a completa Legea lui Musa, pacea fie asupra lui, și hotărârile Torei și pentru a îngădui unele lucruri, ușurându-le astfel, iar aceasta cerea ca ei să-l urmeze și să primească ceea ce le-a adus.

„Așadar temeți-vă de Allah și supuneți-vă mie”, adică adorați-L numai pe Allah, fără asociat, împliniți poruncile Sale, feriți-vă de interdicțiile Sale, credeți în mine și în ceea ce spun și supuneți-vă mie.

„Cu adevărat, Allah este Domnul meu și Domnul vostru, așadar adorați-L. Aceasta este o cale dreaptă.” Aceste cuvinte cuprind afirmarea unicității Stăpânirii dumnezeiești, căci Allah este Domnul care își îngrijește făpturile, revărsând asupra lor binecuvântări văzute și nevăzute. Ele afirmă, de asemenea, că adorarea trebuie închinată numai lui Allah, fiindcă poruncesc adorarea Lui singur, fără asociat. Aici, 'Isa a arătat că este unul dintre robii lui Allah și că nu este așa cum l-au descris creștinii: „fiul lui Allah” sau „al treilea dintre trei”. El a arătat totodată că cele pomenite alcătuiesc calea dreaptă care duce la Allah și la Paradisul Său.

Când 'Isa le-a adus acest mesaj, „grupurile s-au deosebit între ele”: fiecare grup a spus despre el ceva fals și a respins ceea ce adusese, în afara credincioșilor pe care Allah i-a călăuzit. Aceștia au mărturisit că el este Trimisul lui Allah, au crezut în tot ceea ce a adus și au spus că el este robul și Trimisul lui Allah.

„Vai celor nedrepți, din pricina pedepsei unei Zile dureroase!”, adică cât de mare va fi mâhnirea celor nedrepți și cât de mare va fi pierderea lor în Ziua aceea!

Versetele 66 la 73

Allah Preaînaltul spune: ce așteaptă necredincioșii? Oare așteaptă altceva decât „ca Ceasul să vină asupra lor pe neașteptate, fără ca ei să-și dea seama”? Când va veni, să nu întrebi despre starea celor care nu au crezut în el și și-au bătut joc de cel care le-a adus vestea lui.

„Prietenii apropiați vor fi, în Ziua aceea”, adică în Ziua Învierii, „dușmani unii altora”, fiindcă legătura lor se întemeia pe necredință și neascultare față de Allah. Prietenia apropiată și iubirea lor din această lume nu erau pentru Allah, astfel că în Ziua Învierii prietenia lor se va preface în dușmănie, „afară de cei evlavioși”, care s-au ferit de asociere și de păcate. Prietenia acestora va rămâne și va continua, fiindcă Cel pentru care s-au iubit este Veșnic.

Apoi Allah pomenește răsplata celor evlavioși. În Ziua Învierii, El îi va chema prin ceea ce le va bucura inimile și va îndepărta toate relele și neplăcerile, spunând: „O, robi ai Mei! Astăzi nu va fi teamă asupra voastră și nici nu vă veți mâhni.” Nu vă va fi teamă de ceea ce așteptați să se întâmple în viitor și nu vă veți mâhni pentru ceea ce a trecut. Când frica și mâhnirea cu privire la viitor și trecut sunt înlăturate, ceea ce omul iubește și caută este împlinit.

„Voi, cei care ați crezut în versetele Noastre și ați fost musulmani”, adică ei sunt descriși prin credința în versetele lui Allah. Aceasta cuprinde confirmarea lor prin cele fără de care confirmarea nu poate fi desăvârșită: cunoașterea sensurilor lor și lucrarea potrivit celor pe care ele le arată. „Și ați fost musulmani”, adică v-ați supus lui Allah în toate treburile voastre și ați unit astfel faptele drepte lăuntrice cu cele văzute.

