Tafsir as-Saʿdī — Volumul 9

Sura al Waqiah

Versetele 1 la 96

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 26

Allah Preaînaltul vestește, în versetele 1-3, starea Întâmplării care trebuie negreșit să se petreacă, adică Învierea: „Petrecerea ei nu poate fi tăgăduită”, adică nu există îndoială în privința ei, fiindcă dovezile raționale și cele revelate se întăresc unele pe altele în privința ei, iar înțelepciunea Sa, Preaînaltul, o arată. „Ea va coborî și va înălța”, adică îi va coborî pe unii oameni la cea mai de jos treaptă și îi va înălța pe alții la cele mai înalte trepte. Sau: își va coborî glasul și-l va face auzit de cel apropiat, apoi îl va înălța și-l va face auzit de cel îndepărtat.

„Când pământul va fi zguduit din temelii” (versetele 4-6), adică va fi mișcat și tulburat, „iar munții vor fi sfărâmați cu totul”, adică făcuți bucăți, „și vor deveni pulbere risipită”. Pământul va rămâne fără munte și fără vreun semn de relief: un șes neted, pe care nu vei vedea nici adâncitură, nici ridicătură.

„Iar voi veți fi trei categorii” (versetele 7-9), o, făpturi, adică veți fi împărțiți în trei grupuri, după faptele voastre bune și rele. Apoi a înfățișat pe larg stările celor trei categorii și a spus: „Cei din dreapta, ce sunt cei din dreapta!” Aceasta arată măreția rangului lor și însemnătatea stării lor. „Iar cei din stânga, ce sunt cei din stânga!” Adică cei de la stânga, a căror stare este înfățișată ca fiind înspăimântătoare.

„Iar cei dintâi sunt cei dintâi. Aceștia sunt cei apropiați” (versetele 10-14), adică cei dintâi în săvârșirea faptelor bune în această lume vor fi cei dintâi la intrarea în grădini în Viața de Apoi. Cei cu această însușire sunt apropiații lui Allah, „în grădinile desfătărilor”, la cele mai înalte trepte, în locuințele înalte deasupra cărora nu există altă locuință. Aceștia sunt „o mulțime dintre cei dintâi”, adică un grup numeros dintre cei de la începutul acestei comunități și al altor comunități, „și puțini dintre cei de pe urmă”. Aceasta arată întâietatea, în ansamblu, a începutului acestei comunități față de partea ei târzie, fiindcă apropiații dintre cei dintâi sunt mai mulți decât dintre cei de pe urmă. Apropiații sunt aleșii făpturilor.⁷³

„Pe paturi împletite cu podoabe” (versetele 15-16), adică țesute cu aur, argint, perle, nestemate și alte podoabe și ornamente pe care numai Allah Preaînaltul le cunoaște. „Sprijiniți pe ele”, pe acele paturi, într-o ședere statornică, liniștită, odihnitoare și tihnită. „Față în față”: fiecare își va îndrepta fața spre celălalt, datorită curăției inimilor lor, a iubirii cu care se întâmpină și a bunei lor purtări.

„Printre ei vor umbla băieți veșnic tineri” (versetele 17-19), adică în jurul locuitorilor Paradisului vor umbla, pentru a-i sluji și pentru a le împlini nevoile, tineri aflați la o vârstă fragedă, de o frumusețe și o strălucire desăvârșite, „de parcă ar fi perle bine păstrate”. Adică ferite de orice le-ar putea schimba. Ei sunt creați pentru a rămâne și a dăinui veșnic: nu îmbătrânesc, nu se schimbă și nu înaintează în vârstă. Vor umbla printre ei cu vasele lor de băut: „cu cupe”, adică vase fără toarte, „și ulcioare”, adică vase care au toarte, „și un pocal dintr-un izvor”, adică un vin plăcut la băut, fără nicio vătămare.

„De la care nu-i va durea capul”, adică nu le va pricinui durere de cap, așa cum vinul acestei lumi îl face să sufere pe cel care îl bea, „și nici nu-și vor pierde mințile”, adică mintea nu le va fi tulburată și judecata nu le va dispărea din pricina lui, așa cum se întâmplă cu vinul din această lume. Așadar, toate desfătările din Paradis al căror fel există în această lume nu vor avea acolo nicio vătămare, așa cum a spus Allah Preaînaltul: „În el sunt râuri de apă care nu se strică, râuri de lapte al cărui gust nu se schimbă, râuri de vin plăcut celor care-l beau și râuri de miere curățată” [Muhammad 47:15]. Aici a pomenit vinul Paradisului și a înlăturat de la el orice vătămare care există în această lume.

