الحج وتهذيب النفوس

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător.

Lauda Îi aparține lui Allah, Domnul lumilor, iar sfârșitul bun este al celor evlavioși. Binecuvântarea și pacea fie asupra căpeteniei trimișilor, Profetul nostru Muḥammad, asupra familiei sale și a tuturor companionilor săi. Acestea fiind spuse:

Cât de mari sunt foloasele și binefacerile pelerinajului! Cât de îmbelșugate sunt bunătățile și binecuvântările sale! Cât de frumoase sunt învățămintele și îndemnurile sale! Sunt lucruri care nu pot fi cuprinse și foloase însemnate care nu pot fi numărate ori cercetate până la capăt.

Multor pelerini poate că nu le este ușor să cunoască foloasele, binefacerile, lecțiile și îndemnurile pelerinajului și să le valorifice cum se cuvine, în pofida însemnătății lor deosebite și a urmărilor lor nobile asupra întregii lor vieți.

De aceea am socotit folositoare publicarea acestui tratat, dorind împlinirea acestui scop măreț și a acestui țel nobil. L-am intitulat „Pelerinajul și îndreptarea sufletelor”, nădăjduind numai de la Allah să-l primească cu bună primire și să-l facă folositor robilor Săi. El este Cel care dă izbândă și primește faptele; El îmi este de ajuns și ce bun Ocrotitor este!

Introducerea autorului

Pelerinajul este o școală binecuvântată pentru îndreptarea sufletelor, curățirea inimilor și întărirea credinței. Prin această mare adorare și acest ritual binecuvântat, musulmanii primesc lecții însemnate, învățăminte mișcătoare și foloase deosebite în credință, adorare și purtare. El este, cu adevărat, o școală de educație a credinței, din care ies credincioși evlavioși și din al cărei izvor binecuvântat se adapă robii lui Allah cărora El le dă izbândă. Allah Preaînaltul spune:

Și vestește oamenilor pelerinajul! Ei vor veni la tine pe jos și pe orice cămilă slăbită, venind pe orice drum îndepărtat, ca să fie părtași la foloase pentru ei.

Foloasele și binefacerile pelerinajului nu pot fi cuprinse, iar învățămintele și lecțiile sale nu pot fi numărate ori cercetate până la capăt. Cuvântul din verset:

este pluralul lui „folos”. El apare în formă nehotărâtă pentru a arăta mulțimea, diversitatea și varietatea lor. A fi părtaș la aceste foloase este unul dintre scopurile pelerinajului: particula lām din cuvintele:

„Ca să fie părtași la foloase pentru ei”

exprimă scopul și este legată de cuvintele:

„Vestește oamenilor pelerinajul! Ei vor veni la tine pe jos și pe orice cămilă slăbită.”

Adică: dacă le vestești pelerinajul, vor veni pe jos și călare ca să fie părtași la foloasele sale, adică să le dobândească și să tragă folos din ele.

De aceea, oricine a primit de la Allah izbânda de a împlini această ascultare și înlesnirea de a săvârși această adorare se cuvine să fie cât se poate de preocupat să dobândească foloasele pelerinajului și să valorifice învățămintele și îndemnurile sale. Acestea se adaugă marilor răsplăți, recompensei îmbelșugate, iertării păcatelor și ștergerii faptelor rele pe care le dobândește prin pelerinaj. S-a transmis în mod autentic de la Profet ﷺ că a spus:

Cine face pelerinajul la această Casă fără să rostească vorbe ori să săvârșească fapte desfrânate și fără să păcătuiască se întoarce asemenea zilei în care l-a născut mama sa.

S-a transmis, de asemenea, în mod autentic de la el — binecuvântarea și pacea fie asupra lui — că a spus:

Împliniți în mod repetat pelerinajul ḥajj și ʿumrah, căci ele îndepărtează sărăcia și păcatele așa cum foalele îndepărtează zgura fierului.

