Tafsir as-Saʿdī — Volumul 9

Sura Qaf

Versetele 1 la 45

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 4

Allah Preaînaltul jură pe „Coranul cel slăvit”, adică vast și măreț în sensurile sale, bogat în înțelesuri, îmbelșugat în binecuvântări și plin de binefaceri. Slava înseamnă cuprinderea largă și măreția însușirilor. Cel mai îndreptățit cuvânt să fie descris astfel este acest Coran, care cuprinde știința celor dintâi și a celor de pe urmă, cea mai deplină elocvență, cuvintele cele mai înalte și sensurile cele mai cuprinzătoare și mai frumoase.

Aceasta cere să fie urmat pe deplin, să ne supunem lui fără întârziere și să-I mulțumim lui Allah pentru darul lui. Cei mai mulți oameni însă nu prețuiesc binefacerile lui Allah așa cum se cuvine. De aceea, Allah Preaînaltul spune: „Ei se miră însă”, adică aceia care îl socotesc mincinos pe Trimis, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, „că le-a venit un prevenitor dintre ei”. El îi avertizează despre ceea ce le face rău și le poruncește ceea ce le este de folos, fiind unul de-al lor. Astfel, ei pot primi învățătura de la el și îi pot cunoaște starea și sinceritatea. S-au mirat, așadar, de un lucru care nu trebuia să-i mire. Mai degrabă este de mirare mintea celui care se miră de el.

„Iar necredincioșii spun” — ceea ce i-a împins la aceasta a fost necredința lor și faptul că au respins adevărul, nu o lipsă a inteligenței sau a judecății lor — „Acesta este un lucru uimitor!”, adică un lucru neobișnuit.

Mirarea lor nu poate avea decât una dintre două explicații. Fie sunt sinceri în uimirea și mirarea lor, iar aceasta arată culmea neștiinței și slăbiciunea minților lor. Ei sunt asemenea nebunului care socotește ciudate vorbele omului cu minte, asemenea lașului care se miră când un călăreț înfruntă alți călăreți și asemenea zgârcitului care se miră de dărnicia oamenilor darnici. Ce rău îi poate aduce celui de care se miră un om aflat într-o asemenea stare?! Mirarea lui nu este oare doar o dovadă a sporirii neștiinței și nedreptății sale?! Fie se arată mirați, știind că greșesc în aceasta, iar aceasta este dintre cele mai mari și mai urâte nedreptăți.

Apoi El a arătat ce anume îi miră, spunând: „Oare după ce vom muri și vom fi țărână [vom fi aduși înapoi]? Aceasta este o întoarcere de necrezut!” Ei au asemănat puterea Celui Atotputernic asupra oricărui lucru, Desăvârșit în orice privință, cu puterea robului nevoiaș și neputincios în orice privință. L-au asemănat pe neștiutorul lipsit de cunoaștere cu Acela care cunoaște orice lucru și care știe „ce mistuie pământul din ei”, adică din trupurile lor în timpul șederii lor în barzakh. În Cartea Sa, care se află la El și este păzită de schimbare și înlocuire, El a consemnat tot ceea ce li se întâmplă în viață și în moarte. Întinderea desăvârșită a științei Sale, pe care nimeni în afară de El nu o poate cuprinde, este astfel adusă drept dovadă a puterii Sale de a-i învia pe morți.

Versetul 5

„Dimpotrivă”, vorbele pe care le-au rostit nu sunt decât încăpățânare și respingere a adevărului, care reprezintă veridicitatea în forma ei cea mai înaltă. „Când le-a venit și se află într-o stare de confuzie”: într-o stare amestecată și neclară, fără să rămână statornici în ceva și fără să ajungă la o hotărâre. Uneori spun despre tine: „Ești vrăjitor!”, alteori: „Nebun!”, iar alteori: „Poet!” Tot astfel au împărțit și Coranul în bucăți, fiecare spunând despre el ceea ce îi dicta părerea lui stricată. Așa este oricine respinge adevărul: se află într-o stare încurcată, fără să știe încotro să se îndrepte și fără statornicie. De aceea vezi că lucrurile lui se contrazic și sunt pline de minciună. În schimb, celui care urmează adevărul și îl crede i se îndreaptă starea și calea, iar fapta îi adeverește cuvântul.