„Și fructe pe care și le aleg” (versetul 20), adică orice fel de fructe îmbietoare și roade gustoase vor alege, care le încântă ochii și pe care sufletele lor le doresc, le va fi dăruit în chipul cel mai deplin și mai frumos.

„Și carne de pasăre pe care o poftesc” (versetul 21), adică din orice fel de pasăre pe care o doresc și orice fel de carne vor voi: friptă, gătită ori altfel.

„Și hurii cu ochi mari, asemenea perlelor bine păstrate” (versetele 22-23), adică vor avea hurii cu ochi mari. Hawra este femeia ai cărei ochi au un contur negru natural, frumusețe și strălucire, iar 'in sunt cele cu ochi mari și frumoși. Frumusețea ochilor unei femei se numără printre cele mai puternice semne ale frumuseții și farmecului ei.

„Asemenea perlelor bine păstrate”, adică asemenea perlelor [albe], proaspete, limpezi și strălucitoare, ferite de priviri, de vânt și de soare, a căror culoare este dintre cele mai frumoase și care nu au niciun cusur. Tot astfel sunt huriile cu ochi mari: nu au nicio meteahnă, ci au însușiri desăvârșite și trăsături frumoase. Oricât le-ai privi cu luare-aminte, nu vei găsi la ele decât ceea ce bucură inima și încântă privirea.

Această desfătare pregătită pentru ei este „răsplata pentru ceea ce săvârșeau” (versetul 24). Așa cum faptele lor au fost bune, Allah le-a făcut bună răsplata și le-a dăruit din belșug izbânda și desfătarea.

„Nu vor auzi acolo vorbire deșartă și nici vorbe păcătoase” (versetele 25-26), adică în grădinile desfătărilor nu vor auzi vorbe fără rost, nici cuvinte fără folos, nici vorbire prin care cel ce o rostește să păcătuiască. „Ci numai rostirea: Pace! Pace!” Adică numai vorbire bună, fiindcă acesta este lăcașul celor buni și în el nu se află decât tot ceea ce este bun. Aceasta arată buna purtare a locuitorilor Paradisului în felul în care își vorbesc unii altora: vorbirea lor este cea mai plăcută, cea mai îmbucurătoare pentru inimi și cea mai ferită de deșertăciune și de păcat. Îl rugăm pe Allah să ne dăruiască din harul Său.

Versetele 27 la 40

Apoi a pomenit ceea ce le-a pregătit celor din dreapta și a spus, în versetele 27-34: „Cei din dreapta, ce sunt cei din dreapta!” Adică rangul lor este măreț, iar starea lor este deosebită. Ei vor fi „printre pomi sidr fără spini”, adică au fost îndepărtați spinii și ramurile rele, vătămătoare, iar în locul lor au fost puse roade bune. Printre însușirile pomului sidr se află umbra deasă și plăcută și odihna trupului la umbra lui. „Și arbori talh cu roade rânduite unele peste altele”: talh este cunoscut; este un arbore mare care se găsește în ținuturile pustii, ale cărui ramuri sunt încărcate, în șiruri, cu fructe gustoase și îmbietoare.

„Și apă curgătoare”, adică multe izvoare, râuri care curg și ape care se revarsă. „Și fructe din belșug, care nu se sfârșesc și nu sunt oprite”: ele nu sunt asemenea fructelor acestei lumi, care se întrerup la anumite vremuri și pot fi oprite, adică greu de obținut pentru cel care le dorește. Dimpotrivă, ele există neîncetat, iar roadele lor sunt la îndemână, astfel încât robul le poate lua în orice stare s-ar afla. „Și așternuturi înălțate”, adică ridicate sus, deasupra paturilor. Acele așternuturi sunt din mătase, aur, perle și din ceea ce numai Allah cunoaște.