Cel care dobândește acest câștig și această izbândă se cuvine să se întoarcă în țara sa într-o stare curată, cu un suflet bun și cu o viață nouă, plină de credință și evlavie, de bine, îndreptare și statornicie, păstrând ascultarea de Allah — Cel Atotputernic și Măreț.

Învățații au arătat că această îndreptare și curăție, atunci când se găsesc la rob, sunt semne ale mulțumirii lui Allah și ale primirii faptei. Dacă starea omului se îmbunătățește după pelerinaj, trecând de la rău la bine ori de la bine la mai bine, aceasta dovedește că el a tras folos din pelerinaj. Căci una dintre răsplățile unei fapte bune este o altă faptă bună după ea. Allah — Cel Atotputernic și Măreț — spune:

Oare răsplata binelui este alta decât binele?

Cel care își împlinește bine pelerinajul, se străduiește să-l ducă la îndeplinire și să-l desăvârșească și se ține departe de ceea ce îl știrbește ori îl strică iese din el într-o stare mai bună și se întoarce către un sfârșit mai frumos.

S-a transmis în mod autentic de la Profet ﷺ că a spus:

Pelerinajul primit nu are altă răsplată decât Paradisul.

Fără îndoială, orice pelerin dorește și nădăjduiește ca pelerinajul său să fie primit, strădania sa răsplătită, iar fapta sa bună și primită. Semnul limpede al unui pelerinaj bine împlinit și primit este ca omul să-l fi săvârșit cu sinceritate pentru Allah și potrivit Sunnei Trimisului lui Allah ﷺ. Acestea sunt două condiții fără de care nicio faptă nu este primită. Totodată, starea lui după pelerinaj trebuie să fie mai bună decât înainte.

Acestea sunt, așadar, două semne ale primirii: unul din timpul pelerinajului, anume ca omul să-l împlinească cu sinceritate pentru Allah și potrivit Sunnei Trimisului Său ﷺ; și altul de după pelerinaj, anume îndreptarea stării sale, prin sporirea râvnei pentru ascultare și a feririi de neascultare și păcate și prin începerea unei vieți bune, pline de bine, îndreptare și statornicie.

Trebuie însă observat că musulmanul nu poate fi sigur că fapta i-a fost primită, oricât de temeinic și de bine ar fi împlinit-o. Descriind starea credincioșilor desăvârșiți în ascultările prin care se apropie de El, Allah Preaînaltul spune:

Și cei care dau ceea ce dau, cu inimile pline de teamă, pentru că se vor întoarce la Domnul lor.

Adică împlinesc adorările care le-au fost poruncite — rugăciunea, zakāt-ul, pelerinajul, postul și celelalte —, temându-se ca, atunci când faptele lor vor fi înfățișate lui Allah și vor sta înaintea Sa, acestea să nu le aducă izbăvirea, iar ascultările lor să nu fie primite.

Imamul Aḥmad a relatat în Musnad de la mama credincioșilor ʿĀʾishah — Allah să fie mulțumit de ea — că a spus:

Am întrebat: „O, Trimis al lui Allah! «Cei care dau ceea ce dau, cu inimile pline de teamă»: este vorba despre omul care săvârșește adulter și bea vin?” El a spus: „Nu, fiică a lui Abū Bakr!” — sau: „Nu, fiică a celui statornic în adevăr! Este omul care postește, se roagă și dă milostenie, temându-se să nu-i fie primit”.

Al-Ḥasan al-Baṣrī — Allah să aibă milă de el — a spus: „Credinciosul îmbină facerea binelui cu teama, pe când ipocritul îmbină săvârșirea răului cu sentimentul de siguranță”.

Din vechime și până astăzi, credincioșii obișnuiesc ca, după această ascultare, să-și spună unii altora: تقبَّل الله منا ومنكم — „Allah să primească de la noi și de la voi!” Toți nădăjduiesc primirea.

Allah a pomenit în Coranul cel Nobil că Profetul Său Ibrāhīm și fiul său Ismāʿīl — binecuvântarea și pacea fie asupra lor — rosteau această rugă atunci când construiau Kaʿbah. Allah Preaînaltul spune:

Și când Ibrāhīm și Ismāʿīl ridicau temeliile Casei: „Domnul nostru, primește de la noi! Tu ești Cel care Aude totul, Atoateștiutorul!”

