Tafsir as-Saʿdī — Volumul 9

Sura ash Shura

Versetele 1 la 53

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 9

Allah vestește că El a revelat acest Coran măreț Profetului cel nobil, așa cum le-a revelat Profeților și Trimișilor de dinaintea lui. În aceasta se află arătarea Harului Său, prin pogorârea Cărților și trimiterea Trimișilor, în trecut și în vremurile de pe urmă. Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, nu este ceva nou printre Trimiși: calea lui este calea celor de dinaintea lui, purtarea sa se potrivește cu purtarea lor, iar mesajul său se aseamănă cu al lor, fiindcă tot ceea ce au adus este adevărat și demn de crezare, iar revelația lor vine de la Unul Singur, Cel care are Dumnezeire, Putere mare și Înțelepciune deplină.

Lumea de sus și cea de jos Îi aparțin, se află sub Stăpânirea, Hotărârea și Porunca Sa. El este „Cel Preaînalt” în Esența Sa, în Rangul Său și prin Stăpânirea Sa deplină, și este „Cel Măreț”. Din pricina Măreției Sale, „aproape că cerurile se despică deasupra lor”, cu toate că ele sunt uriașe și lipsite de viață. „Iar îngerii”, cei nobili și apropiați, care se supun Măreției Sale, se pleacă Puterii Lui și se supun Domniei Sale, „Îl preamăresc prin lauda Domnului lor”: Îl declară mai presus de orice lipsă și Îi atribuie orice desăvârșire.

„Și cer iertare pentru cei de pe pământ” pentru faptele care nu se potrivesc cu Măreția și Slava Domnului lor, deși El este „Atoateiertător, Îndurător”. Dacă nu ar fi Iertarea și Milostivirea Sa, pedeapsa nimicitoare ar fi grăbită asupra făpturilor. Faptul că Allah Se descrie prin aceste Atribute, după ce amintește revelația Sa către toți Trimișii și, în mod deosebit, către Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, arată că acest Coran cuprinde dovezi și semne care arată desăvârșirea Creatorului și că Îi atribuie Numele Sale mărețe. Acestea umplu inimile de cunoaștere, iubire, venerare și slăvire a Lui și impun ca orice adorare văzută și ascunsă să-I fie îndreptată numai Lui.

A lua dumnezei în afara Lui, care nu au putere să aducă folos ori vătămare, este una dintre cele mai mari nedreptăți și una dintre cele mai urâte vorbe. Aceștia sunt făpturi care au nevoie de Allah în toate stările lor. „Cât despre cei care își iau ocrotitori în afara Lui”, adorându-i și ascultându-i așa cum Îl adoră și Îl ascultă pe Allah, ei au luat falsul drept ocrotitor, căci aceia nu sunt ocrotitori în adevăratul sens. „Allah veghează asupra lor”: El le păstrează faptele și îi va răsplăti pentru binele și răul lor. „Iar tu nu ești păzitor peste ei”, ca să fii întrebat despre faptele lor; tu ești doar cel care transmite Mesajul și ți-ai împlinit îndatorirea.

Allah a amintit apoi Harul Său asupra Trimisului și a oamenilor: „Astfel ți-am revelat un Coran arab”, limpede în cuvintele și sensurile sale, „ca să previi Mama Cetăților”, adică Mecca cea cinstită, „și pe cei din jurul ei”, dintre așezările arabe. Apoi prevenirea se extinde la toate făpturile. El trebuie să-i prevină de „Ziua Adunării”, în care Allah îi va aduna pe primii și pe cei de pe urmă. Nu există îndoială cu privire la ea. Oamenii se vor împărți în două grupe: una alcătuită din cei care au crezut în Allah și i-au crezut pe Trimiși va fi în Paradis, iar cealaltă, alcătuită din necredincioșii tăgăduitori, va fi în Focul aprins.

„Dacă Allah ar fi voit, i-ar fi făcut o singură comunitate” asupra călăuzirii, fiindcă El este Atotputernic și nimic nu-I este cu neputință. Însă El a voit să primească în Milostivirea Sa pe cine voiește dintre aleșii Săi. Cât despre cei nedrepți care nu sunt potriviți pentru bine, ei sunt lipsiți de Milostivire. Nu vor avea niciun ocrotitor în afara lui Allah care să le aducă lucrul iubit și niciun ajutor care să îndepărteze de la ei ceea ce urăsc.

Cei care „și-au luat ocrotitori în afara Lui” și i-au adorat au săvârșit cea mai mare greșeală. Allah este Ocrotitorul a cărui ocrotire trebuie căutată prin adorare, ascultare și apropiere de El prin toate felurile de fapte bune. În chip general, El îi ocrotește pe toți robii prin cârmuirea și hotărârea Sa; în chip deosebit, îi ocrotește pe robii credincioși, scoțându-i din întunericuri la lumină, îngrijindu-i cu Blândețea Sa și ajutându-i în toate lucrurile lor. „El îi învie pe cei morți și El are putere asupra tuturor lucrurilor.” El singur stăpânește viața și moartea, Voința Sa se împlinește și El este Singurul care merită adorarea, fără asociat.

Versetele 10 la 12

„Orice lucru în care vă deosebiți”, dintre temeliile și ramurile religiei voastre asupra cărora nu sunteți de acord, „judecata lui Îi aparține lui Allah”: el trebuie trimis la Cartea Sa și la Sunnah Trimisului Său. Ceea ce hotărăsc ele este adevărul, iar ceea ce le contrazice este fals. „Acesta este Allah, Domnul meu”: după cum El este Domnul, Creatorul, Dăruitorul mijloacelor de trai și Cârmuitorul, tot El este Judecătorul care judecă între robii Săi prin Legea Sa în toate lucrurile lor.

Acest verset arată că acordul comunității este o dovadă hotărâtoare. Allah nu ne-a poruncit să trimitem la El decât lucrurile în care ne deosebim; pentru ceea ce comunitatea a acceptat prin consens este suficient consensul ei, fiindcă întreaga comunitate este păzită de a se uni asupra rătăcirii. Consensul ei trebuie să fie în acord cu Cartea lui Allah și Sunnah Trimisului Său.

„În El îmi pun încrederea”, adică mă bizui cu inima mea pe El pentru dobândirea folosului și îndepărtarea vătămării și mă încred în ajutorul Său. „Și la El mă întorc”, adică mă îndrept către El cu inima și cu trupul meu, în ascultare și adorare. Allah unește adesea aceste două temelii - încrederea în El și întoarcerea la El - fiindcă prin ele împreună se dobândește desăvârșirea, iar lipsa uneia dintre ele o împiedică. Allah a spus: „Numai pe Tine Te adorăm și numai de la Tine cerem ajutor”, și: „Adoră-L și pune-ți încrederea în El.”

El este „Creatorul cerurilor și al pământului”, Cel care le-a creat prin Puterea, Voința și Înțelepciunea Sa. „El v-a făcut soții dintre voi înșivă”, ca să găsiți liniște lângă ele, să aveți urmași și să dobândiți celelalte foloase. „Și a făcut perechi dintre vite”, masculi și femele dintre toate felurile lor, pentru ca ele să rămână, să se înmulțească și să vă aducă multe foloase. De aceea, El a folosit prepoziția arabă „lam”, care exprimă scopul: a făcut aceasta pentru voi și drept binecuvântare asupra voastră. Iar cuvintele „Astfel vă înmulțește” înseamnă că vă înmulțește pe voi și vitele voastre prin faptul că v-a dăruit soții dintre voi înșivă și a făcut perechi dintre vite.