„Noi le-am creat într-o alcătuire nouă” (versetele 35-38), adică le-am creat pe soțiile locuitorilor Paradisului într-o alcătuire diferită de cea pe care o aveau în această lume: o alcătuire desăvârșită, care nu cunoaște pieirea. „Și le-am făcut fecioare”, pe cele tinere și pe cele vârstnice. Înțelesul general cuprinde huriile cu ochi mari și femeile din această lume. Această însușire, fecioria, le însoțește în orice stare, așa cum le însoțește în orice stare faptul că sunt „iubitoare, de aceeași vârstă”. Termenul 'arub desemnează femeia care se face iubita soțului ei prin frumusețea cuvintelor, a înfățișării, prin gingășie, alint, frumusețe și dragoste. Atunci când vorbește, încântă mintea, iar cel care o ascultă dorește ca vorbele ei să nu se sfârșească, mai ales când cântă cu glasurile acelea melodioase și cu cântările plăcute. Când el privește buna ei purtare și firea ei gingașă, inima i se umple de bucurie și veselie. Când ea se mută dintr-un loc în altul, umple acel loc cu mireasmă frumoasă și cu lumină. Aici intră și cochetăria din timpul unirii intime.⁷⁴

„De aceeași vârstă”, adică având treizeci și trei de ani, vârsta deplinei puteri și capătul tinereții. Soțiile lor sunt iubitoare și de aceeași vârstă, se înțeleg între ele, sunt apropiate și mulțumite, aduc mulțumire, nu întristează și nu se întristează. Dimpotrivă, ele sunt bucuria sufletelor, desfătarea ochilor și limpezirea privirilor. „Pentru cei din dreapta”, adică sunt pregătite și rânduite pentru ei.

„O mulțime dintre cei dintâi și o mulțime dintre cei de pe urmă” (versetele 39-40): această categorie, cei din dreapta, este alcătuită dintr-un număr mare dintre cei dintâi și dintr-un număr mare dintre cei de pe urmă.

Versetele 41 la 48

Prin cei din stânga (versetele 41-44) se înțeleg locuitorii Focului și cei ai faptelor aducătoare de nenorocire. Allah a pomenit pedeapsa pe care o merită și a vestit că vor fi „într-un vânt arzător”, adică un vânt fierbinte din dogoarea Focului Gheenei, care le taie răsuflarea și îi tulbură cumplit. „Și apă clocotită”, adică apă fierbinte care le sfâșie măruntaiele. „Și umbră de fum negru”, adică flacăra unui foc amestecat cu fum, „nici răcoroasă, nici binefăcătoare”: în ea nu se află nici răcoare, nici bine. Sensul este că acolo se află neliniște, suferință, întristare și rău, fără niciun bine, fiindcă negarea unui lucru înseamnă afirmarea contrariului său.

Apoi, în versetele 45-48, a pomenit faptele lor care i-au dus la această răsplată și a spus: „Cu adevărat, înainte de aceasta, ei trăiau în desfătare”. Adică viața lor lumească îi abătuse; munceau pentru ea, se bucurau de plăcerile ei și se desfătau cu ea. Nădăjduirea într-o viață lungă îi distrăgea de la buna săvârșire a faptelor. Aceasta este desfătarea pentru care Allah i-a mustrat. „Și stăruiau în păcatul cel mare”: săvârșeau păcatele mari, fără să se căiască de ele și fără să le pară rău, ci stăruiau în ceea ce Îl mânia pe Stăpânul lor. Astfel, au venit înaintea Lui purtând poveri numeroase de păcate neiertate.

Ei tăgăduiau Învierea și, socotind că ea nu se poate întâmpla, spuneau: „Oare, după ce vom muri și vom deveni țărână și oase, vom fi noi înviați? Și strămoșii noștri cei dintâi?” Adică: cum să fim înviați după moartea și pieirea noastră, când am devenit țărână și oase? Aceasta este cu neputință!

Allah Preaînaltul a spus ca răspuns:

Versetele 49 la 57

În versetele 49-50, sensul este: Spune: cei dintâi dintre făpturi și cei de pe urmă, pe toți îi va învia Allah și îi va aduna la sorocul unei Zile cunoscute, pe care Allah l-a hotărât pentru robii Săi, atunci când făpturile vor pieri. Allah Preaînaltul voiește să-i răsplătească pentru faptele pe care le-au săvârșit în sălașul îndatoririlor.

„Apoi voi, cei rătăciți” (versetele 51-53), adică abătuți de la calea călăuzirii și următori ai căii pierzării, „și tăgăduitori” ai Trimisului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și ai adevărului, făgăduinței și amenințării cu care a venit, „veți mânca, negreșit, din pomul Zaqum”. Acesta este cel mai urât și mai rău dintre pomi, cu mirosul cel mai respingător și înfățișarea cea mai hidoasă. „Și vă veți umple pântecele cu el.” Ceea ce îi va sili să mănânce din el, în ciuda urâțeniei lui, va fi foamea cumplită care le va arde lăuntrul și din pricina căreia inimile lor vor fi gata să se sfâșie. Această hrană la care vor recurge din pricina foamei este hrana care nu îngrașă și nu alină foamea.