Ei împlineau o faptă bună măreață și Îl rugau pe Allah să o primească de la ei. Ibn Abī Ḥātim a relatat că Wuhayb ibn al-Ward a citit acest verset, apoi a plâns și a spus: „O, prieten apropiat al Celui Milostiv! Tu înalți temeliile Casei Celui Milostiv și te temi că nu-ți va fi primit!”

Dacă aceasta era starea căpeteniei celor care Îl adorau numai pe Allah și a modelului celor care Îi afirmă unicitatea, cum să fie starea celor de sub rangul lui?

Îl rugăm pe Allah să dăruiască tuturor primirea faptelor, izbândă și îndreptare, să le hărăzească pelerinilor Casei Sale Sfinte siguranță și sănătate, să primească de la noi și de la ei faptele bune și să ne călăuzească pe toți pe calea cea dreaptă. El este Darnic și Generos.

Pelerinajul și îndreptarea

Pelerinajul este o mare ascultare și o adorare însemnată. Prin el se împlinește robia față de Allah și se arată deplina smerenie, supunere și umilință înaintea Domnului — Cel Atotputernic și Măreț. Pelerinul părăsește desfătările și lucrurile îndrăgite ale acestei lumi, plecând către Domnul său, lăsându-și averea, familia și neamul, departe de casă și de patrie. Își dezbracă hainele obișnuite și îmbracă un izār și un ridāʾ, își descoperă capul, se smerește înaintea Domnului său și renunță la parfum și la apropierea de femei. Trece de la un loc al ritualurilor la altul cu inimă smerită, cu ochi înlăcrimat și cu limba pomenindu-L pe Allah, nădăjduind mila Domnului său și temându-se de pedeapsa Sa. În toate acestea, rostirea care îl însoțește este: لبَّيك اللهم لبَّيك — „Labbayka Allāhumma labbayk” — „Răspund chemării Tale, o, Allah, răspund chemării Tale!” Adică: sunt supus Ție, Doamne, răspund chemării Tale, mă plec hotărârii Tale și împlinesc porunca Ta.

Talbiyah este rostirea caracteristică pelerinajului. Musulmanul începe ritualurile prin talbiyah și merge spre Makkah rostind-o, până ajunge la Casă și începe înconjurarea ei.

Apoi o rostește ori de câte ori trece de la un stâlp al pelerinajului la altul și de la un ritual la altul. Când pornește spre ʿArafah, rostește talbiyah; când pornește spre Muzdalifah, o rostește; iar când pornește spre Minā, o rostește până aruncă pietricelele la Jamrat al-ʿAqabah și atunci încetează. Talbiyah însoțește, așadar, pelerinajul și trecerea de la un ritual la altul.

Cât de binecuvântată este înrâurirea acestui lucru asupra musulmanului, în curățirea și îndreptarea sufletului său și în îndreptarea neajunsurilor sale față de poruncile lui Allah și de împlinirea drepturilor Sale!

Oare musulmanul nu este dator să răspundă mereu chemării lui Allah, să-I împlinească porunca și să se supună hotărârii Sale? Oare în orice ascultare nu este dator să răspundă chemării lui Allah și poruncii Sale?

Allah le-a poruncit robilor Săi rugăciunea, zakāt-ul, postul, sinceritatea, respectarea angajamentelor, păstrarea celor încredințate, bunătatea și binefacerea. Le-a oprit adulterul, uciderea, consumul de vin, minciuna, înșelăciunea și trădarea. Cum se poartă musulmanul față de aceste porunci și opreliști? Răspunde poruncii lui Allah și Îl ascultă sau le întâmpină cu păcat și neascultare?