„Nimic nu este asemenea Lui.” Nimic dintre făpturile Sale nu-I este asemenea: nici în Esența Sa, nici în Numele Sale, nici în Atributele Sale și nici în Faptele Sale. Toate Numele Sale sunt cele mai frumoase, Atributele Sale sunt Atribute de desăvârșire și măreție, iar prin Faptele Sale a creat făpturi uriașe fără niciun asociat. Nimic nu-I este asemenea, fiindcă numai El deține desăvârșirea în toate privințele.

„Iar El este Cel care Aude Totul”, toate glasurile, oricât de diferite ar fi limbile și nevoile, „Cel care Vede Totul”: vede mersul furnicii negre pe piatră netedă în noaptea întunecoasă și vede hrana care trece prin mădularele viețuitoarelor foarte mici și apa care curge prin ramurile subțiri. Acest verset și altele asemenea lui sunt dovada pentru calea Ahl as-Sunnah wal-Jama'ah: afirmarea Atributelor lui Allah și negarea asemănării Sale cu făpturile. El respinge atât pe cei care Îl aseamănă cu făpturile prin cuvintele „Nimic nu este asemenea Lui”, cât și pe cei care Îi neagă Atributele prin cuvintele „iar El este Cel care Aude Totul, Cel care Vede Totul”.

„Lui Îi aparțin cheile cerurilor și ale pământului”, adică Îi aparține stăpânirea lor și în Mâna Sa se află cheile Îndurării, ale mijloacelor de trai și ale binecuvântărilor văzute și ascunse. Toate făpturile au nevoie de Allah pentru a dobândi foloasele și pentru a îndepărta vătămările în toate stările lor. Nimeni nu stăpânește nimic. Allah este Cel care dăruiește și oprește, aduce vătămarea și folosul. Orice binecuvântare pe care o au robii vine numai de la El și nimeni nu îndepărtează răul în afara Lui. „Îndurarea pe care Allah o deschide oamenilor nu o poate opri nimeni, iar ceea ce El oprește nu poate trimite nimeni după El.”

„El dăruiește cu belșug mijloace de trai cui voiește” și oferă feluritele forme ale acestora în măsură mare, „și le măsoară”, adică le restrânge cui voiește, astfel încât acesta să primească numai cât îi este de ajuns și să nu primească mai mult. Toate acestea urmează Știința și Înțelepciunea Sa. „Cu adevărat, El cunoaște toate lucrurile”: cunoaște stările robilor Săi și îi dăruiește fiecăruia ceea ce se potrivește cu Înțelepciunea și Voința Sa.

Versetul 13

Aceasta este cea mai mare binecuvântare cu care Allah i-a binecuvântat pe robii Săi: El le-a legiuit cea mai bună, mai curată și mai aleasă dintre religii - Islamul -, pe care Allah a legiuit-o pentru aleșii dintre robii Săi. El a legiuit-o pentru cei mai buni dintre cei aleși, anume pentru Trimișii de voință puternică amintiți în acest verset. Ei sunt făpturile cu treapta cea mai înaltă și cu desăvârșirea cea mai deplină în toate privințele.

Religia pe care Allah a legiuit-o pentru ei trebuie să se potrivească stărilor și desăvârșirii lor. De fapt, Allah i-a desăvârșit și i-a ales datorită statorniciei lor în această religie. Dacă nu ar fi religia Islamului, nimeni nu ar ajunge vreodată la înălțare; ea este sufletul fericirii și temelia desăvârșirii. Ea cuprinde ceea ce se află în această Carte nobilă și la care aceasta cheamă: afirmarea unicității lui Allah, faptele, caracterul și buna purtare.

De aceea Allah a spus: „Statorniciți religia”, adică v-a poruncit să împliniți toate legile religiei, temeliile și ramurile ei, să o statorniciți în voi înșivă și să vă străduiți să o statorniciți și în ceilalți. Ajutați-vă unii pe alții în bunătate și evlavie și nu vă ajutați în păcat și dușmănie. „Și nu vă despărțiți în ea”: fiți uniți asupra temeliei și ramurilor religiei și aveți grijă ca unele chestiuni să nu vă despartă și să nu vă transforme în partide vrăjmașe, deși sunteți de acord asupra temeliei religiei voastre.

Printre mijloacele prescrise pentru unitatea în religie și evitarea dezbinării se află adunările generale, precum adunarea pentru Hajj, cele două sărbători, rugăciunea de vineri, cele cinci rugăciuni, adunarea pentru jihad și alte acte de adorare care nu se împlinesc decât prin unire și lipsa dezbinării.

„Lucrul la care îi chemi le este greu asociatorilor”, adică le este foarte greu să accepte sinceritatea în adorare numai față de Allah. Allah spune despre ei: „Când Allah Singur este amintit, inimile celor care nu cred în Viața de Apoi se strâng de aversiune, iar când sunt amintiți cei adorați în afara Lui, ei se bucură.” Ei spun: „A făcut el din toți dumnezeii un singur Dumnezeu? Acesta este cu adevărat un lucru uimitor!”

„Allah alege pentru Sine pe cine voiește”, adică alege dintre făpturile Sale pe cine știe că este potrivit să-I poarte Mesajul ori să-I fie apropiat. Din această alegere face parte faptul că a ales această comunitate și a ridicat-o deasupra celorlalte comunități, alegând pentru ea cea mai bună religie. „Și îl călăuzește către Sine pe cel care se întoarce la El”: acesta este mijlocul prin care robul ajunge la Călăuzirea lui Allah - întoarcerea la Domnul său, legarea inimii de El și dorința sinceră de a căuta Fața Sa. Intenția bună și strădania în căutarea călăuzirii sunt dintre pricinile prin care ea este înlesnită, după cum spune Allah: „Prin ea Allah îi călăuzește pe cei care caută mulțumirea Sa pe căile păcii.”

Acest verset, împreună cu cuvintele „urmează calea celui care se întoarce la Mine” și cu ceea ce este cunoscut despre starea Companionilor și despre întoarcerea lor sinceră la Allah, arată că spusele lor sunt dovadă, în mod deosebit spusele Califilor Drept-Călăuziți, Allah să fie mulțumit de ei toți.

Versetele 14 la 15

După ce Allah le-a poruncit musulmanilor să se unească în religia lor și le-a interzis dezbinarea, El le-a făcut cunoscut că simpla pogorâre a Cărții nu este o garanție că oamenii vor rămâne uniți. Oamenii Cărții nu s-au despărțit înainte ca Allah să le pogoare Cartea, care le cerea să se unească, ci au făcut contrariul celor poruncite în ea. Toate acestea s-au petrecut din pricina nedreptății și dușmăniei dintre ei: s-au urât și s-au invidiat, iar între ei au apărut vrăjmășia și ura, ceea ce a dus la deosebire și dezbinare. Musulmanii sunt avertizați să nu devină asemenea lor.

„Dacă nu ar fi fost un cuvânt hotărât mai înainte de Domnul tău”, prin care pedeapsa nimicitoare este amânată, „până la un soroc stabilit, s-ar fi judecat între ei”. Însă Înțelepciunea și Blândețea Sa au cerut amânarea pedepsei lor. „Cu adevărat, cei care au moștenit Cartea după ei”, cei care le-au urmat și care se revendică de la știință, „se află într-o îndoială tulburătoare cu privire la ea”, adică într-o îndoială adâncă, ce duce la deosebire. Înaintașii lor s-au deosebit din nedreptate și dușmănie, iar urmașii lor s-au deosebit din îndoială; toți participă la dezbinarea osândită.³

„De aceea, cheamă” la religia adevărată și la calea dreaptă pe care Allah a pogorât-o în Cărțile Sale și cu care i-a trimis pe Trimișii Săi. Cheamă comunitatea ta la ea, îndeamn-o să o urmeze și luptă-te cu cei care nu o primesc.