Cât despre băutura lor (versetele 54-56), rea băutura va fi! După această hrană, ei vor bea apă clocotită care le va fierbe în pântece, bând „precum cămilele însetate”. Acestea sunt cămilele chinuite de o sete cumplită sau cele atinse de boala numită hiyam, care le împiedică să-și potolească setea, oricâtă apă ar bea. „Această” hrană și băutură „va fi ospătarea lor”, adică primirea lor, „în Ziua Judecății”. Este ospătarea pe care și-au pregătit-o singuri și pe care au ales-o în locul ospătării pregătite de Allah pentru apropiații Săi. Allah Preaînaltul a spus: „Cei care cred și săvârșesc fapte bune vor avea Grădinile Firdawsului drept ospătare, rămânând veșnic în ele, fără să-și dorească să fie mutați din ele.”

Apoi, în versetul 57, a pomenit dovada rațională a Învierii și a spus: „Noi v-am creat; de ce, atunci, nu credeți?” Adică Noi v-am adus la existență după ce nu erați nimic vrednic de pomenit, fără neputință și fără osteneală. Oare Cel care este în stare să facă aceasta nu este în stare să-i învie pe morți? Ba da, El este cu putere peste toate! De aceea i-a mustrat pentru că nu cred în Înviere, deși ei văd lucruri mai mărețe și mai grăitoare decât ea.

Versetele 58 la 62

În versetele 58-62, sensul este: „Ați cugetat” la începutul creării voastre, din sămânța „pe care o vărsați”? Voi creați această sămânță și ceea ce ia naștere din ea, sau Allah Preaînaltul este Creatorul, Cel care a creat în voi dorința și organele corespunzătoare, la bărbat și la femeie, și l-a îndrumat pe fiecare către celălalt? El a pus între soți afecțiunea și mila care sunt pricina procreării. De aceea Allah Preaînaltul le-a atras atenția să dovedească a doua creare prin cea dintâi și a spus: „Ați cunoscut deja prima creare; de ce, atunci, nu luați aminte?” Adică Cel care este în stare să înceapă crearea voastră este în stare și să vă creeze din nou.

Versetele 63 la 67

Aceasta este amintirea unei binefaceri pe care Allah le-a dăruit-o robilor Săi, prin care îi cheamă să-I recunoască unicitatea, să-L adore și să se întoarcă la El. El i-a binecuvântat înlesnindu-le lucrarea pământului pentru semănături și roade, din care ies hrana, mijloacele de trai și fructele de care depind nevoile lor vitale, trebuințele și folosurile lor. Ei nu le pot număra, cu atât mai puțin să mulțumească pentru ele și să le împlinească dreptul. Astfel, i-a făcut să le recunoască și a spus: „Voi îl faceți să crească sau Noi îl facem să crească?” Adică voi îl scoateți din pământ ca plantă? Voi îl faceți să sporească? Voi faceți să-i iasă spicele și roadele, până când ajunge grâne bune de secerat și fructe coapte? Sau Allah este Cel care singur face aceasta și v-o dăruiește? Tot ceea ce puteți face voi este să arați pământul, să-l despicați și să aruncați sămânța în el. Apoi nu aveți știință despre ceea ce se va întâmpla după aceea și nici puterea de a face mai mult.

Pe lângă aceasta, El le-a atras atenția că semănătura este expusă primejdiilor, dacă Allah nu o păzește și nu o păstrează pentru ei, ca hrană și folos pentru un timp. A spus: „Dacă am voi, l-am preface”, adică semănătura și roadele ei, „în resturi sfărâmate”, în fărâmituri risipite, fără folos și fără hrană. „Iar voi ați rămâne”, din pricina faptului că El a prefăcut-o în resturi sfărâmate, după ce v-ați ostenit pentru ea și ați cheltuit mult, „să vă tânguiți”: să vă căiți și să vă întristați pentru ceea ce v-a lovit. Bucuria, veselia și desfătarea voastră ar dispărea, iar voi ați spune: „Suntem împovărați de pierdere!” Adică am suferit o pierdere și ne-a lovit o nenorocire care ne-a nimicit. Apoi ați recunoaște din ce pricină v-a venit aceasta și din ce cauză ați fost loviți, spunând: „Ba suntem lipsiți de tot!” Așadar, lăudați-L pe Allah Preaînaltul pentru că a făcut semănătura să crească pentru voi, apoi a păstrat-o și a dus-o la desăvârșire, fără să trimită asupra ei vătămări care să vă lipsească de folosul și binele ei.