Esența Islamului este supunerea față de Allah prin afirmarea unicității Sale, ascultarea Lui și dezicerea de asociere și de cei care o săvârșesc. Allah Preaînaltul spune:

O, voi cei care credeți! Intrați cu toții în Islam și nu urmați pașii lui Șayṭān! El vă este un dușman vădit.

înseamnă împlinirea Legii lui Allah și ascultarea poruncii Sale; iar cuvântul:

înseamnă „în întregime”. Mujāhid a spus: „Împliniți toate faptele și toate formele de bine”.

El — Preaslăvitul — le-a poruncit toate ramurile credinței și rânduielile Islamului, care sunt numeroase, să le împlinească după putere. Allah Preaînaltul spune:

Fiți cu frică de Allah atât cât puteți!

Iar în hadith: إذا أمرتكم بأمر فأتوا منه ما استطعتم — „Când vă poruncesc ceva, împliniți atât cât puteți din acel lucru”.

Versetele care poruncesc supunerea față de Allah, răspunsul la chemarea Sa, împlinirea poruncilor Sale și păstrarea ascultării de El sunt foarte multe.

O, tu, căruia Allah ți-a poruncit pelerinajul și care ai răspuns chemării și ai venit spre Casa Sa străveche, nădăjduind mila Sa și temându-te de pedeapsa Sa! Cum stai cu celelalte porunci? Cum stai cu rugăciunea, stâlpul religiei și cel mai mare dintre stâlpii săi după cele două mărturisiri? Cum stai cu postul? Cum stai cu zakāt-ul? Cum stai cu ferirea de opreliști și cu părăsirea celor interzise? Dacă le împlinești, laudă-L pe Allah și cere-I sporire! Dacă ești nepăsător și le neglijezi, cere-ți socoteală înainte să ți se ceară socoteală în Ziua amenințării!

Astăzi este vreme de faptă, fără socoteală; mâine va fi socoteală, fără faptă. Allah Preaînaltul spune în hadithul qudsī:

O, robii Mei! Sunt numai faptele voastre, pe care vi le număr, apoi vă dau pe deplin răsplata lor. Cine găsește bine să-L laude pe Allah, iar cine găsește altceva să nu se învinovățească decât pe sine!

Față de porunci și opreliști, oamenii se află în stări diferite. Unii răspund prin împlinirea ascultărilor și se feresc de păcate: aceasta este starea cea mai desăvârșită a oamenilor religioși și cea mai aleasă însușire a celor evlavioși. Alții refuză împlinirea ascultărilor și se încumetă să săvârșească păcate: aceasta este starea cea mai rea a celor cărora li s-au încredințat obligațiile religioase. Ei merită pedeapsa celui nepăsător față de ascultarea poruncită și pedeapsa celui care îndrăznește să păcătuiască.

Unii răspund prin împlinirea ascultărilor, dar se încumetă să săvârșească păcate. Aceștia merită pedeapsa celui care îndrăznește să păcătuiască, pentru că, înfrânți de poftă, s-au lăsat prinși în neascultare. Alții refuză împlinirea ascultărilor, dar se feresc de păcate: aceștia merită pedeapsa celui nepăsător față de religia sa.

Musulmanul este dator să-și dorească binele, să păstreze ascultarea de Domnul său, să-I împlinească porunca și să se îndepărteze de opreliștea Sa, cu răbdare și nădejde în răsplată.

Unul dintre înaintași a spus: „Am cercetat și am găsit că răbdarea în ascultarea lui Allah Preaînaltul este mai ușoară decât răbdarea față de pedeapsa Sa”. Altul a spus: „Răbdați, robi ai lui Allah, la împlinirea unei fapte de a cărei răsplată nu vă puteți lipsi și răbdați, abținându-vă de la o faptă a cărei pedeapsă nu o puteți îndura”.

De câte lucruri nu se ferește omul în această viață, temându-se să nu-i dăuneze trupului ori sănătății! Cu toate acestea, nu se ferește de lucruri care îl duc la pedeapsa și chinul lui Allah.