„Și rămâi statornic așa cum ți s-a poruncit”, adică fii tu însuți statornic, în deplină potrivire cu Porunca lui Allah, fără nepăsare și fără exagerare: împlinește Poruncile Sale, ferește-te de interdicțiile Sale și continuă pe această cale. Astfel, Allah i-a poruncit să se desăvârșească pe sine prin statornicie și să-i desăvârșească pe ceilalți prin chemarea la ea.

Este cunoscut că porunca adresată Trimisului, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, este și o poruncă adresată comunității sale, dacă nu există o dovadă că ea îi este destinată numai lui.

„Nu le urma dorințele”, adică dorințele celor care s-au abătut de la religie, dintre necredincioși și ipocriți: fie urmându-i în unele aspecte ale religiei lor, fie părăsind chemarea la Allah, fie părăsind statornicia. Dacă le-ai urma dorințele după știința care ți-a venit, ai fi atunci dintre cei nedrepți. Allah nu a spus: „Nu le urma religia”, fiindcă religia pe care Allah le-a legiuit-o la origine este religia tuturor Trimișilor. Însă ei nu au urmat-o, ci și-au urmat dorințele și și-au luat religia drept joacă și desfătare.

„Și spune”, atunci când discută cu tine: „Eu cred în orice Carte pe care a pogorât-o Allah.” Discuția ta cu ei să fie întemeiată pe acest mare principiu, care arată cinstea Islamului, măreția și superioritatea lui asupra tuturor celorlalte religii. Religia pe care Oamenii Cărții pretind că o urmează este o parte a Islamului. Dacă ei vor să întemeieze discuția pe credința în unele Cărți ori în unii Trimiși, fără ceilalți, aceasta nu li se poate primi. Cartea la care cheamă și Trimisul pe care pretind că îl urmează cer credința în acest Coran și în cel care l-a adus. Cartea noastră și Trimisul nostru ne poruncesc să credem în Musa și 'Isa, în Tora și în Evanghelia despre care ne-au vestit și pe care le-au confirmat ca fiind adevărate, vestindu-ne totodată că ele confirmă Coranul și îi recunosc adevărul. Cât despre ceea ce Tora și Evanghelia existente ori descrierea lor despre Musa și 'Isa cuprind și nu se potrivește cu ceea ce se află în Cartea noastră, Allah nu ne-a poruncit să credem în aceasta.

„Și mi s-a poruncit să fiu drept între voi”, adică în judecarea lucrurilor în care vă deosebiți. Vrăjmășia și ura voastră, o, Oameni ai Cărții, să nu mă facă să nu fiu drept cu voi. Din dreptatea față de cei care au păreri diferite, fie dintre Oamenii Cărții, fie dintre alții, face parte să fie primit adevărul pe care îl au și să fie respins falsul pe care îl au.

„Allah este Domnul nostru și Domnul vostru”, adică El este Domnul tuturor, iar voi nu sunteți mai îndreptățiți la El decât noi. „Noi avem faptele noastre și voi aveți faptele voastre”, bune sau rele. „Nu mai este nicio dispută între noi și voi”, adică după ce realitățile au fost lămurite, adevărul s-a deosebit de fals și călăuzirea de rătăcire, nu a mai rămas loc de dispută. Scopul discuției este lămurirea adevărului și a falsului, pentru ca cel înțelept să fie călăuzit și dovada să fie statornicită împotriva celui rătăcit. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să purtăm discuții argumentate cu Oamenii Cărții. Cum ar putea fi astfel, când Allah spune: „Nu discutați cu Oamenii Cărții decât în chipul cel mai frumos”? Sensul este cel pe care l-am arătat.

„Allah ne va aduna și la El este întoarcerea”, în Ziua Învierii. Atunci El îl va răsplăti pe fiecare după fapta sa și se va deosebi cel sincer de cel mincinos.

Versetul 16

Aceasta este o întărire a cuvintelor: „Nu mai este nicio dispută între noi și voi.” Allah vestește că cei care discută despre El prin argumente false și îndoieli contradictorii, după ce chemarea Lui a fost primită - adică după ce oamenii cu minte și înțelegere au răspuns chemării lui Allah datorită dovezilor hotărâtoare și semnelor limpezi care li s-au arătat - au o dovadă fără temei înaintea Domnului lor. Ea este o respingere a adevărului, iar tot ceea ce se împotrivește adevărului este fals.

„Asupra lor este Mânie” din pricina păcatelor lor, a îndepărtării de dovezile și semnele lui Allah și a respingerii lor. „Și ei vor avea parte de o pedeapsă aspră”, ca urmare a Mâniei lui Allah asupra lor. Aceasta este pedeapsa oricărui om care combate adevărul prin argumente false.

Versetele 17 la 18

După ce Allah a arătat că dovada și semnele Sale sunt limpezi și că orice om în care se află bine răspunde la ele, El a amintit temelia dovezilor. Toate dovezile pe care Allah le-a adus robilor se întemeiază pe această temelie.

„Allah este Cel care a pogorât Cartea cu adevărul și Balanța.” Cartea este acest Coran măreț, pogorât cu adevărul și cuprinzând adevăr și certitudine. El cuprinde versete și dovezi limpezi asupra tuturor cerințelor dumnezeiești și credințelor religioase, astfel că a venit cu cele mai alese chestiuni și cu cele mai clare dovezi. Balanța cuprinde dreptatea, măsurarea prin analogie corectă și mintea sănătoasă. Toate dovezile raționale desprinse din semnele orizonturilor și din cele aflate în oameni, raționamentele întemeiate pe Lege, legăturile potrivite dintre lucruri, cauzele, hotărârile și înțelepciunile lor intră în Balanța pogorâtă de Allah și așezată între robii Săi. Prin ea, ei cântăresc ceea ce El afirmă și ceea ce neagă și recunosc adevărul veștilor Sale și al celor aduse de Trimișii Săi. Tot ceea ce iese din Cartea și Balanța aceasta, fie că este numit dovadă, argument ori altfel, este un fals contradictoriu ale cărui temelii și ramuri sunt stricate. Aceasta se cunoaște din cercetarea chestiunilor, a izvoarelor și concluziilor lor și din deosebirea dovezilor puternice de argumentele slabe și de îndoieli. Cât despre cel amăgit de expresii împodobite și cuvinte frumoase, care nu pătrunde până la sensul voit, el nu se numără printre cei pricepuți în această știință și nici printre cei încercați în acest domeniu; acordul sau dezacordul lui au aceeași lipsă de greutate.

Apoi Allah îi înspăimântă pe cei care tăgăduiesc și cer grăbirea Ceasului: „De unde ai putea ști? Poate că Ceasul este aproape”, adică timpul lui nu este cunoscut și nu se știe când va veni. El este așteptat în orice clipă, iar venirea lui provoacă teamă.

„Cei care nu cred în el cer să fie grăbit”, din încăpățânare, tăgăduire și sfidare față de Domnul lor. „Iar cei care cred se tem de el”, deoarece cred în el și cunosc răsplătirea faptelor. Teama lor izvorăște din cunoașterea Domnului, căci se tem că faptele lor nu-i vor izbăvi și nu-i vor duce în Locuința fericirii. De aceea Allah a spus: „Și știu că el este adevărul”, în care nu există îndoială.