Versetele 68 la 70

După ce Allah Preaînaltul a pomenit binefacerea hranei dăruite robilor Săi, a pomenit binefacerea băuturii plăcute din care ei beau. Dacă Allah nu ar fi înlesnit-o și nu ar fi făcut-o ușor de obținut, nu ați fi avut nicio cale către ea. El a coborât-o „din nori”. Este ploaia pe care Allah Preaînaltul o pogoară din nori. Din ea se formează râurile care curg pe suprafața pământului și în adâncul lui, precum și acumulările de apă care se revarsă. Din binefacerea Lui este și faptul că a făcut-o dulce și plăcută la băut. Dacă ar voi, ar face-o sărată și „amară”, fără folos. „De ce, atunci, nu mulțumiți” lui Allah Preaînaltul pentru ceea ce v-a dăruit?

Versetele 71 la 74

Această binefacere (versetele 71-73) face parte dintre lucrurile de trebuință de care făpturile nu se pot lipsi, căci oamenii au nevoie de ea în multe dintre treburile și nevoile lor. Allah le-a cerut să recunoască binefacerea focului pe care l-a pus în pomi și faptul că făpturile nu sunt în stare să facă să crească pomul lui. Allah Preaînaltul l-a făcut să ia naștere din pomul verde, iar apoi el devine foc aprins după nevoia robilor. Când nu mai au nevoie de el, îl sting și îl potolesc. „Noi l-am făcut o aducere-aminte” pentru robi, despre binefacerea Domnului lor, și o amintire a focului Gheenei, pe care Allah l-a pregătit pentru cei neascultători. El l-a făcut un imbold prin care îi mână pe robii Săi către sălașul desfătării. „Și un folos pentru cei aflați în ținuturi pustii”, adică pentru cei care se folosesc de el sau pentru călători. Allah i-a pomenit îndeosebi pe călători deoarece folosul lor de pe urma focului este mai mare decât al altora. Poate că pricina este că această lume, în întregime, este un sălaș al călătoriei, iar robul, din clipa în care se naște, este un călător către Domnul său. Allah a făcut acest foc un folos pentru călătorii aflați în această lume și o aducere-aminte pentru ei despre sălașul statorniciei.

După ce a arătat dintre binefacerile Sale ceea ce cere ca robii să-L laude, să-I mulțumească și să-L adore, în versetul 74 le-a poruncit să-L preamărească și să-L slăvească. A spus: „Așadar, preamărește Numele Domnului tău, Cel Măreț!” Adică declară-L pe Domnul tău Cel Măreț mai presus de orice neajuns, pe Cel cu Numele și însușirile desăvârșite, Cel cu multă binefacere și cu bunătate îmbelșugată. Laudă-L cu inima, cu limba și cu mădularele tale, căci El este vrednic de aceasta. El este Cel căruia I se cuvine să I se mulțumească, fără nerecunoștință, să fie pomenit, fără a fi uitat, și să fie ascultat, fără neascultare.

Versetele 75 la 87

În versetele 75-76, Allah Preaînaltul jură pe stele și pe locurile lor, adică pe locurile în care ele coboară la apus și pe evenimentele pe care Allah le aduce la existență în acele momente, care arată măreția, slava și unicitatea Sa. Apoi a arătat măreția lucrului pe care a jurat și a spus: „Și acesta, dacă ați ști, este un jurământ măreț.” Jurământul este măreț deoarece în stele, în mersul lor și în apusul lor se află semne și învățăminte care nu pot fi numărate.

Cât despre lucrul pentru care este făcut jurământul (versetul 77), acesta este adevărul Coranului și faptul că el este adevăr fără îndoială și fără incertitudine care să-l atingă. El este „nobil”, adică bogat în bine și îmbelșugat în știință. Orice bine și orice știință se dobândesc și se desprind din Cartea lui Allah.