Versetele 6 la 11

După ce a pomenit starea celor care resping adevărul și cele pentru care i-a mustrat, Allah Preaînaltul i-a chemat să privească semnele Sale din zări, pentru a lua aminte și a deduce din ele ceea ce El a făcut să dovedească. El spune: „Oare nu au privit ei cerul de deasupra lor?” Această privire nu cere nici osteneală, nici călătorie, ci este cât se poate de ușoară. „Cum l-am clădit”: o boltă cu laturile bine întocmite și cu alcătuire trainică, împodobită cu stelele care se ascund și care aleargă, apoi se retrag, întinsă de la un orizont la altul, de o frumusețe și o splendoare desăvârșite. Nu vezi în ea niciun cusur, nicio deschizătură, nicio lipsă și nicio neorânduială. Allah a făcut-o acoperiș pentru locuitorii pământului și a așezat în ea atâtea dintre cele necesare folosului lor.

Și să privească pământul: cum l-am întins și l-am lărgit, astfel încât orice viețuitoare să poată locui și să se poată statornici pe el și să-și poată pregăti tot ceea ce îi folosește. L-a fixat cu munții, ca să stea neclintit, ferit de zguduire și de clătinare. „Și am făcut să crească pe el plante frumoase de tot felul”: fiecare fel de plantă bucură privirea, îl uimește pe cel care o vede și îi încântă ochii. Ele sunt hrana pentru fiii lui Adam și pentru vitele lor și le aduc și alte foloase.

Dintre aceste foloase El a ales [să menționeze] grădinile care cuprind fructe gustoase: struguri, rodii, chitre, mere și alte feluri de fructe, precum și curmalii înalți. Aceștia sunt cei înalți, al căror folos dăinuie și care se ridică spre cer până ajung la o înălțime la care mulți alți copaci nu ajung. Din ciorchinii lor strânși unii peste alții se obține hrană pentru robi: hrana de bază, adaos la aceasta și fructe. Ei mănâncă din ele și le păstrează pentru ei și pentru vitele lor.⁴³

Tot astfel sunt și „grânele care se seceră”, pe care Allah le face să iasă prin ploaie și prin ceea ce rezultă din ea, adică râurile aflate la suprafața pământului și [cele] de sub el: culturile secerate de grâu, orz, porumb, orez, mei și altele. În privirea acestor lucruri se află „luminare”, prin care omul vede după orbirea neștiinței, și „aducere-aminte”, prin care își amintește ceea ce îi folosește în religie și în viața lumească, precum și ceea ce Allah și trimișii Săi au vestit. Aceasta nu este pentru oricine, ci „pentru orice rob care se întoarce” la Allah, adică se îndreaptă către El cu iubire, teamă și speranță și răspunde chemării Sale. Celui care respinge adevărul sau se abate de la el nu-i folosesc semnele și avertizările; ele nu folosesc unor oameni care nu cred.

Înțelesul tuturor acestora este că alcătuirea lor uluitoare, puterea și tăria lor dovedesc desăvârșirea puterii lui Allah Preaînaltul. Frumusețea, precizia, minunăția lucrării și minunăția alcătuirii lor dovedesc că Allah este Cel mai Înțelept dintre judecători și că El cunoaște orice lucru. Foloasele pe care le aduc robilor și ceea ce slujește binelui lor dovedesc mila Sa, care cuprinde orice lucru, și generozitatea Sa, care ajunge la orice viețuitoare. Măreția alcătuirii și minunăția rânduielii lor dovedesc că Allah Preaînaltul este Unul, Unicul, Singurul, Cel de care toate au nevoie, care nu Și-a luat nici soție, nici copil și Căruia nimeni nu Îi este egal; tot ele dovedesc că adorarea, smerenia și iubirea nu I se cuvin decât Lui. Iar readucerea la viață a pământului după moartea lui dovedește că Allah îi va învia pe morți ca să-i răsplătească pentru faptele lor. De aceea, El spune: „Și am dat viață prin ea unui ținut mort. Astfel va fi ieșirea [din morminte].”