„Cu adevărat, cei care se îndoiesc și se ceartă cu privire la Ceas”, adică după îndoiala lor se ceartă cu Trimișii și urmașii lor și cer dovezi pentru el, „se află într-o împotrivire îndepărtată”: într-o împotrivire și dispută foarte îndepărtate de dreptate.⁴

Cine poate fi mai rătăcit decât cel care tăgăduiește Locuința care este adevărată în sens deplin, locuința creată pentru rămânere veșnică și nemurire, în care Allah Își arată Dreptatea și Harul? Această lume, în comparație cu ea, este asemenea unui călător care se odihnește la umbra unui copac, apoi pleacă și o părăsește. Ea este o locuință de trecere, nu una de rămânere. Ei cred în această lume vremelnică, fiindcă o văd și o trăiesc, și tăgăduiesc Viața de Apoi despre care au vestit toate Cărțile dumnezeiești, Trimișii cei nobili și urmașii lor - cei mai desăvârșiți dintre oameni în minte, cei mai bogați în cunoaștere și cei mai ageri în înțelegere.

Versetele 19 la 20

Allah vestește despre Blândețea Sa față de robii Săi, pentru ca ei să-L cunoască, să-L iubească și să caute Blândețea și Dărnicia Sa. Al-Latif înseamnă și Cel care cunoaște lucrurile ascunse, tainele și ceea ce se află în inimi și îi conduce pe robii Săi - mai ales pe credincioși - spre binele lor prin căi pe care ei nu le cunosc și nu le așteaptă.

Din Blândețea Sa față de robul credincios face parte faptul că îl călăuzește spre bine prin căi la care acesta nu s-ar gândi. El îi pregătește mijloacele care duc la bine: sădește în firea lui iubirea adevărului și supunerea față de el; le poruncește îngerilor Săi nobili să-i întărească pe credincioși și să-i îndemne la bine; le face adevărul atrăgător în inimi, pentru a-i îndemna să-l urmeze.

Din Blândețea Sa face parte faptul că le-a poruncit credincioșilor actele de adorare săvârșite în comun, prin care hotărârea lor se întărește, râvna lor este trezită, ei se întrec în bine și se urmează unii pe alții.

Tot din Blândețea Sa face parte faptul că îi pune la îndemâna robului toate mijloacele care pot sta între el și păcat. Dacă Allah știe că lumea, averea, conducerea sau alte lucruri pentru care oamenii lumii se întrec l-ar rupe pe rob de ascultare, l-ar face nepăsător sau l-ar duce la păcat, El le îndepărtează de la acesta și îi măsoară mijloacele de trai. De aceea a spus: „El dăruiește mijloace de trai cui voiește”, potrivit Înțelepciunii și Blândeții Sale. „Și El este Cel Puternic, Atotputernic”: Lui Îi aparține toată puterea; nicio făptură nu are putere ori tărie decât prin El și toate lucrurile I se supun.

„Celui care dorește recolta Vieții de Apoi”, adică răsplata și câștigul ei, crede în ea și se străduiește așa cum trebuie pentru ea, „îi vom spori recolta”, înmulțindu-i fapta și răsplata de multe ori. Allah spune: „Cel care dorește Viața de Apoi, se străduiește pentru ea așa cum se cuvine și este credincios - strădania unor asemenea oameni va fi apreciată.” Cu toate acestea, partea sa hotărâtă din lumea aceasta va ajunge negreșit la el.

„Iar celui care dorește recolta lumii”, astfel încât lumea este ținta sa finală, nu dă întâietate Vieții de Apoi, nu nădăjduiește răsplata ei și nu se teme de pedeapsa ei, „îi vom da din ea” partea care i-a fost hotărâtă, „însă el nu va avea nicio parte în Viața de Apoi”: va fi lipsit de Paradis și de desfătările lui și va merita Focul și văpaia lui. Acest sens este asemenea cuvintelor lui Allah: „Celor care doresc viața lumească și podoaba ei le vom răsplăti pe deplin faptele lor în ea și nu vor fi nedreptățiți în ea. Aceștia sunt cei care în Viața de Apoi nu vor avea decât Focul. Ceea ce au lucrat în această lume va fi zadarnic și ceea ce au făcut va fi fără folos.”

Versetele 21 la 23

Allah vestește că asociatorii și-au luat asociații drept ocrotitori și li s-au alăturat în necredință și în faptele necredinței. Acești asociați sunt diavolii oamenilor care cheamă la necredință. Ei „le-au legiuit în religie ceea ce Allah nu a îngăduit”: asocierea și inovațiile, interzicerea a ceea ce Allah a îngăduit, îngăduirea a ceea ce Allah a interzis și alte lucruri dictate de dorințele lor.⁵

Religia nu poate fi decât ceea ce Allah Preaînaltul a legiuit, pentru ca robii să I se închine prin ea și să se apropie de El. Principiul este că nimeni nu are dreptul să legiuiască ceva în afara a ceea ce Allah a adus prin Trimisul Său. Cu atât mai mult, cum pot acești nelegiuiți să facă aceasta, ei care se alătură părinților lor în necredință?

„Dacă nu ar fi fost Cuvântul hotărâtor”, adică termenul hotărât pe care Allah l-a stabilit și faptul că îi va amâna până la el, „s-ar fi judecat între ei” chiar acum, prin fericirea celui îndreptățit și nimicirea celui care urmează falsul, fiindcă pricina nimicirii există. Însă înaintea lor se află pedeapsa dureroasă din Viața de Apoi, pentru ei și pentru toți cei nedrepți.

În acea Zi, „îi vei vedea pe cei nedrepți”, cei care s-au nedreptățit prin necredință și păcate, „temându-se de ceea ce au agonisit”, înfricoșați și îngroziți să nu fie pedepsiți. Uneori lucrul de care omul se teme vine, iar alteori nu vine. De aceea Allah a întărit aici că pedeapsa „va cădea negreșit asupra lor”, fiindcă ei au împlinit pricina deplină a pedepsei și nu mai au nimic care să o îndepărteze, precum căința. Au ajuns într-un loc în care amânarea a încetat.

„Cei care cred” cu inimile lor în Allah, în Cărțile și Trimișii Săi și în ceea ce au adus, „și săvârșesc fapte bune”, cuprinzând faptele inimii și ale trupului, cele obligatorii și cele recomandate, „vor fi în grădinile înflorite ale Paradisului”. În această expresie, grădinile sunt puse în relație de apartenență cu Paradisul, iar însușirile lor sunt pe măsura acestuia. Nu întreba despre frumusețea acelor grădini, despre râurile curgătoare, verdeață încântătoare, priveliștile frumoase, copacii roditori, păsările cântătoare, glasurile plăcute, întâlnirea cu cei iubiți și bucuria desăvârșită a viețuirii împreună. Sunt grădini a căror frumusețe și strălucire sporesc neîncetat, iar locuitorii lor nu se plictisesc de desfătarea lor și nu încetează să tânjească după plăcerea lor.

„Ei vor avea tot ceea ce doresc”, adică în acele grădini; orice vor cere va fi adus și orice vor dori se va împlini, lucruri pe care niciun ochi nu le-a văzut, nicio ureche nu le-a auzit și care nu i-au trecut vreodată prin inima unui om. „Acesta este Harul cel mare.” Există oare un câștig mai mare decât Mulțumirea lui Allah și desfătarea apropierii de El în Locuința Cinstei Sale?

„Aceasta este vestea bună pe care Allah le-o dă robilor Săi care cred și săvârșesc fapte bune.” Aceasta este vestea bună cea mare, cea mai mare dintre toate, vestită de Îndurătorul, Cel Milostiv, prin cea mai bună dintre făpturile Sale, celor care au credință și fapte bune. Aceasta este ținta cea mai înaltă, iar mijloacele care duc la ea sunt cele mai bune mijloace.