Ibn Shubrumah a spus: „Mă mir de cel care se ferește de bunătăți de teama bolii: cum de nu se ferește de păcate de teama Focului?” Ḥammād ibn Zayd a spus: „Mă mir de cel care se ferește de mâncăruri pentru răul pe care îl fac: cum de nu se ferește de păcate pentru urmările lor rele?”

Frate căruia Allah ți-a dat izbânda de a rosti talbiyah, cugetă la toate cele de mai sus și, odată cu ele, la îndemnul Profetului ﷺ către cei care răspund chemării! În al-Tirmidhī și în alte culegeri, Abū Umāmah — Allah să fie mulțumit de el — spune: سمعت رسول الله ﷺ يخطب في حجة الوداع فقال — „L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ ținând cuvântarea din Pelerinajul de Adio și spunând:

Fiți cu frică de Allah, Domnul vostru, împliniți cele cinci rugăciuni ale voastre, postiți luna voastră, dați zakāt-ul averilor voastre și ascultați de conducătorul vostru: veți intra în Paradisul Domnului vostru!

Al-Tirmidhī a spus: „Acesta este un hadith bun și autentic”. Al-Ḥākim l-a relatat și a spus: „Autentic potrivit condițiilor lui Muslim”, iar al-Dhahabī a fost de acord.

Îl rugăm pe Allah — Cel Măreț și Preaînalt — să ne facă pe noi și pe voi dintre cei care răspund chemării Sale cu adevărat și cu sinceritate, să ne inspire ceea ce ne îndreaptă sufletele și să ne dea izbânda de a-L asculta. El Aude și Răspunde.

Pelerinajul și răspunsul la chemarea lui Allah

Allah a legiferat pelerinajul pentru robii Săi ca ei să-L pomenească. Pomenirea Lui este scopul pelerinajului și, de fapt, al tuturor ascultărilor. Adorările nu au fost legiferate decât pentru aceasta, iar cei care caută apropierea de Allah nu se apropie de El prin ceva asemenea ei. Întregul pelerinaj este pomenirea lui Allah.

Și vestește oamenilor pelerinajul! Ei vor veni la tine pe jos și pe orice cămilă slăbită, venind pe orice drum îndepărtat, ca să fie părtași la foloase pentru ei și să pomenească Numele lui Allah, în zile cunoscute, asupra vitelor cu care El i-a înzestrat. Mâncați din ele și hrăniți-l pe cel necăjit și sărac!

Nu este niciun păcat pentru voi să căutați un câștig de la Domnul vostru. Iar când porniți de la ʿArafāt, pomeniți-L pe Allah la al-Mashʿar al-Ḥarām! Pomeniți-L așa cum v-a călăuzit, deși înainte erați dintre cei rătăciți! Apoi porniți de unde pornesc oamenii și cereți-I iertare lui Allah! Allah este Iertător, Îndurător. Iar când v-ați împlinit ritualurile, pomeniți-L pe Allah așa cum îi pomeniți pe părinții voștri, ba chiar cu o pomenire mai puternică! Unii oameni spun: „Domnul nostru, dă-ne în această lume!” Ei nu vor avea nicio parte în Viața de Apoi. Dar alții spun: „Domnul nostru, dă-ne bine în această lume și bine în Viața de Apoi și ferește-ne de chinul Focului!” Aceștia vor avea parte de ceea ce au agonisit, iar Allah este Grabnic la socoteală. Și pomeniți-L pe Allah în zile numărate! Cine se grăbește în două zile nu are păcat, iar cine întârzie nu are păcat, pentru cel care se teme de Allah. Fiți cu frică de Allah și să știți că la El veți fi adunați!

Cugetă la acest mare îndemn și la această nobilă poruncă de a păstra pomenirea lui Allah — Cel Atotputernic și Măreț — în toate împrejurările pelerinajului. La staționarea de la ʿArafah a poruncit pomenirea; la al-Mashʿar al-Ḥarām a poruncit pomenirea; la sacrificarea animalelor de jertfă a poruncit pomenirea; în zilele de tashrīq a poruncit pomenirea. Aceasta este scopul acestor fapte; ele nu au fost legiferate decât pentru pomenirea Sa.