După ce le-a amintit aceste semne cerești și pământești, El i-a avertizat asupra pedepselor care au lovit neamurile și i-a îndemnat să nu stăruie în respingerea adevărului, ca să nu-i lovească ceea ce i-a lovit pe semenii lor care au respins adevărul. El spune:

Versetele 12 la 15

Neamurile de dinaintea lor i-au socotit mincinoși pe trimișii lor nobili și pe marii lor profeți. Astfel, neamul lui Nuh l-a socotit mincinos pe Nuh; Thamud l-a socotit mincinos pe Salih; 'Ad l-a socotit mincinos pe Hud; frații lui Lut l-au socotit mincinos pe Lut; oamenii din al-Aykah l-au socotit mincinos pe Shu'ayb; iar neamul lui Tubba' l-a socotit mincinos pe trimisul pe care Allah l-a trimis la ei. Tubba' era numele dat fiecărui rege care a domnit în Yemen în vremurile de dinaintea Islamului. Allah nu ne-a spus cine a fost acel trimis și despre care dintre regii numiți Tubba' este vorba, deoarece — iar Allah știe mai bine — acest lucru era cunoscut arabilor de obârșie veche. Întâmplările lor nu le erau necunoscute arabilor, mai ales o întâmplare atât de mare.⁴⁵

Toți aceștia i-au socotit mincinoși pe trimișii pe care Allah i-a trimis la ei, astfel încât au meritat amenințarea și pedeapsa lui Allah. Voi, cei care îl socotiți mincinos pe Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, nu sunteți mai buni decât ei, iar trimișii lor nu sunt mai cinstiți înaintea lui Allah decât Trimisul vostru. Feriți-vă, așadar, de nelegiuirea lor, ca să nu vă lovească ceea ce i-a lovit pe ei.

Apoi Allah Preaînaltul a adus prima creare, adică prima aducere la existență, ca dovadă pentru crearea de pe urmă, adică aducerea la existență în Viața de Apoi. Așa cum El i-a adus la existență după ce nu existau, tot astfel îi va readuce după moartea lor și după ce vor fi devenit rămășițe și oase putrezite. El spune: „Oare am fost neputincioși la prima creare?”, adică am fost Noi neputincioși și Ne-a slăbit puterea? Nu este așa; nu am fost neputincioși și nici nu am fost incapabili de aceasta, iar ei nu se îndoiesc de acest lucru. Însă „ei sunt în îndoială cu privire la o nouă creare”. Acesta este lucrul de care se îndoiesc și care li se pare neclar, deși nu este loc de neclaritate, fiindcă readucerea este mai ușoară decât crearea de la început. După cum Allah Preaînaltul spune: „El este Cel care începe crearea, apoi o repetă, iar aceasta Îi este și mai ușoară” [ar-Rum, 30:27].

Versetele 16 la 18

Allah Preaînaltul spune că El singur a creat neamul omenesc, bărbați și femei, și că El cunoaște stările omului, ceea ce ascunde și ceea ce îi șoptește sufletul său. El este „mai aproape de el decât vena lui jugulară”, care este lucrul cel mai apropiat de om: vasul de sânge aflat de o parte și de alta a scobiturii de la baza gâtului. Aceasta îl cheamă pe om să vegheze asupra lui însuși, știind că este sub privirea Creatorului său, care îi cunoaște conștiința și lăuntrul și este aproape de el în toate stările sale. Astfel, el se rușinează să fie văzut de El acolo unde i-a interzis să fie ori să lipsească de unde i-a poruncit să fie.