„Într-o Carte bine păzită” (versetul 78), adică ascunsă de ochii făpturilor. Această Carte bine păzită este Tabla Păstrată. Cu alte cuvinte, acest Coran este scris în Tabla Păstrată, cinstit la Allah și la îngerii Săi din adunarea cea mai înaltă.

Este cu putință ca prin Cartea bine păzită să fie avută în vedere Cartea aflată în mâinile îngerilor pe care Allah îi trimite cu revelația și mesajele Sale și ca sensul să fie acela că El a ținut-o ascunsă de diavoli. Ei nu au nicio putere să o schimbe, să-i adauge ori să-i scadă ceva sau să fure din auzirea ei.

„Pe care nu o ating decât cei curățiți” (versetul 79), adică nimeni nu atinge Coranul în afara îngerilor nobili, pe care Allah Preaînaltul i-a curățit de vătămări, păcate și neajunsuri. Dacă nu îl ating decât cei curățiți și dacă oamenii răi și diavolii nu au nici putință, nici putere să-l atingă, atunci versetul arată, prin implicație, că nu este îngăduit să atingă Coranul decât cel curat, așa cum a venit în hadith. De aceea s-a spus că versetul este o afirmație cu sens de interdicție, adică: să nu atingă Coranul decât cel curat.

„O pogorâre de la Domnul lumilor” (versetul 80), adică acest Coran, descris prin aceste însușiri mărețe, este pogorât de Domnul lumilor, Cel care îi îngrijește pe robii Săi prin binefacerile Sale religioase și lumești. Cea mai măreață formă prin care i-a îngrijit este pogorârea acestui Coran, care cuprinde ceea ce le este de folos în ambele lumi. Prin el, Allah i-a miluit cu o milă pentru care robii nu pot aduce mulțumirea cuvenită. Ei au îndatorirea să-l urmeze, să-l facă cunoscut, să cheme la el și să-l vestească deschis.⁷⁶

De aceea a spus, în versetul 81: „Oare faceți voi compromisuri în privința acestei cuvântări?” Adică față de această Carte măreață și de această aducere-aminte plină de înțelepciune „faceți voi compromisuri”, ascunzând și mascând adevărul de teama făpturilor, a ocărilor și a limbilor lor? Aceasta nu se cuvine și nu este potrivit. Asemenea compromisuri s-ar putea înțelege numai în privința unei cuvântări de care nici cel ce o rostește nu este sigur. Însă Coranul nobil este adevărul pe care nimeni nu-l înfruntă fără să fie învins și cu care nimeni nu se ridică fără să fie deasupra altuia. În privința lui nu se fac compromisuri și el nu se ascunde, ci este vestit și făcut cunoscut.

Cuvintele Sale: „Și faceți din tăgăduire răsplata pentru hrana care vi se dăruiește?” (versetul 82) înseamnă: răspundeți dăruirii hranei de către Allah prin tăgăduire și nerecunoștință față de binefacerea Lui. Spuneți: „Ne-a plouat datorită cutărei și cutărei stele” și atribuiți binefacerea altcuiva decât Celui care a dăruit-o și a acordat-o. De ce nu I-ați mulțumit lui Allah pentru binefacerea pe care v-a pogorât-o, ca El să vă sporească din harul Său? Tăgăduirea și nerecunoștința duc la retragerea binefacerilor și la venirea pedepselor.⁷⁷

„De ce, atunci, când sufletul ajunge la gât, iar voi, în acea clipă, priviți, și Noi suntem mai aproape de el decât voi, dar voi nu vedeți?” (versetele 83-85). Adică de ce, atunci când sufletul ajunge la gât, în vreme ce voi îl priviți pe cel aflat pe moarte în această stare, deși Noi suntem mai aproape de el decât voi prin știința Noastră și prin îngerii Noștri, dar voi nu vedeți?

„De ce, dacă nu veți fi trași la socoteală” (versetele 86-87), adică dacă pretindeți că nu veți fi înviați, socotiți și răsplătiți, nu întoarceți sufletul în trupul lui, „dacă sunteți sinceri”? Voi înșivă recunoașteți că sunteți neputincioși să-l readuceți la locul său. Atunci, ori recunoașteți adevărul cu care a venit Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, ori vă încăpățânați, iar starea și răul sfârșitului vostru sunt astfel cunoscute.