„Spune: Nu vă cer pentru aceasta nicio răsplată”, adică pentru transmiterea Coranului și chemarea la hotărârile lui; nu vreau să vă iau averile, să ajung conducător peste voi sau să urmăresc vreun alt scop, „ci numai afecțiunea datorată rudeniei”. Se poate ca sensul să fie: nu vă cer nicio răsplată, în afară de un lucru al cărui folos se întoarce la voi - să mă iubiți datorită rudeniei dintre noi. Această iubire este în plus față de iubirea Trimisului cerută de credință. Iubirea Trimisului, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, din pricina credinței și punerea iubirii lui înaintea iubirii oricui altcuiva după Allah sunt obligatorii pentru fiecare musulman. Însă el le-a cerut și să-l iubească datorită rudeniei, fiindcă și-a început chemarea cu cei mai apropiați de el. Se spune că nu există ramură din Quraysh în care Trimisul lui Allah să nu fi avut rudenie.

Se poate ca sensul să fie: numai iubirea adevărată față de Allah, prin apropierea de El și căutarea mijloacelor care arată autenticitatea și sinceritatea ei. De aceea a spus: „afecțiunea datorată apropierii”, adică apropierea de Allah. În ambele sensuri, excepția arată că el nu le cerea o răsplată adevărată; era un lucru al cărui folos se întorcea la ei. În realitate, el era cel care le oferea răsplata. Această formulare seamănă cu vorbele lui Allah: „Ei nu le reproșau altceva decât că credeau în Allah, Cel Atotputernic, Vrednic de Laudă”, și cu expresia: „Cutare nu are altă vină față de tine decât că îți face bine.”

„Celui care săvârșește o faptă bună” - o rugăciune, un post, un Hajj sau o binefacere față de oameni - „îi vom spori frumusețea ei”: Allah îi lărgește pieptul, îi înlesnește treaba, iar fapta aceea devine pricina pentru o altă faptă bună. Astfel, faptele credinciosului sporesc, rangul lui crește la Allah și între făpturi, iar el dobândește răsplata din această lume și cea din Viața de Apoi.

„Cu adevărat, Allah este Atoateiertător, Apreciativ.” El iartă păcatele mari, oricât ar fi de multe, atunci când omul se căiește de ele, și apreciază fapta puțină printr-o răsplată mare. Prin Iertarea Sa, El iartă păcatele și acoperă lipsurile, iar prin Aprecierea Sa primește faptele bune și le înmulțește răsplata de multe ori.

Versetul 24

Cei care îl tăgăduiesc pe Trimis, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, spun cu îndrăzneală și minciună: „El a născocit o minciună împotriva lui Allah.” Aceasta este cea mai urâtă acuzație, căci îl acuză că ar pretinde în mod mincinos Profeția și ar pune pe seama lui Allah ceea ce El nu a spus, deși ei îi cunosc sinceritatea și vrednicia de încredere. Cum îndrăznesc să rostească această minciună limpede?

Prin aceasta, ei Îl ponegresc și pe Allah Preaînaltul. El i-a dat Trimisului puterea deplină de a vesti această chemare mare, care - după pretenția lor - ar fi cea mai mare stricăciune de pe pământ; i-a îngăduit să o proclame și să I-o atribuie, apoi l-a sprijinit prin minuni văzute, dovezi biruitoare, ajutor limpede și stăpânire asupra celor care i se împotriveau. Allah are puterea să nimicească această chemare din temelie și să o înlăture: ar putea pecetlui inima Trimisului, astfel încât să nu mai înțeleagă nimic și niciun bine să nu intre în ea. Dacă i-ar pecetlui inima, întreaga treabă s-ar opri și s-ar încheia.

Acesta este un semn hotărâtor al autenticității mesajului adus de Trimis și cea mai puternică mărturie de la Allah pentru adevărul celor spuse de el. Nu există o mărturie mai mare și mai puternică. Din Înțelepciunea, Milostivirea și rânduiala Sa, Allah șterge falsul și îl îndepărtează. Chiar dacă falsul ajunge uneori să domine, sfârșitul lui este nimicirea.

„Și statornicește adevărul prin Cuvintele Sale.” Din felurile în care Allah statornicește și întărește adevărul este că lasă falsul să i se împotrivească; când falsul îi stă împotrivă, adevărul îl lovește prin dovezile și semnele sale. Lumina și călăuzirea adevărului se arată, falsul este zdrobit și se retrage, iar deșertăciunea lui devine limpede pentru toți; adevărul se arată și devine limpede tuturor. El statornicește adevărul prin Cuvintele Sale privitoare la rânduirea creației, care nu pot fi schimbate, prin făgăduința Sa adevărată și prin Cuvintele Sale religioase, care confirmă adevărul legiuit de El, îl întăresc în inimi și luminează mințile celor înzestrați cu pricepere.

„Cu adevărat, El cunoaște ceea ce se află în piepturi”, adică binele și răul din ele și tot ceea ce ascund și nu arată.

Versetele 25 la 28

Aceasta arată Dărnicia desăvârșită a lui Allah, cuprinderea Generozității Sale și Blândețea Sa deplină: El primește căința robilor Săi atunci când părăsesc păcatul, regretă și hotărăsc să nu se mai întoarcă la el, urmărind prin aceasta Fața Domnului lor. El le primește căința după ce păcatul devenise pricina nimicirii și a pedepselor lumești și religioase.

„Și iartă faptele rele”: le șterge, înlătură rușinea și pedeapsa lor și îl întoarce pe cel care se căiește la Cinstea Sa, ca și cum nu ar fi făcut niciodată acele fapte rele. Îl iubește și îl călăuzește spre ceea ce îl apropie de El.

Căința este dintre faptele cele mai mărețe. Ea poate fi deplină prin sinceritate și adevăr, poate fi nedesăvârșită atunci când ele sunt nedesăvârșite și poate fi stricată dacă ținta ei este vreun scop lumesc. Locul căinței este inima, pe care numai Allah o cunoaște. De aceea El a încheiat versetul spunând: „Și știe ceea ce faceți”.

Allah îi cheamă pe toți robii să se întoarcă la El și să se căiască de lipsurile lor. După răspunsul lor, ei sunt de două feluri. Primii sunt cei care răspund, pe care El îi descrie prin cuvintele: „Cei care cred și săvârșesc fapte bune răspund chemării Lui.” Ei răspund Domnului și împlinesc lucrurile la care El i-a chemat, I se supun, primesc chemarea Sa și ascultă, fiindcă credința și faptele bune pe care le au îi poartă la aceasta. Când Îi răspund, Allah le apreciază faptele, căci El este Atoateiertător, Apreciativ.

„Și le sporește din Harul Său”: le sporește ajutorul și energia pentru fapte, apoi le sporește răsplata în Viața de Apoi peste ceea ce merită faptele lor, dăruindu-le răsplata și marele câștig. Cei care nu-I răspund sunt necredincioșii încăpățânați față de El și față de Trimișii Săi; ei vor avea o pedeapsă aspră în lume și în Viața de Apoi.

Apoi Allah a amintit din Blândețea Sa față de robii Săi că nu le lărgește lumea atât de mult încât aceasta să le vatăme religia: „Dacă Allah le-ar dărui din belșug mijloace de trai robilor Săi, ei ar întrece măsura pe pământ”, adică ar neglija ascultarea lui Allah, s-ar arunca în poftele lumii și bogăția i-ar purta la ceea ce sufletele lor doresc, chiar dacă ar fi păcat și nedreptate. „Însă El pogoară cu măsură ceea ce voiește”, potrivit Blândeții și Înțelepciunii Sale. „Cu adevărat, El este Bine Cunoscător al robilor Săi și îi Vede.”

