Pelerinajul și îndreptarea sufletelor

Pelerinajul este o călătorie binecuvântată și un drum măreț către cel mai bun pământ și cele mai nobile locuri, ca răspuns la Allah, din dorința răsplății Sale și cu nădejdea de a dobândi marea Sa făgăduință, darul Său îmbelșugat și răsplata Sa bogată. Este o poartă largă spre îndepărtarea poverilor păcatelor, ștergerea faptelor rele, sporirea faptelor bune, iertarea greșelilor și eliberarea de Foc.

Cel care pleacă de acasă la pelerinaj pleacă sprijinindu-se pe Domnul său, încrezându-se în El și încredințându-I treburile sale. Numai de la El cere ajutor, izbândă și călăuzire, știind că toate lucrurile se petrec prin hotărârea și predestinarea Sa: ceea ce voiește El se întâmplă, iar ceea ce nu voiește nu se întâmplă; لا حول ولا قوة إلا بالله العلي العظيم — nu există putere și tărie decât prin Allah, Cel Preaînalt, Cel Măreț. Totodată, își ia proviziile și folosește mijloacele pentru a dobândi mila și răsplata lui Allah.

Cugetă la cuvintele lui Allah — Cel Atotputernic și Măreț — din versetele despre pelerinaj:

Luați-vă provizii, căci cea mai bună provizie este evlavia!³⁰

Despre împrejurarea revelării acestui verset s-a relatat că unii oameni plecau la pelerinaj fără provizii, închipuindu-și că aceasta era adevărata încredere în Allah. Apoi ajungeau să depindă de oameni și să le ceară.

Al-Bukhārī a relatat în Ṣaḥīḥ de la ʿAbd Allāh ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi — că a spus: „Oamenii din Yemen făceau pelerinajul fără să-și ia provizii și spuneau: «Noi suntem cei care se încred în Allah». Când ajungeau la Makkah, cereau de la oameni. Atunci Allah Preaînaltul a revelat:

«Luați-vă provizii, căci cea mai bună provizie este evlavia!»”³¹

Ibn Abī al-Dunyā a relatat în al-Tawakkul de la Muʿāwiyah ibn Qurrah că a spus: „ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb a întâlnit niște oameni din Yemen și i-a întrebat: «Cine sunteți?» Ei au răspuns: «Noi suntem cei care se încred în Allah». El a spus: «Mai degrabă sunteți cei care se lasă în seama altora! Cel care se încrede în Allah este acela care pune sămânța în pământ și se încrede în Allah — Cel Atotputernic și Măreț»”.³²

Adevărata încredere în Allah este o faptă a inimii și o formă a robiei sale față de El: sprijinirea pe El, încrederea în El, căutarea adăpostului la El, încredințarea treburilor și mulțumirea față de ceea ce hotărăște. Robul știe că Allah îi este de ajuns și alege bine pentru el atunci când Îi încredințează treburile, folosind totodată mijloacele poruncite și străduindu-se să le dobândească. Aceasta este adevărata încredere: sprijinirea numai pe Allah, fără asociat, împreună cu folosirea mijloacelor poruncite.

În această privință însemnată, oamenii sunt de trei feluri: două extreme și o cale de mijloc. O extremă renunță la mijloace, pretinzând că păstrează încrederea în Allah. Cealaltă renunță la încrederea în Allah, păstrând mijloacele. Cei de pe calea de mijloc știu că adevărata încredere nu se împlinește fără folosirea mijloacelor și se încred în Allah chiar în folosirea lor. Acestea sunt două temeiuri indispensabile pentru împlinirea încrederii în El.

Cele două mari temeiuri au fost reunite în multe texte, precum cuvintele Lui Preaînaltul:

Adoră-L și încrede-te în El!³³

Și cuvintele Sale:

Numai pe Tine Te adorăm și numai de la Tine cerem ajutor.

Și în alte versete asemănătoare.

Muslim a relatat în Ṣaḥīḥ de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el — că Trimisul lui Allah ﷺ a spus:

Credinciosul puternic este mai bun și mai iubit de Allah decât credinciosul slab, iar în fiecare este bine. Străduiește-te pentru ceea ce îți este de folos, cere-I ajutor lui Allah și nu te lăsa neputinței!³⁴

Cuvintele احرص على ما ينفعك — „Străduiește-te pentru ceea ce îți este de folos” poruncesc folosirea tuturor mijloacelor religioase și lumești; mai mult, poruncesc râvna și strădania în aceasta, prin intenție, hotărâre și faptă. Iar واستعن بالله — „cere-I ajutor lui Allah” cuprinde credința în hotărârea și predestinarea lui Allah și porunca de a te încrede în El, de a te sprijini pe El și de a avea încredere în El — Preaslăvitul.