Versetele 88 la 96

La începutul surei, Allah Preaînaltul a pomenit stările celor trei categorii: cei apropiați, cei din dreapta și tăgăduitorii rătăciți, precum și starea lor în sălașul statorniciei. La sfârșitul ei, a pomenit starea lor în timpul agoniei și al morții și a spus, în versetele 88-89: „Dacă el este dintre cei apropiați”, adică dacă mortul este dintre cei apropiați de Allah, care se apropie de El prin împlinirea îndatoririlor și a faptelor recomandate, prin părăsirea celor interzise, a celor nerecomandate și a prisosului din lucrurile îngăduite, pentru el va fi „odihnă”: liniște, împăcare, bucurie, veselie și desfătarea inimii și a sufletului. „Și desfătare” - rayhan este un nume care cuprinde toate plăcerile trupești, precum feluritele mâncăruri, băuturi și altele. S-a mai spus că rayhan înseamnă mireasmă cunoscută, caz în care un anumit fel de lucru este folosit pentru a desemna categoria sa generală. „Și o Grădină a fericirii” le cuprinde pe amândouă. În ea se află ceea ce niciun ochi nu a văzut, nicio ureche nu a auzit și nici nu i-a trecut prin minte vreunui om.

Celor apropiați li se dă, la apropierea morții, această veste bună, de la care sufletele aproape că zboară de bucurie și veselie. Așa cum Allah Preaînaltul a spus: „Celor care spun: Domnul nostru este Allah!, apoi rămân statornici, le coboară îngerii: Nu vă temeți și nu vă întristați, ci primiți vestea bună a Grădinii care v-a fost făgăduită! Noi suntem ocrotitorii voștri în viața lumească și în Viața de Apoi. Acolo veți avea ceea ce sufletele voastre doresc și veți avea ceea ce cereți, ca ospătare din partea Celui Atoateiertător, Îndurător.” Cuvintele Sale, binecuvântat și preaînalt fie El: „Ei au vestea bună în viața lumească și în Viața de Apoi” au fost explicate prin aceea că această vestire pomenită este vestea bună din viața lumească.

Cuvintele Sale: „Iar dacă este dintre cei din dreapta” (versetele 90-91) se referă la cei care au împlinit îndatoririle și au părăsit cele interzise, chiar dacă au avut unele lipsuri în anumite drepturi, care nu le vatămă credința și recunoașterea unicității lui Allah. Unuia dintre ei i se va spune: „Pace ție din partea celor din dreapta!” Adică ai parte de un salut de pace din partea fraților tăi dintre cei din dreapta: ei îl salută și îi urează bun venit atunci când ajunge la ei și se întâlnește cu ei. Sau i se spune: ești ferit de nenorociri, de necazuri și de pedeapsă, fiindcă ești dintre cei din dreapta, cei care au fost feriți de lucrurile aducătoare de pierzare.

„Dar dacă este dintre tăgăduitorii rătăciți” (versetele 92-94), adică dintre cei care au tăgăduit adevărul și s-au abătut de la călăuzire, „va avea o ospătare de apă clocotită și ardere în Iad”. Adică ospătarea lor, în ziua în care se înfățișează înaintea Domnului lor, este arderea în Iad, care îi înconjoară și ajunge până la inimile lor. Dacă vor cere ajutor din pricina setei și a arșiței cumplite, „li se va da apă asemenea metalului topit, care le va frige fețele. Rea băutură și rău sălaș de odihnă!”

„Acesta” (versetul 95), adică tot ceea ce Allah Preaînaltul a pomenit despre răsplătirea robilor pentru faptele lor bune și rele, cu toate amănuntele ei, „este, cu adevărat, adevărul cert”, fără îndoială și fără incertitudine. Este adevărul statornic, care se va împlini negreșit. Allah le-a arătat robilor Săi dovezi hotărâtoare în această privință, până într-atât încât pentru cei cu pricepere este ca și cum l-ar gusta și ar vedea realitatea lui. Ei L-au lăudat pe Allah Preaînaltul pentru că i-a ales pentru această binefacere măreață și pentru acest dar însemnat.

De aceea Allah Preaînaltul a spus, în versetul 96: „Așadar, preamărește Numele Domnului tău, Cel Măreț!” Preamărit fie Domnul nostru Cel Măreț! Preaînalt și cu mult mai presus este El de ceea ce spun cei nedrepți și cei care tăgăduiesc. Lauda I se cuvine lui Allah, Domnul lumilor, laudă multă, bună și binecuvântată.

S-a încheiat tâlcuirea Surei al-Waqiah.