În unele relatări se spune că Allah Preaînaltul spune: „Dintre robii Mei sunt unii a căror credință nu se păstrează în bună stare decât prin bogăție; dacă i-aș sărăci, le-aș strica credința. Dintre robii Mei sunt unii a căror credință nu se păstrează în bună stare decât prin sărăcie; dacă i-aș îmbogăți, le-aș strica credința. Dintre robii Mei sunt unii a căror credință nu se păstrează în bună stare decât prin sănătate; dacă i-aș îmbolnăvi, le-aș strica credința. Dintre robii Mei sunt unii a căror credință nu se păstrează în bună stare decât prin boală; dacă i-aș însănătoși, le-aș strica credința. Eu cârmuiesc treburile robilor Mei prin Știința Mea despre ceea ce se află în inimile lor. Cu adevărat, Eu sunt Bine Cunoscător, Văzător.”⁶

„El este Cel care pogoară ploaia binefăcătoare”, ploaia îndestulătoare prin care țările și robii sunt izbăviți, „după ce ei și-au pierdut nădejdea”: ploaia fusese oprită de la ei, astfel încât au crezut că nu va mai veni, au deznădăjduit și au luat măsuri pentru a face față secetei. Allah pogoară ploaia binefăcătoare și „Își răspândește Milostivirea”, scoțând hrană pentru oameni și animalele lor. Ea dobândește un loc mare în inimile lor și ei se bucură de ea.

„El este Ocrotitorul”, Cel care îi ocrotește pe robii Săi și le rânduiește folosul religiei și al lumii lor, „Vrednic de Laudă” pentru Ocrotirea și Cârmuirea Sa, lăudat pentru desăvârșirea Sa și pentru toate felurile de binefaceri pe care le face să ajungă la făpturile Sale.

Versetul 29

Dintre dovezile Puterii Sale mărețe și ale faptului că El îi va învia pe morți este „crearea cerurilor și a pământului”. Mărimea și lărgimea lor arată Puterea și Stăpânirea Sa cuprinzătoare; desăvârșirea și precizia din ele arată Înțelepciunea Sa; folosul și binele aflate în ele arată Milostivirea Sa. Toate acestea arată că numai El merită toate felurile de adorare și că dumnezeirea altcuiva este falsă.

„Și viețuitoarele pe care le-a răspândit în ele”, adică feluritele viețuitoare pe care Allah le-a împrăștiat în ceruri și pe pământ și pe care le-a făcut folositoare robilor Săi. „El are putere să-i adune”, adică să adune toate făpturile după moartea lor pentru a sta înaintea Sa în Ziua Învierii, „atunci când voiește”. Puterea și Voința Sa pot aduce aceasta la îndeplinire. Certitudinea venirii ei se întemeiază pe vestirea adevărată: veștile Trimișilor și textele Cărților dumnezeiești pogorâte lor s-au succedat în confirmarea ei.

Versetele 30 la 31

Allah vestește că orice nenorocire îi lovește pe robi în trupurile, averile și copiii lor și în lucrurile pe care le iubesc este numai din pricina faptelor rele pe care mâinile lor le-au trimis înainte. Ceea ce Allah iartă este mult mai mult. Allah nu-i nedreptățește pe robi, ci ei se nedreptățesc pe ei înșiși. Dacă Allah i-ar trage la socoteală pe oameni pentru ceea ce au agonisit, nu ar lăsa pe fața pământului nicio viețuitoare.

Faptul că pedeapsa este amânată nu este nepăsare ori neputință din partea Lui. „Voi nu-L puteți face neputincios pe pământ”, adică nu puteți scăpa Puterii lui Allah asupra voastră; sunteți neputincioși pe pământ și nu puteți îndepărta ceea ce Allah voiește să vă atingă. „Și, în afara lui Allah, nu aveți nici ocrotitor” care să se ocupe de voi și să vă aducă folosul, „și nici ajutor” care să îndepărteze vătămarea.

Versetele 32 la 35

Dintre dovezile Milostivirii și Grijii Sale față de robi sunt „corăbiile care plutesc pe mare”: corăbiile și vasele cu aburi ori cu pânze, care, prin mărimea lor, sunt asemenea munților. El le-a supus marea învolburată, le-a păzit de valurile uriașe, le-a făcut să vă poarte pe voi și poverile voastre mari spre țări și ținuturi îndepărtate și le-a pregătit toate mijloacele care le ajută la aceasta.

Apoi a atras atenția asupra acestor mijloace: „Dacă voiește, El liniștește vântul” pe care l-a făcut pricina mișcării lor, „și ele rămân nemișcate pe suprafața ei”, adică nu înaintează și nu se întorc. Aceasta nu este contrazisă de vasele cu aburi, fiindcă una dintre condițiile navigației lor este existența vântului.

Dacă Allah ar voi, ar nimici corăbiile din pricina faptelor oamenilor aflați în ele, le-ar îneca în mare și le-ar distruge. Însă El este Blând și iartă multe. „Cu adevărat, în aceasta sunt semne pentru fiecare om foarte răbdător și foarte mulțumitor”: cel foarte răbdător își silește sufletul să suporte ceea ce urăște și îi este greu, fie greutatea ascultării, fie reținerea de la păcat, fie oprirea sufletului de la nemulțumire în nenorociri. Cel foarte mulțumitor recunoaște binecuvântarea Domnului în vreme de ușurare, se smerește față de El și o folosește în Mulțumirea Lui. Acesta se folosește de semnele lui Allah. Cel care nu are răbdare și nu este mulțumitor față de binecuvântările Lui se îndepărtează ori se împotrivește și nu se folosește de semne.

Apoi Allah spune: „Iar cei care discută împotriva semnelor Noastre” și încearcă să le anuleze prin falsul lor „vor ști că nu au nicio scăpare”, adică nu au nimic care să-i izbăvească de pedeapsă.⁷

Versetele 36 la 39

Aceasta îndeamnă la detașarea de lumea aceasta și la dorirea Vieții de Apoi și amintește faptele care duc la ea. „Tot ceea ce vi s-a dat” - stăpânire, conducere, averi, copii, sănătate și bunăstare trupească - „este numai o plăcere trecătoare a vieții lumești”, o plăcere umbrită de necazuri și sortită să înceteze.

„Iar ceea ce se află la Allah”, dintre răsplata mare și desfătarea veșnică, „este mai bun” decât plăcerea lumii - nu există comparație între ele - „și mai trainic”, fiindcă este o desfătare fără lipsă, tulburare, sfârșit ori schimbare.

Apoi Allah a arătat cui îi aparține această răsplată: „pentru cei care cred și se încred în Domnul lor”, adică ei unesc credința dreaptă, care cere faptele credinței văzute și ascunse, cu încrederea în Allah. Încrederea este instrumentul fiecărei fapte; orice faptă care nu este însoțită de ea este nedesăvârșită. Ea înseamnă sprijinirea inimii pe Allah pentru dobândirea lucrului iubit și îndepărtarea celui urât, împreună cu încrederea deplină în El.

„Cei care se feresc de păcatele mari și de faptele rușinoase.” Deosebirea dintre păcatele mari și faptele rușinoase - deși ambele sunt păcate mari - este că faptele rușinoase sunt păcatele mari spre care sufletul are o înclinație, precum preacurvia și cele asemenea ei, iar celelalte păcate mari nu sunt neapărat astfel. Această deosebire se face atunci când cele două categorii sunt amintite împreună; când una este amintită singură, sensul ei o cuprinde și pe cealaltă.