Abū Dāwūd și alții au relatat de la Profet ﷺ că a spus:

Înconjurarea Casei, mersul între al-Ṣafā și al-Marwah și aruncarea pietricelelor nu au fost rânduite decât pentru pomenirea lui Allah — Cel Atotputernic și Măreț.

Aceasta arată înălțimea rangului pomenirii, măreția poziției și a însemnătății sale și faptul că ea este scopul și miezul adorărilor. Despre rugăciune, Allah — Cel Atotputernic și Măreț — spune:

Și împlinește rugăciunea pentru pomenirea Mea!

Adică: împlinește rugăciunea pentru a-L pomeni pe Allah — Cel Măreț și Preaînalt. El a numit rugăciunea „pomenire” în cuvintele Sale:

O, voi cei care credeți! Când se cheamă la rugăciune în ziua de vineri, grăbiți-vă către pomenirea lui Allah!

Căci pomenirea lui Allah este sufletul, miezul și esența rugăciunii. Acesta este locul pomenirii în toate adorările, iar dintre oameni au cea mai mare răsplată în orice adorare cei care Îl pomenesc cel mai mult pe Allah în ea.

Imamul Aḥmad și al-Ṭabarānī au relatat pe calea lui ʿAbd Allāh ibn Lahīʿah, care a spus: „Ne-a relatat Zabbān ibn Fāʾid, de la Sahl ibn Muʿādh ibn Anas al-Juhanī, de la tatăl său, de la Trimisul lui Allah ﷺ, că un om l-a întrebat: «Care luptă pe calea lui Allah aduce cea mai mare răsplată, o, Trimis al lui Allah?» El a spus: «Cea a celor care Îl pomenesc cel mai mult pe Allah — Binecuvântat și Preaînalt». Omul a întrebat: «Care dintre cei ce postesc au cea mai mare răsplată?» El a spus: «Cei care Îl pomenesc cel mai mult pe Allah». Apoi ne-a pomenit rugăciunea, zakāt-ul, pelerinajul și milostenia, iar în toate acestea Trimisul lui Allah ﷺ spunea: «Cei care Îl pomenesc cel mai mult pe Allah». Abū Bakr i-a spus lui ʿUmar: «O, Abū Ḥafṣ, cei care Îl pomenesc pe Allah au luat tot binele!» Trimisul lui Allah ﷺ a spus: «Da»”.

Al-Haythamī a spus: „În lanțul său se află Zabbān ibn Fāʾid, care este slab, deși a fost socotit și demn de încredere; tot astfel este și Ibn Lahīʿah”.

Însă hadithul are o relatare de sprijin în formă mursal, cu un lanț autentic, transmisă de Ibn al-Mubārak în al-Zuhd. El a spus: „M-a înștiințat Ḥaywah, care a spus: mi-a relatat Zuhrah ibn Maʿbad că l-a auzit pe Abū Saʿīd al-Maqburī spunând: «S-a întrebat: O, Trimis al lui Allah, care dintre pelerini are cea mai mare răsplată? El a spus: Cel care Îl pomenește cel mai mult pe Allah. S-a întrebat: Care dintre cei care se roagă are cea mai mare răsplată? El a spus: Cel care Îl pomenește cel mai mult pe Allah. S-a întrebat: Care dintre cei care postesc are cea mai mare răsplată? El a spus: Cel care Îl pomenește cel mai mult pe Allah. S-a întrebat: Care dintre cei care luptă pe calea lui Allah are cea mai mare răsplată? El a spus: Cel care Îl pomenește cel mai mult pe Allah»”. Zuhrah a spus: „Abū Saʿīd al-Maqburī m-a înștiințat că ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb i-a spus lui Abū Bakr: «Cei care Îl pomenesc pe Allah au luat tot binele!»”