Al-Tirmidhī a relatat de la Anas ibn Mālik — Allah să fie mulțumit de el — că a spus: „Un om a întrebat: «O, Trimis al lui Allah, îmi leg cămila și mă încred în Allah sau o las liberă și mă încred în El?» El i-a răspuns: «Leag-o și încrede-te în Allah!»”³⁵ Astfel, Profetul ﷺ l-a îndrumat să reunească cele două lucruri: folosirea mijloacelor și sprijinirea pe Allah — Cel Atotputernic și Măreț.

Al-Tirmidhī a relatat, de asemenea, de la ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el — că Profetul ﷺ a spus:

Dacă v-ați încrede în Allah așa cum se cuvine să vă încredeți în El, v-ar da cele de trebuință așa cum le dă păsărilor: ele pleacă dimineața cu burțile goale și se întorc seara sătule.³⁶

A pomenit, așadar, ambele lucruri: plecarea păsărilor dis-de-dimineață este o strădanie pentru căutarea hranei și o râvnă pentru dobândirea ei.

Imamul Aḥmad — Allah să aibă milă de el — a fost întrebat: „Ce spui despre un om care stă în casa ori în moscheea sa și spune: «Nu fac nimic până nu-mi vine hrana»?” Aḥmad a răspuns: „Acesta este un om care nu cunoaște știința. Oare n-a auzit cuvintele Profetului ﷺ: إن الله جعل رزقي تحت ظل رمحي — «Allah mi-a așezat mijlocul de trai sub umbra suliței mele»? Și, pomenind păsările, a spus: تغدو خماصًا وتروح بطانًا — «Pleacă dimineața cu burțile goale și se întorc seara sătule»”.³⁷

Se înțelege de aici că încrederea în Allah trebuie să reunească cele două lucruri: folosirea mijloacelor și sprijinirea pe Allah — Cel Atotputernic și Măreț. Cel care renunță la mijloace și pretinde că se încrede în Allah este, în realitate, unul care se lasă în seama altora și se amăgește. Fapta sa nu este decât neputință, neglijență și irosire. Așa ar fi dacă cineva ar spune: „Dacă mi-a fost predestinat să dobândesc știință, o voi dobândi, fie că mă străduiesc, fie că nu”; ori: „Dacă mi-au fost predestinați copii, îi voi avea, fie că mă căsătoresc, fie că nu”. La fel este cel care nădăjduiește fructe ori recoltă fără arat, semănat și udat și cel care își lasă familia și copiii fără întreținere și hrană, fără să se străduiască pentru ele, invocând predestinarea. Toate acestea sunt irosire, neglijență, nepăsare și lăsare în seama altora.

Ibn Qudāmah — Allah să aibă milă de el — a spus: „Unii oameni își închipuie că încrederea în Allah înseamnă să nu mai lucrezi cu trupul pentru câștig, să nu mai plănuiești cu inima și să cazi la pământ asemenea unei cârpe ori unei bucăți de carne pe un suport. Aceasta este închipuirea neștiutorilor, căci un asemenea lucru este interzis de Legea religioasă”.³⁸

Cât despre cel care folosește mijloacele privind numai la ele și sprijinindu-se pe ele, uitând de Cel care le face să producă efecte și întorcându-se de la El, încrederea sa este neputință și lipsire de ajutor, iar sfârșitul său este pierdere și lipsire. De aceea, unii învățați au spus: „Îndreptarea încrederii către mijloace este o asociere care atinge afirmarea unicității lui Allah; negarea faptului că mijloacele sunt mijloace este o lipsă a rațiunii; iar întoarcerea cu totul de la mijloace este o atingere adusă Legii religioase. Încrederea și nădejdea sunt un înțeles alcătuit din ceea ce cer afirmarea unicității lui Allah, rațiunea și Legea religioasă”.

Încrederea în Allah îl însoțește pe credinciosul sincer în toate treburile sale religioase și lumești: îl însoțește în rugăciune, în post, în pelerinaj, în bunătate și în celelalte lucruri ale religiei sale, precum și în dobândirea mijloacelor de trai, în căutarea celor îngăduite și în celelalte treburi lumești.

Încrederea în Allah este temeiul tuturor treptelor religiei. Poziția ei față de acestea este asemenea poziției trupului față de cap: așa cum capul nu se susține decât prin trup, tot astfel credința, treptele și faptele sale nu se susțin decât pe sprijinul încrederii în Allah.

Allah să ne facă dintre cei care se încred în El cu adevărat și dintre cei care se sprijină pe El cu certitudine și sinceritate! El ne este de ajuns și ce bun Ocrotitor este!