Tot astfel, el trebuie să-i aibă în minte pe îngeri, nobilii scribi, să-i cinstească și să-i respecte și să se ferească să facă sau să spună ceva ce se va scrie despre el și care nu-I este plăcut Domnului lumilor. De aceea, El spune: „Când cei doi primitori primesc”, adică primesc toate faptele robului. Unul, „la dreapta”, scrie faptele bune, iar celălalt, „la stânga”, scrie faptele rele. Fiecare dintre ei este așezat acolo, pregătit pentru lucrarea care i-a fost încredințată și stăruind în ea.

„El nu rostește niciun cuvânt”, bun sau rău, „fără să aibă lângă el un veghetor pregătit”: acesta îl supraveghează și este de față în orice stare a lui. După cum Allah Preaînaltul spune: „Cu adevărat, asupra voastră sunt păzitori, scribi nobili, care știu ceea ce faceți” [al-Infitar, 82:10-12].

Versetele 19 la 22

La acest om nepăsător, care respinge semnele lui Allah, vine „chinul morții cu adevărul” care nu poate fi respins și de care nu există scăpare. „Aceasta este ceea ce căutai să ocolești”: te retrăgeai și dădeai înapoi din fața lui.

„Și se va sufla în Trâmbiță. Aceasta este Ziua Amenințării”: ziua în care cei nedrepți vor primi pedeapsa cu care Allah i-a amenințat, iar credincioșii vor primi răsplata pe care le-a promis-o.

„Fiecare suflet va veni însoțit de cineva care îl conduce”, care îl conduce la locul adunării din Ziua Învierii, fără ca el să poată rămâne în urmă, „și un martor”, care mărturisește despre faptele lui, bune și rele. Aceasta arată grija lui Allah față de robi, păstrarea faptelor lor și răsplătirea lor cu dreptate.

Acesta este un lucru pe care robul trebuie să-l aibă în minte, însă cei mai mulți oameni sunt nepăsători. De aceea, El spune: „Tu erai nepăsător față de aceasta.” În Ziua Învierii, aceste cuvinte i se vor spune celui care a întors spatele și a respins adevărul, ca mustrare, dojană și osândire: tu socoteai aceasta o minciună și nu lucrai în vederea ei, iar acum „am îndepărtat de la tine acoperământul tău”, care îți acoperea inima, astfel încât somnul tău s-a prelungit și întoarcerea ta de la adevăr a continuat. „Iar vederea ta astăzi este pătrunzătoare”: el privește ceea ce îl tulbură și îl îngrozește dintre feluritele pedepse și chinuri.

Sau acest cuvânt al lui Allah se adresează robului în general. În viața lumească el este nepăsător față de scopul pentru care a fost creat, dar în Ziua Învierii ia aminte, somnul îl părăsește și se trezește, într-un moment în care nu mai poate îndrepta ceea ce a neglijat și nici recupera ceea ce a pierdut. Toate acestea sunt o avertizare a lui Allah pentru robi și o înspăimântare a lor, prin pomenirea a ceea ce îi va aștepta pe cei care resping adevărul în acea Zi mare.

Versetele 23 la 29

Allah Preaînaltul spune: „Însoțitorul său va spune”, adică îngerul care îl însoțea pe acest om care respingea adevărul și întorcea spatele, dintre îngerii pe care Allah i-a însărcinat să-l păzească și să-i păstreze faptele. Îl aduce în Ziua Învierii, aduce și faptele sale și spune: „Iată ce se află la mine, pregătit!”, adică am adus ceea ce mi-ai încredințat: paza lui și păstrarea faptelor sale.

El este răsplătit pentru faptele sale, iar despre cel care a meritat Focul se spune: „Aruncați în Gheena pe orice necredincios îndârjit”: pe cel cu multă necredință și încăpățânare față de semnele lui Allah, care săvârșește multe păcate și îndrăznește să încalce cele interzise și să se arunce în nelegiuiri.