„Intrați în Paradis”, care este sălașul veșniciei, „voi și soțiile voastre”, adică cei care au săvârșit aceleași fapte ca voi. Cuvântul tradus prin „soțiile voastre” îi cuprinde pe toți însoțitorii: soțiile, copiii, prietenii și alții. „Bucurându-vă”, adică veți fi înveseliți și cinstiți, fiindcă veți primi de la Domnul vostru binecuvântări, lucruri bune, fericire, bucurie și plăceri ce nu pot fi descrise.

„Vor fi purtate printre ei tipsii de aur și cupe”, adică slujitorii lor, tinerii veșnici, vor umbla printre ei cu mâncarea așezată în cele mai frumoase și mai prețioase vase, tipsiile de aur, și cu băutura în cele mai gingașe vase, cupele fără toarte. Acestea sunt din argint, de o limpezime mai mare decât a sticlei.

„Iar acolo”, adică în Paradis, „se va afla tot ceea ce poftesc sufletele și încântă ochii”. Această expresie cuprinzătoare include toate soiurile de desfătare, bucurie, odihnă și fericire: tot ceea ce sufletele doresc dintre mâncăruri, băuturi, veșminte și soții și tot ceea ce încântă ochii dintre priveliști frumoase, copaci îmbelșugați, viața în tihnă și belșug și clădiri împodobite. Toate acestea se află acolo, pregătite pentru oamenii Paradisului în chip desăvârșit. Allah Preaînaltul spune în altă parte: „Acolo vor avea fructe și tot ceea ce vor cere.”

„Și veți rămâne acolo veșnic.” Aceasta este desăvârșirea fericirii oamenilor Paradisului: viața veșnică în el și continuarea, ba chiar sporirea binecuvântărilor sale, care nu vor înceta niciodată.

„Acesta este Paradisul” descris prin cele mai desăvârșite însușiri, „pe care l-ați moștenit pentru ceea ce ați săvârșit”, adică Allah va face să-l moșteniți datorită faptelor voastre. Prin Harul Său, El l-a făcut răsplată pentru acele fapte și l-a umplut cu Milostivire îmbelșugată.

„În el veți avea fructe îmbelșugate”, asemenea cuvintelor lui Allah: „În amândouă vor fi câte două soiuri din fiecare fruct”, „din care veți mânca”, adică veți putea mânca orice veți alege dintre acele fructe gustoase.

Versetele 74 la 78

După ce a pomenit desfătările Paradisului, Allah le urmează cu pomenirea pedepsei Focului. „Cu adevărat, nelegiuiții”, care au săvârșit nelegiuirea prin necredința și respingerea Adevărului, „vor rămâne veșnic în chinul Gheenei”, adică vor fi cufundați în el, înconjurați de chin din toate părțile și nu vor ieși niciodată din el.

„El nu va fi ușurat pentru ei” nici măcar pentru o clipă, nici prin oprirea lui cu totul, nici prin micșorarea pedepsei, „iar ei vor fi deznădăjduiți acolo”, adică vor pierde orice nădejde de bine și nu vor mai nădăjdui vreo scăpare. Ei Îl vor chema pe Domnul lor: „Doamne, scoate-ne de aici! Iar dacă ne vom întoarce la rău, atunci vom fi cu adevărat nedrepți.” El va spune: „Rămâneți în ea, umiliți, și nu-Mi vorbiți!”

Această pedeapsă aspră este din pricina faptelor pe care mâinile lor le-au trimis înainte și fiindcă s-au nedreptățit pe ei înșiși. Allah nu i-a nedreptățit și nu i-a pedepsit fără ca ei să fi săvârșit vreun păcat ori vreo vină.

