Statornicia credinței înaintașilor și ferirea ei de schimbări

A cincea cauză este sănătatea rațiunii lor. Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah sunt oamenii cu judecata cea mai sănătoasă, cu părerea, gândirea și calea cele mai temeinice. Ei au minți cumpătate, lipsite de exagerare și de nepăsare, spre deosebire de ceilalți oameni ai patimilor și ai inovațiilor.

În mințile lor nu se află acea exagerare pe care o vedem la adepții teologiei speculative, la filosofi și la cei care îi urmează și le străbat calea. Aceștia dau deoparte Cartea și Sunna și se bizuie întru totul pe rațiunea, gândirea și părerea lor. Ceea ce rațiunea lor socotește corect, primesc; iar ceea ce ea socotește altfel, lasă, chiar dacă a fost spus de Allah sau de Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa. Pentru ei, temeiul și măsura sunt concluziile propriilor minți și păreri.

Se știe însă că mințile oamenilor nu sunt mintea unui singur om. De aceea, sprijinirea doar pe rațiune, la unele categorii de oameni, a dus la numeroase abateri, păreri și școli diferite: mințile se deosebesc între ele. Unul dintre înaintași a spus: „Dacă patimile ar fi una singură, s-ar fi spus: acesta este adevărul. Dar ele sunt patimi.” La fel spunem: dacă mințile ar fi o singură minte, s-ar fi spus: acesta este adevărul. Dar ele sunt minți diferite.

Acești oameni își pun rațiunea înaintea a ceea ce a adus Trimisul, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa, și fac din ea temeiul pe care se sprijină. Unul dintre înaintași le-a arătat de mult urmarea necesară a acestei afirmații: în loc să spună „Mărturisesc că Muḥammad este Trimisul lui Allah”, fiecare dintre ei ar trebui să spună „Mărturisesc că rațiunea mea este trimisul lui Allah”, fiindcă pentru el rațiunea sa este temeiul și autoritatea.

Aceasta este una dintre abaterile privitoare la rațiune: exagerarea în privința ei și ridicarea ei deasupra locului care i se cuvine. Există și abaterea opusă: neglijarea rațiunii. Ea apare adesea la sufii rătăciți și la cei neștiutori dintre ei, care își dau deoparte mințile, apoi, sub numele sufismului, intră în lucruri pe care unii le numesc „atracție extatică”, „rostiri extatice”, nebunie sau altele asemenea. Ajung astfel în abateri urâte, pe care nicio minte nu le primește, nicio gândire nu le încuviințează și de care orice om se ferește. Cad în ele tocmai fiindcă au dat rațiunea cu totul la o parte.

Ahl al-Sunnah — Allah să aibă milă de ei! — sunt oameni ai cumpătării și ai echilibrului. Ei nu trec rațiunea dincolo de hotarul ei, dar nici nu o dau deoparte și nu o anulează. Dimpotrivă, o așază în limitele și în cadrul care îi sunt rânduite. Așa cum auzul omului are o limită dincolo de care nu poate trece, iar vederea și toate celelalte simțuri au limitele lor, tot astfel și rațiunea are o limită. Cel care încearcă să o folosească dincolo de limitele și de domeniul ei se rătăcește, așa cum s-au rătăcit mulți oameni.

De aceea, rațiunea celor care urmează Sunna și comunitatea a rămas sănătoasă și ferită de abatere: ei au folosit-o în limitele ei rânduite și nu au dat-o deoparte. Allah spune:

„În crearea cerurilor și a pământului și în alternarea nopții și a zilei sunt, cu adevărat, semne pentru cei dăruiți cu minte.”

Ei sunt cei dăruiți cu minți sănătoase și cu judecată dreaptă. Și-au așezat rațiunea în hotarul și în domeniul ei, fără exagerare sau nepăsare, fără exces sau lipsă, fără adaos sau scădere. Acesta a fost un lucru de mare însemnătate între cauzele statorniciei lor în adevăr.