„Care împiedică binele”: oprește binele pe care îl are, cel mai mare dintre aceste lucruri fiind credința în Allah, în îngerii Săi, în Cărțile Sale și în trimișii Săi. El împiedică și folosul averii sale și al puterii sale trupești. „Nelegiuit”: încalcă drepturile robilor lui Allah și hotarele Lui și este păcătos, adică săvârșește multe păcate. „Plin de îndoială”: se îndoiește de promisiunea lui Allah și de amenințarea Sa. Nu are, așadar, nici credință, nici binefacere, ci este descris prin necredință, nelegiuire, îndoială, șovăire, zgârcenie și luarea unor dumnezei în afara Celui Milostiv.

De aceea, El spune: „Care a pus alături de Allah un alt dumnezeu”, adică a adorat împreună cu El pe altcineva, care nu are pentru sine nici puterea de a vătăma, nici de a folosi, nici moarte, nici viață și nici înviere. „Aruncați-l”, voi doi, îngerii însoțitori, „în pedeapsa aspră”, care este cea mai mare, cea mai grea și cea mai cumplită pedeapsă.

„Însoțitorul său va spune”, adică diavolul, dezicându-se de el și punând asupra lui vina păcatului: „Domnul nostru! Nu eu l-am împins la răzvrătire”, fiindcă nu am avut asupra lui nici putere, nici argument și nici dovadă, „ci el însuși se afla într-o rătăcire îndepărtată”. El a rătăcit și s-a îndepărtat de adevăr prin propria alegere. Așa cum spune în celălalt verset: „Și Shaytan va spune, când totul va fi hotărât: Cu adevărat, Allah v-a făcut o promisiune adevărată. Și eu v-am făcut promisiuni, însă nu le-am ținut...” [Ibrahim, 14:22].

Allah Preaînaltul le va răspunde la cearta lor: „Nu vă certați înaintea Mea!”, adică cearta voastră înaintea Mea nu vă folosește, de vreme ce „V-am trimis dinainte amenințarea”. Trimișii Mei au venit la voi cu semne limpezi, argumente clare și dovezi hotărâtoare. Astfel, dovada Mea împotriva voastră s-a stabilit, iar argumentul vostru a încetat. Ați venit la Mine cu faptele pe care le-ați săvârșit, a căror răsplată a devenit obligatorie.

„Cuvântul Meu nu se schimbă”: ceea ce Allah a spus și a vestit nu poate fi contrazis, fiindcă nimeni nu este mai adevărat în cuvânt și în vorbire decât Allah. „Și Eu nu sunt nedrept cu robii”, ci îi răsplătesc pentru binele sau răul pe care l-au făcut. Nu se adaugă nimic la faptele lor rele și nu se scade nimic din faptele lor bune.

Versetele 30 la 35

Allah Preaînaltul spune, avertizându-i și înspăimântându-i pe robii Săi: „În Ziua în care îi vom spune Gheenei: Te-ai umplut?” Aceasta, din pricina mulțimii celor aruncați în ea. „Iar ea va spune: Mai este ceva?” Ea nu încetează să ceară încă și mai mulți nelegiuiți și păcătoși, mâniindu-se pentru Domnul ei și fiind plină de furie față de necredincioși. Allah i-a promis că o va umple, după cum El Preaînaltul spune: „Voi umple negreșit Gheena cu djinni și cu oameni, laolaltă” [as-Sajdah, 32:13]. Aceasta continuă până când Domnul Slavei Își pune asupra ei Piciorul Său nobil, mai presus de orice asemănare cu cele create. Atunci ea se strânge, părțile ei unele spre altele, și spune: „Ajunge! Ajunge!”, adică mi-e de ajuns și m-am umplut.⁴⁶

„Și Paradisul va fi adus aproape”: va fi apropiat, astfel încât să poată fi văzut și să se privească ceea ce se află în el din desfătare veșnică, bine și bucurie. El este adus aproape pentru cei care se tem de Domnul lor, care părăsesc asocierea cu El, mare și mică, împlinesc poruncile Domnului lor și I se supun.