„Ei vor striga”, când se vor afla în Foc, nădăjduind o ușurare: „O, Malik! Să ne dea Domnul tău sfârșitul!”, adică să ne facă să murim, ca să ne odihnim, fiindcă ne aflăm într-o strâmtorare cumplită și într-o pedeapsă aspră pe care nu o putem răbda. Însă Malik, păzitorul Focului, le va răspunde, când îi vor cere să-L roage pe Allah să-i facă să piară: „Cu adevărat, veți rămâne aici”, adică veți rămâne în el veșnic și nu veți ieși niciodată. Astfel nu vor primi ceea ce caută, ci răspunsul le va respinge cererea și le va spori suferința.

Apoi Allah îi mustră pentru faptele lor: „Cu adevărat, Noi v-am adus Adevărul”, care cerea să-l urmați; dacă l-ați fi urmat, ați fi izbândit și ați fi fost fericiți, „dar cei mai mulți dintre voi urau Adevărul”. Din această pricină ați pierit într-un asemenea chip, încât nu veți mai atinge nicio fericire după aceea.

Versetele 79 la 80

Allah Preaînaltul spune: oare necredincioșii care resping cu încăpățânare Adevărul au hotărât un plan? Adică au urzit această uneltire împotriva Adevărului și a celui care l-a adus, pentru a-l respinge prin argumentele false și amăgitoare pe care le înfățișează? „Cu adevărat, și Noi am hotărât un plan”, adică Noi hotărâm și luăm măsuri mai puternice decât planul lor, care le vor zădărnici uneltirile și le vor face fără efect. Aceasta se referă la mijloacele și dovezile pe care Allah le-a pus la îndemână pentru sprijinirea Adevărului și înfrângerea falsului. Allah spune: „Ba Noi izbim falsul cu Adevărul, iar el îi zdrobește capul...”

„Sau socotesc ei”, din neștiința și nedreptatea lor, „că Noi nu auzim ceea ce ascund”, gândurile pe care nu le rostesc, ci le ascund în inimi, „și sfaturile lor tainice”, adică discuțiile lor ascunse, când își vorbesc unii altora în șoaptă? Oare de aceea îndrăznesc să săvârșească păcate, socotind că nu vor exista urmări și nicio răsplată pentru ceea ce au ascuns?

Allah le-a răspuns: „Ba da”, adică Noi cunoaștem ceea ce ascund și sfaturile lor tainice, „iar trimișii Noștri”, îngerii cei nobili, „sunt lângă ei și scriu” tot ceea ce săvârșesc. Însemnarea este păstrată ca dovadă împotriva lor atunci când vor veni în Ziua Învierii. Ei vor găsi de față tot ceea ce au făcut, iar Domnul tău nu va nedreptăți pe nimeni.

Versetele 81 la 89

Allah spune: spune, o, Trimis nobil, celor care Îi atribuie lui Allah un fiu, deși El este Unul, Unicul, Cel de care toate depind, care nu Și-a luat soție ori fiu și nimic nu este asemenea Lui: „Dacă Cel Milostiv ar avea un fiu, eu aș fi primul dintre adoratori”, adică aș fi primul care l-ar adora pe acel fiu, fiindcă el ar fi o parte din tatăl său, iar eu sunt primul dintre oameni care se supune lucrurilor iubite de Allah. Însă eu sunt primul care respinge această pretenție și cel mai stăruitor în tăgăduirea ei; astfel se cunoaște că ea este falsă.

Acesta este un argument puternic pentru cei care cunosc adevărata stare a Trimișilor. Este cunoscut că ei sunt cei mai desăvârșiți dintre oameni, cei dintâi care primesc, urmează și desăvârșesc orice bine și cei dintâi care resping, condamnă și se îndepărtează de orice rău. Dacă Cel Milostiv ar fi avut un fiu și acest lucru ar fi fost adevărat, Muhammad ibn 'Abdullah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, cel mai bun dintre Trimiși, ar fi fost primul care l-ar fi adorat, iar asociatorii nu i-ar fi luat-o înainte.