„Și care, atunci când se mânie, iartă.” Ei au dobândit purtări alese și caractere bune, astfel încât blândețea a devenit firea lor. Când cineva îi mânie prin cuvânt ori faptă, își înfrânează mânia și nu o pun în lucrare. Îl iartă și nu răspund la rău decât prin binefacere, iertare și împăcare. Această iertare și împăcare aduc multe foloase și îndepărtează mult rău de la ei și de la alții, după cum Allah spune: „Fapta bună și fapta rea nu sunt deopotrivă. Respinge răul cu ceea ce este mai bun și atunci cel între care și tine era dușmănie va deveni ca un prieten apropiat. Însă aceasta nu le este dăruită decât celor care rabdă și nu îi este dăruită decât celui cu o parte mare de bine.”

„Cei care Îi răspund Domnului lor”, adică se supun ascultării Sale, primesc chemarea Lui și fac din Mulțumirea și apropierea de El ținta lor. Din răspunsul dat lui Allah fac parte împlinirea rugăciunii și oferirea daniei. De aceea acestea sunt amintite după răspunsul general, prin amintirea lucrului general după cel particular, ceea ce arată cinstea și importanța lor.⁸

„Împlinesc rugăciunea”, în exterior și interior, cea obligatorie și cea voluntară. „Și cheltuiesc din ceea ce le-am dăruit”, în cheltuielile obligatorii, precum zakah și întreținerea rudelor, și în cele recomandate, precum caritatea față de toți oamenii.

„Își hotărăsc treburile prin sfătuire între ei”, adică treburile religioase și lumești; niciunul dintre ei nu-și impune singur părerea într-o treabă comună. Aceasta nu poate izvorî decât din unirea, armonia, iubirea dintre ei și desăvârșirea minților lor. Când vor să facă un lucru care cere gândire și părere, se adună, se sfătuiesc și cercetează. Când binele se limpezește, se grăbesc să-l împlinească. Așa fac în războaie și jihad, în numirea conducătorilor, judecătorilor și a altora și în cercetarea chestiunilor religioase generale. Acestea sunt treburi comune, iar căutarea părerii corecte prin sfătuire este iubită de Allah și intră în acest verset.

„Și cei care, atunci când sunt nedreptățiți, se apără”, adică atunci când nedreptatea dușmanilor ajunge la ei, ei se apără datorită puterii și demnității lor; nu sunt neputincioși și slabi, incapabili să se apere. Allah i-a descris prin credință, încredere în El, ferirea de păcatele mari și de faptele rușinoase, prin care păcatele mici sunt șterse, supunere deplină, răspuns față de Domnul lor, împlinirea rugăciunii, cheltuirea în bine, sfătuirea și puterea împotriva dușmanilor. Acestea sunt însușiri desăvârșite; când ei le împlinesc, împlinesc cu atât mai mult binele mai mic și părăsesc contrariile acestor însușiri.

Versetele 40 la 43

Allah a amintit în aceste versete treptele răsplătirii răului, care sunt trei: dreptatea, bunătatea și nedreptatea. Treapta dreptății este ca răul să fie răsplătit cu unul asemenea lui, fără adaos și fără lipsă: viața pentru viață, mădular pentru un mădular asemenea lui, iar paguba materială se compensează printr-un bun echivalent.⁹

Treapta bunătății este iertarea și împăcarea cu cel care a făcut răul. De aceea El a spus: „Însă cel care iartă și îndreaptă va avea răsplata la Allah.” Allah îl va răsplăti cu o răsplată mare și îndestulătoare. Allah a legat iertarea de îndreptarea situației. Așadar, dacă făptașul nu merită să fie iertat, iar interesul Legii cere pedepsirea lui, celui nedreptățit nu i se poruncește să-l ierte. Faptul că răsplata iertătorului se află la Allah îl îndeamnă să ierte și să-i trateze pe robi așa cum dorește să fie tratat de Allah. După cum dorește ca Allah să-i ierte greșelile și să i le treacă cu vederea, să le ierte și el oamenilor greșelile și să le treacă cu vederea, căci răsplata este de același fel cu fapta.

Treapta nedreptății este arătată prin cuvintele: „Cu adevărat, El nu-i iubește pe cei nedrepți”, cei care încep nedreptatea împotriva altora ori răspund celui vinovat cu mai mult decât vina lui. Adaosul este nedreptate.

„Cei care se apără după ce au fost nedreptățiți”, adică se răzbună pe cel care i-a nedreptățit după ce nedreptatea a căzut asupra lor, „nu pot fi învinuiți”: nu este păcat asupra lor. Cuvintele „atunci când sunt nedreptățiți, se apără” și „se apără după ce au fost nedreptățiți” arată că apărarea vine după ce nedreptatea și vătămarea au avut loc. Cât despre cel care doar intenționează să agreseze ori să nedreptățească pe altcineva, fără ca nedreptatea să se fi produs, împotriva lui nu se aplică o pedeapsă identică acelei nedreptăți. El este însă disciplinat într-un chip care să-l oprească de la cuvântul ori fapta prin care și-a arătat intenția.

„Învinuiți sunt numai” și pedeapsa Legii se îndreaptă „asupra celor care îi nedreptățesc pe oameni și săvârșesc fărădelegi pe pământ fără drept”. Aceasta cuprinde nedreptatea și agresiunea asupra sângelui, averilor și onoarei oamenilor. „Aceștia vor avea o pedeapsă dureroasă”, care va provoca durere inimii și trupului, potrivit nedreptății și agresiunii lor.

„Iar cel care rabdă” vătămarea care ajunge la el „și iartă” răul făptașului, „cu adevărat, aceasta este dintre lucrurile care cer hotărâre”, dintre cele asupra cărora Allah a îndemnat și pe care le-a întărit. El a vestit că numai cei răbdători, cu o parte mare de bine, pot primi aceasta. Ea se numără printre lucrurile la care sunt ajutați numai cei cu hotărâre puternică, minte întreagă și pricepere.

A nu se apăra și a nu se răzbuna prin cuvânt ori faptă este greu pentru suflet. A răbda vătămarea, a o ierta, a trece cu vederea și a răspunde prin binefacere este și mai greu. Însă este ușor pentru cel căruia Allah îi înlesnește, care se luptă cu sufletul său pentru aceasta și cere ajutorul lui Allah. Când robul gustă apoi dulceața acestei purtări și vede urmările ei, o îmbrățișează cu inima deschisă, cu îngăduință și bucurie.

Versetele 44 la 46

Allah vestește că numai El călăuzește și lasă să se rătăcească. „Cel pe care Allah îl lasă să se rătăcească” din pricina nedreptății sale „nu va avea după El niciun ocrotitor” care să-i preia treaba și să-l călăuzească.

„Îi vei vedea pe cei nedrepți, atunci când vor vedea pedeapsa” - vor vedea o priveliște îngrozitoare, cumplită și apăsătoare și vor arăta o mare părere de rău și întristare pentru ceea ce au făcut. Vor spune: „Mai există oare vreo cale de întoarcere?”, adică vreo cale să ne întoarcem în lume și să lucrăm altfel decât am lucrat? Aceasta este cererea unui lucru cu neputință, care nu se poate împlini.

„Îi vei vedea aduși înaintea ei, smeriți de umilință.” Ceea ce se află în inimile lor se arată pe trupurile lor. „Privind pe furiș”, adică privesc Focul pe ascuns, din pricina priveliștii lui înspăimântătoare.