Lor li se spune, ca felicitare: „Aceasta este ceea ce vi s-a promis: pentru oricine se întoarce mereu [la Allah] și păzește [poruncile Lui].” Acest Paradis și ceea ce se află în el din tot ce poftesc sufletele și încântă ochii sunt ceea ce Allah a promis fiecărui om care se întoarce mereu la El, în toate momentele: prin pomenirea Lui, iubirea Lui, cererea ajutorului Său, invocarea Lui, teama de El și speranța în El. „Și păzește [poruncile Lui]”: el păstrează ceea ce Allah i-a poruncit, împlinind din sinceritate și în chipul cel mai deplin ceea ce Îi datorează și păzind hotarele Lui.

„Care se teme de Cel Milostiv fără să-L vadă”: se teme de El cunoscându-L pe Domnul său și nădăjduind în mila Lui. Stăruie în teama de Allah și când este ascuns ochilor oamenilor. Aceasta este teama adevărată. Teama arătată numai atunci când oamenii îl privesc și sunt de față poate fi fățărnicie și dorința de faimă; ea nu dovedește teama de Allah. Teama folositoare este cea păstrată atât în ascuns, cât și la vedere. Este posibil ca teama de Allah „fără să-L vadă” să aibă același înțeles ca credința în cele nevăzute și să fie opusă vederii nemijlocite, atunci când credința și teama devin inevitabile, fără alegere, fiindcă omul vede pedeapsa și îi vin semnele lui Allah; acesta este înțelesul aparent. „Și vine cu o inimă care se întoarce [la El]”: inima lui este descrisă prin întoarcerea la Stăpânul ei și prin îndreptarea pornirilor ei către ceea ce Îi este plăcut.

Acestor oameni evlavioși și drepți li se spune: „Intrați în el în pace!”, adică intrați având parte de ocrotire față de nenorociri și rele, în siguranță față de tot ce este neplăcut. Desfătarea lor nu se întrerupe și nu este tulburată ori micșorată. „Aceasta este Ziua Veșniciei”, care nu trece, în care nu există moarte și nici vreun lucru care să tulbure fericirea.

„Ei vor avea acolo tot ceea ce doresc”: tot ceea ce doresc le este dat acolo. „Iar la Noi”, pe lângă acestea, „este și mai mult”: o răsplată pe care Cel Milostiv, Îndurător le-o dăruiește, dintre cele pe care niciun ochi nu le-a văzut, nicio ureche nu le-a auzit și care nu au trecut prin inima vreunui om. Cea mai mare, mai înaltă și mai bună dintre acestea este privirea Feței Sale nobile, bucuria de a auzi Cuvântul Său și desfătarea apropierii Sale. Îi cerem, așadar, din harul Său.

Versetele 36 la 37

Allah Preaînaltul spune, pentru a-i înspăimânta pe asociatorii care îl socotesc mincinos pe Trimis: „Câte neamuri am nimicit înaintea lor”, adică multe neamuri „mai puternice decât ei”, mai mari ca putere și ca urme lăsate pe pământ. De aceea, El spune: „Au străbătut ținuturile”: au construit fortărețe de necucerit și locuințe înalte, au sădit pomi, au făcut să curgă râuri, au cultivat, au zidit și au distrus. Dar, când i-au socotit mincinoși pe trimișii lui Allah și au tăgăduit semnele Sale, Allah i-a lovit cu pedeapsa dureroasă și cu chinul aspru. „A existat vreo scăpare?” Nu au avut unde să fugă de pedeapsa lui Allah când a coborât asupra lor și nici pe cineva care să-i salveze. Nu le-au folosit nici puterea, nici averile și nici copiii.

„Cu adevărat, în aceasta este o aducere-aminte pentru cel care are inimă”: o inimă mare, vie, trează, curată și ageră. Când ajunge la el ceva dintre semnele lui Allah, ia aminte la ele, trage folos și se înalță. La fel este cel care își îndreaptă auzul către semnele lui Allah și le ascultă căutând călăuzire prin ele, iar inima sa este „de față”, adică prezentă. Și pentru acesta ele sunt aducere-aminte, povață, vindecare și călăuzire. Celui care întoarce spatele și nu își pleacă auzul către semne însă nu-i folosesc deloc, fiindcă nu există în el primire, iar înțelepciunea lui Allah nu cere călăuzirea celui care are această însușire.