Este posibil ca sensul versetului să fie: dacă Cel Milostiv ar avea un fiu, eu aș fi primul care L-ar adora pe Allah, iar din adorarea lui Allah face parte afirmarea a ceea ce El a afirmat și tăgăduirea a ceea ce El a tăgăduit. Aceasta este o adorare prin cuvânt ce ține de crez. Dacă acel lucru ar fi cu adevărat real, eu aș fi primul care l-ar confirma. Astfel se cunoaște că pretenția asociatorilor este falsă și stricată, atât din punct de vedere rațional, cât și al textelor revelate.

„Slavă Domnului cerurilor și al pământului, Domnul Tronului, mai presus de ceea ce Îi atribuie ei” dintre asociat, sprijinitor, ajutor, copil și alte lucruri pe care asociatorii I le atribuie.

„Lasă-i să se cufunde în vorbărie deșartă și să se joace”, adică lasă-i să se afunde în fals și să se joace cu ceea ce nu duce la niciun folos. Științele pe care le dobândesc le vatămă și nu le folosesc, fiindcă ei caută cunoștințe prin care să respingă Adevărul și ceea ce au adus Trimișii, iar faptele lor sunt un joc nebunesc ce nu curăță sufletele și nu rodește cunoaștere. De aceea El îi avertizează asupra unei părți din ceea ce îi așteaptă în Ziua Învierii: „până când vor întâlni Ziua lor care le-a fost făgăduită”. Atunci vor cunoaște ce au câștigat prin strădania lor: pierzania veșnică și pedeapsă necurmată.

Allah Preaînaltul vestește că numai El merită adorarea în ceruri și pe pământ. Toți locuitorii cerurilor și credincioșii dintre locuitorii pământului Îl adoră, Îl preamăresc, se supun Măreției Sale și au nevoie de El, datorită Atributelor Sale desăvârșite. „Cele șapte ceruri, pământul și cei care se află în ele Îl preamăresc. Nu există nimic care să nu-L preamărească prin laudă...” Și: „Înaintea lui Allah se prosternează toți cei din ceruri și de pe pământ, de voie ori fără voie...”

Allah este Singurul care merită adorarea și supunerea, spre care toate făpturile se îndreaptă, de voie ori fără voie. Acest sens este asemenea cuvintelor Sale: „El este Allah în ceruri și pe pământ”, adică El este Cel adorat și iubit în amândouă tărâmurile. Cât despre El Însuși, El este deasupra Tronului Său, deosebit de făpturile Sale, Unic în Măreția Sa și Slăvit în Desăvârșirea Sa.

„Și El este Înțeleptul”, Cel care a creat totul potrivit înțelepciunii și Și-a întemeiat Legile pe înțelepciune. El nu a creat nimic fără un scop înțelept și nu a legiuit nimic fără un scop înțelept. Hotărârile Sale ce țin de Voia universală, de Legea revelată și de răsplătire se întemeiază toate pe înțelepciune. El este „Atotștiutorul”: cunoaște toate lucrurile; cunoaște vorba rostită în taină și ceea ce este și mai ascuns. Nicio greutate de atom nu-I scapă în tărâmul de sus ori în cel de jos și nimic mai mic sau mai mare decât aceasta.

„Binecuvântat este Cel Căruia Îi aparține stăpânirea cerurilor și a pământului și a ceea ce se află între ele!”, adică preaînalt și preaslăvit este El, căci binecuvântările Sale sunt multe, Atributele Sale sunt sublime și Stăpânirea Sa este mare. Stăpânirea Sa cuprinde cerurile, pământul și tot ceea ce este între ele, iar Știința Sa este atât de vastă, încât cunoaște lucrurile nevăzute pe care nimeni dintre făpturi nu le cunoaște, niciun Profet trimis și niciun înger apropiat. De aceea El spune: „La El se află știința Ceasului”; așezarea expresiei „La El” înaintea celor ce urmează arată exclusivitatea: nimeni în afara Lui nu cunoaște când va veni Ceasul.¹⁶

Din desăvârșirea Stăpânirii Sale cuprinzătoare face parte faptul că El cârmuiește treburile acestei lumi și ale Vieții de Apoi. De aceea spune: „și la El veți fi aduși înapoi”, adică în Viața de Apoi, apoi El va judeca între voi potrivit Hotărârilor Sale drepte.