„Cei care au crezut vor spune”, atunci când se va deosebi soarta făpturilor și cei sinceri se vor separa de ceilalți: „Cu adevărat, cei pierduți sunt cei care și-au pierdut sufletele și familiile în Ziua Învierii.” Ei și-au lipsit sufletele de răsplată, au dobândit pedeapsa dureroasă și au fost despărțiți de familiile lor, astfel că nu se vor mai reuni cu ele.

„Cu adevărat, cei nedrepți”, cei care s-au nedreptățit prin necredință și păcate, „se vor afla într-o pedeapsă veșnică”: cufundați în mijlocul ei, nu vor ieși niciodată și ea nu va fi ușurată pentru ei; vor fi cuprinși de deznădejde.

„Ei nu vor avea niciun ocrotitor care să-i ajute în afara lui Allah”, așa cum nădăjduiau în lume. În Ziua Învierii li se va arăta lor și celorlalți că legăturile de care își agățau speranța au fost rupte, iar pedeapsa lui Allah, când vine, nu poate fi îndepărtată. „Cel pe care Allah îl lasă să se rătăcească nu va avea nicio cale”, prin care să ajungă la călăuzire. Aceștia s-au rătăcit când au pretins că asociații lor le aduc folosul și îndepărtează răul; rătăcirea lor devine atunci limpede.

Versetele 47 la 48

Allah le poruncește robilor să-I răspundă prin împlinirea Poruncilor Sale și părăsirea interdicțiilor, să se grăbească și să nu amâne, înainte să vină Ziua Învierii. Când ea vine, nu poate fi respinsă, timpul pierdut nu mai poate fi recuperat, iar robul nu are niciun adăpost la care să fugă și nicio cale să scape de Domnul său. Îngerii înconjoară făpturile din spate și le strigă: „O, adunare a djinnilor și oamenilor! Dacă puteți trece dincolo de marginile cerurilor și ale pământului, treceți! Însă nu veți trece decât cu putere.”

În acea Zi, robul nu va putea nega cele săvârșite; chiar dacă ar nega, mădularele lui vor mărturisi împotriva sa. În acest verset și în altele asemănătoare se află mustrarea speranței de viață lungă și porunca de a folosi orice prilej oferit robului pentru o faptă bună, fiindcă amânarea are urmări rele.

„Dacă ei se îndepărtează” de ceea ce le-ai adus, după transmiterea limpede, „Noi nu te-am trimis păzitor peste ei”, ca să le înregistrezi faptele și să fii tras la răspundere pentru ele. „Ție îți revine numai transmiterea.” Când ai împlinit ceea ce ți s-a poruncit, răsplata ta se află la Allah, fie că ei răspund, fie că se îndepărtează. Socoteala lor Îi aparține lui Allah, Cel care le păstrează faptele mici și mari, văzute și ascunse.

Apoi Allah a descris starea omului: când îi dăruiește să guste o Milostivire, precum sănătate, mijloace de trai, rang și altele asemenea, „el se bucură de ea”. Bucuria lui este limitată la acea binecuvântare, fără să privească dincolo de ea. Din aceasta decurge faptul că se mulțumește cu binecuvântarea și se îndepărtează de Cel care i-a dăruit-o. „Însă dacă îi lovește o nenorocire”, o boală, sărăcie sau alta, „din pricina a ceea ce au trimis mâinile lor înainte, atunci omul este nerecunoscător”: firea lui este să tăgăduiască binecuvântarea trecută și să fie nemulțumit de nenorocirea venită.

Versetele 49 la 50

Acest verset vestește cuprinderea Stăpânirii lui Allah și puterea deplină cu care El acționează în stăpânire, în creație și în cârmuirea tuturor lucrurilor. Cârmuirea Sa este atât de cuprinzătoare încât cuprinde și roadele mijloacelor pe care le folosesc robii. Căsătoria este o pricină pentru nașterea copiilor, însă Allah Preaînaltul este Cel care dăruiește dintre copii ceea ce voiește.

Unora le dăruiește fiice, altora fii, altora le adună fii și fiice, iar pe alții îi face neroditori, fără copii. „Cu adevărat, El este Atotștiutor” al tuturor lucrurilor, „Atotputernic” asupra tuturor lucrurilor. El rânduiește prin Știința Sa, prin desăvârșirea creației și prin Puterea Sa asupra făpturilor.

Versetele 51 la 53

Când cei care îi tăgăduiau pe Trimișii lui Allah și nu credeau în El au spus cu trufie: „Dacă Allah ne-ar vorbi ori dacă ne-ar veni un semn!”, Allah le-a răspuns prin acest verset nobil. Vorbirea Sa le este destinată aleșilor dintre făpturile Sale: Profeților, Trimișilor și aleșilor dintre oameni. Ea are numai unul dintre aceste chipuri.

Allah poate vorbi prin revelație pe care o aruncă direct în inima Trimisului, fără trimiterea unui înger și fără vorbire auzită. Sau îi vorbește din spatele unui văl, cum s-a întâmplat cu Musa ibn 'Imran, Kalim ar-Rahman, cel căruia Cel Milostiv i-a vorbit. Sau vorbește printr-un mesager îngeresc: „trimițând un mesager” precum Jibril ori alt înger, „care revelează, cu îngăduința Sa”, adică cu îngăduința Domnului său, nu după simpla dorință, „ceea ce El voiește”.

„Cu adevărat, El este Preaînalt” în Esența Sa, Preaînalt și mare în Atributele Sale și Preaînalt în Faptele Sale. El a supus totul, iar făpturile I s-au plecat. El este „Atotînțelept”: pune fiecare lucru la locul său cuvenit dintre făpturi și Legi.

„Tot astfel”, după cum le-am revelat Trimișilor dinaintea ta, „ți-am revelat un Duh din Porunca Noastră”, adică acest Coran nobil. Allah l-a numit Duh fiindcă, așa cum duhul dă viață trupului, Coranul dă viață inimilor și sufletelor, iar interesele lumești și religioase sunt însuflețite prin binele mult și știința îmbelșugată pe care le cuprinde.

El este un Har curat de la Allah pentru Trimisul Său, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, și pentru robii Săi credincioși, fără ca ei să fi avut vreun merit anterior. De aceea El spune: „Tu nu știai”, înainte ca el să-ți fie pogorât, „ce este Cartea și nici credința”, adică nu cunoșteai cărțile anterioare și nici credința și nu aveai experiența împlinirii Legilor dumnezeiești. Erai neștiutor de carte, nu citeai și nu scriai. Apoi ți-a venit această Carte, pe care „Noi am făcut-o o Lumină prin care călăuzim pe cine voim dintre robii Noștri”. Prin ea ei sunt luminați în întunericurile necredinței, inovației și dorințelor care duc la pierzanie; prin ea cunosc adevărurile și se călăuzesc spre calea dreaptă.

„Cu adevărat, tu călăuzești spre o cale dreaptă”, adică o arăți oamenilor, o lămurești, îi îndemni să o urmeze, îi oprești de la contrariul ei și îi avertizezi asupra lui. Apoi Allah a descris calea dreaptă: „calea lui Allah”, pe care Allah a legiuit-o pentru robii Săi și le-a vestit că duce la El și la Paradisul Său, „Căruia Îi aparține ceea ce se află în ceruri și ceea ce se află pe pământ”.

„Cu adevărat, la Allah se întorc toate lucrurile”, adică toate treburile, bune și rele, se întorc la El, iar El îl va răsplăti pe fiecare după fapta sa: dacă fapta este bună, urmarea va fi bună, iar dacă este rea, urmarea va fi rea.

S-a încheiat tâlcuirea Surei ash-Shura. Lauda Îi aparține lui Allah la început și la sfârșit, în cele văzute și în cele ascunse, pentru că a înlesnit-o și a făcut-o ușoară.