Versetele 38 la 40

Allah Preaînaltul vestește aici despre puterea Sa măreață și despre voința Sa care se împlinește, prin care a adus la existență cele mai mari dintre făpturi: „cerurile și pământul și tot ce se află între ele în șase zile”, prima fiind duminică, iar ultima vineri, fără oboseală, osteneală, sleire sau epuizare. Cel care le-a adus la existență, cu toată mărimea și măreția lor, are cu atât mai mult puterea de a-i învia pe morți.

„Rabdă, așadar, ceea ce spun ei”: osândirea lor față de tine și respingerea a ceea ce ai adus. Îndepărtează-ți preocuparea de la ei și îndeletnicește-te cu ascultarea Domnului tău și cu slăvirea Lui la începutul și la sfârșitul zilei, în timpul nopții și după rugăciuni. Pomenirea lui Allah Preaînaltul mângâie sufletul, îi aduce alinare și îi ușurează răbdarea.

Versetele 41 la 45

„Ascultă”, cu inima ta, chemarea celui care cheamă, adică Israfil, pacea fie asupra lui, atunci când va sufla în Trâmbiță, „dintr-un loc apropiat” de pământ.⁴⁷

„În Ziua în care vor auzi strigătul”: toate făpturile vor auzi acel strigăt tulburător și îngrozitor, „întru adevăr”, fără îndoială și fără șovăire. „Aceasta este Ziua Ieșirii” din morminte, pe care o înfăptuiește numai Cel Atotputernic asupra oricărui lucru.

De aceea, El spune: „Noi suntem Cei care dăm viață și dăm moartea și la Noi este întoarcerea. În Ziua în care pământul se va despica de pe ei”, adică de pe făpturi, „iar ei vor ieși grăbiți”: se grăbesc să răspundă celui care îi cheamă la locul adunării din Ziua Învierii. „Aceasta este o adunare ușoară pentru Noi”: ușoară pentru Allah, fără oboseală și fără osteneală.

„Noi știm cel mai bine ceea ce spun ei”, ceea ce îți aduce mâhnire dintre vorbele lor vătămătoare. Dacă Noi știm cel mai bine acestea, tu știi cum te îngrijim, cum îți ușurăm treburile și cum te sprijinim împotriva dușmanilor tăi. Să se bucure, așadar, inima ta și să se liniștească sufletul tău! Să știi că Noi suntem mai milostivi cu tine și mai plini de bunătate față de tine decât ești tu însuți. Nu-ți rămâne decât să aștepți promisiunea lui Allah și să urmezi pilda trimișilor lui Allah înzestrați cu hotărâre statornică. „Iar tu nu ești unul care să-i constrângă”: nu ești pus să-i silești, căci „Tu ești numai un prevenitor și fiecare neam are un călăuzitor” [ar-Ra'd, 13:7].

De aceea, El spune: „Adu-le aminte, așadar, prin Coran celor care se tem de amenințarea Mea!” Aducerea-aminte înseamnă a aminti ceea ce este deja statornicit în minți și în firile înnăscute: iubirea binelui, preferarea și săvârșirea lui, precum și ura răului și ferirea de el. Cel care trage folos din aducerea-aminte este acela care se teme de amenințarea lui Allah. Cât despre cel care nu se teme de amenințare și nu crede în ea, folosul aducerii-aminte pentru el este stabilirea dovezii împotriva lui, ca să nu poată spune: „Nu ne-a venit niciun vestitor de bine și niciun prevenitor” [al-Ma'idah, 5:19].

Sfârșitul explicației Surei Qaf. Lauda Îi aparține lui Allah, la început și la sfârșit, în cele văzute și în cele lăuntrice.