Un alt aspect al desăvârșirii Stăpânirii Sale este că nimeni dintre făpturile Sale nu stăpânește nimic, iar nimeni nu va veni să mijlocească la El decât cu îngăduința Lui. „Cei pe care ei îi cheamă în afara Lui nu au putere de mijlocire”, adică toți cei chemați în afara lui Allah, fie Profeți, îngeri ori altcineva, nu stăpânesc mijlocirea; ei nu vor mijloci decât cu îngăduința lui Allah și numai pentru acela de care El este mulțumit. De aceea spune: „afară de cei care mărturisesc Adevărul și cunosc”, adică mărturisesc cu vorba și cu inimile lor, cunoscând ceea ce mărturisesc. Este o condiție ca mărturia să fie în Adevăr, iar mărturisitorul să cunoască lucrul mărturisit.

Această mărturie cuprinde mărturisirea unicității lui Allah, a Profeției și Mesajului Trimișilor Săi și a adevărului celor aduse de ei dintre chestiunile mari și mici ale religiei, temeliile crezului și Legile și hotărârile. Aceștia sunt cei cărora le va folosi mijlocirea mijlocitorilor, vor fi izbăviți de pedeapsa lui Allah și vor dobândi Răsplata Sa.

„Dacă îi întrebi cine i-a creat, ei vor spune negreșit: Allah.” Cum se întorc atunci de la adorarea și sinceritatea față de Cel pe care Îl recunosc drept singurul Creator și cum îi adoră pe cei despre care știu că nu au creat nimic? Aceasta este dintre cele mai uimitoare lucruri: să recunoască unicitatea lui Allah în Stăpânire, apoi să-I atribuie asociați în adorare. Recunoașterea unicității lui Allah în Stăpânire le cere să recunoască unicitatea Lui în adorare. Aceasta este una dintre cele mai mari dovezi ale falsității asocierii. De aceea spune: „Atunci cum de sunt abătuți?”, adică cum sunt îndepărtați și întorși de la adorarea Lui singur?

„Și cuvântul lui” este legat de cuvintele „La El se află știința Ceasului”, adică la El se află și cunoașterea spuselor Trimisului. Este vorba despre Trimis, plângându-se Domnului său de tăgăduirea poporului său și mâhnindu-se din pricina ei: „O, Domnul meu! Cu adevărat, aceștia sunt oameni care nu cred.” Allah îi cunoaște spusa și starea și are putere să-i pedepsească îndată, însă El este Blând cu robii Săi și le dă răgaz, că poate se vor întoarce și se vor căi.

De aceea îi spune Trimisului Său: „Așadar îndepărtează-te de ei”, rabdă răul pe care ți-l fac prin vorbe și fapte și iartă-i, „și spune: Pace!”, adică nu le arăta decât purtarea pașnică, purtarea oamenilor înzestrați cu minte și pricepere față de cei neștiutori. Allah spune despre robii Săi drepți că, atunci când neștiutorii li se adresează potrivit neștiinței lor, „ei spun: Pace”.

Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, s-a supus Poruncii Domnului său și a întâmpinat cu iertare și răbdare vorbele și faptele prin care poporul său îl vatămă. Nu le-a răspuns decât purtându-se frumos cu ei și vorbindu-le cu bunătate. Binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra celui căruia Allah i-a dăruit această purtare aleasă, pe care l-a ridicat deasupra locuitorilor pământului și ai cerului și căruia i-a dăruit un rang mai înalt decât stelele Orionului.

„Curând vor ști”, adică urmările păcatelor lor și sfârșitul nelegiuirii lor.

S-a încheiat tâlcuirea Surei az-Zukhruf. Lui Allah Îi aparțin lauda și recunoștința.