Mai există o relatare de sprijin, menționată de Ibn al-Qayyim în al-Wābil al-ṣayyib. El a spus: „Ibn Abī al-Dunyā a menționat un hadith mursal: «Profetul ﷺ a fost întrebat: Care dintre oamenii moscheii sunt cei mai buni? El a spus: Cei care Îl pomenesc cel mai mult pe Allah — Cel Atotputernic și Măreț. S-a întrebat: Care dintre cei care participă la înmormântare sunt cei mai buni? El a spus: Cei care Îl pomenesc cel mai mult pe Allah — Cel Atotputernic și Măreț. S-a întrebat: Care dintre cei care luptă pe calea lui Allah sunt cei mai buni? El a spus: Cei care Îl pomenesc cel mai mult pe Allah — Cel Atotputernic și Măreț. S-a întrebat: Care dintre pelerini sunt cei mai buni? El a spus: Cei care Îl pomenesc cel mai mult pe Allah — Cel Atotputernic și Măreț. S-a întrebat: Care dintre cei care îi vizitează pe bolnavi sunt cei mai buni? El a spus: Cei care Îl pomenesc cel mai mult pe Allah — Cel Atotputernic și Măreț». Abū Bakr a spus: «Cei care Îl pomenesc pe Allah au luat tot binele!»”

Ibn al-Qayyim — Allah să aibă milă de el — a spus: „Cei mai buni dintre cei care împlinesc o faptă sunt cei care Îl pomenesc cel mai mult pe Allah — Cel Atotputernic și Măreț — în acea faptă. Cei mai buni dintre cei care postesc sunt cei care Îl pomenesc cel mai mult pe Allah în postul lor. Cei mai buni dintre cei care dau milostenie sunt cei care Îl pomenesc cel mai mult pe Allah. Cei mai buni dintre pelerini sunt cei care Îl pomenesc cel mai mult pe Allah. Tot astfel este cu celelalte fapte”.

Când cunoști acest lucru, străduiește-te să păstrezi pomenirea lui Allah în toate ascultările: în rugăciune, în post, în pelerinaj și în toate adorările tale. Răsplata ta în fiecare adorare este pe măsura pomenirii lui Allah în ea.

Pomenirea este una dintre cele mai însemnate ascultări și dintre cele mai mari adorări. Roadele ei pentru cei care o împlinesc sunt nenumărate. Printre cele mai însemnate se află faptul că este un mijloc binecuvântat pentru învierea inimii, îndreptarea sufletului și curățirea lăuntrului. Ea aduce inimii celui care Îl pomenește pe Allah bucurie, veselie și odihnă și îi dă liniște și împăcare. Allah Preaînaltul spune:

Cei care cred și ale căror inimi se liniștesc prin pomenirea lui Allah. Oare nu prin pomenirea lui Allah se liniștesc inimile?

Ea este vindecare pentru inimă, leac pentru boala ei și îndepărtare a împietririi sale. În inimi este o împietrire pe care numai pomenirea lui Allah Preaînaltul o topește. Un om a venit la al-Ḥasan al-Baṣrī — Allah să aibă milă de el — și i-a spus: „O, Abū Saʿīd, mă plâng ție de împietrirea inimii mele”. El a răspuns: „Topește-o prin pomenire!”

Prin pomenirea lui Allah lucrurile se înlesnesc și greutățile se ușurează. Allah nu este pomenit în legătură cu un lucru greu fără ca acesta să devină ușor, cu ceva dificil fără să fie înlesnit, cu o trudă fără să fie ușurată, cu o strâmtorare fără să fie îndepărtată ori cu o suferință fără să fie risipită.

Allah să ne facă pe noi și pe voi dintre cei care Îl pomenesc și să ne ferească de calea celor nepăsători! El, Preaslăvitul, Aude rugile, în El se pune nădejdea, El ne este de ajuns și ce bun Ocrotitor este!

Pelerinajul și pomenirea lui Allah

Pelerinajul este o călătorie binecuvântată și un drum măreț către cel mai bun pământ și cele mai nobile locuri, ca răspuns la Allah, din dorința răsplății Sale și cu nădejdea de a dobândi marea Sa făgăduință, darul Său îmbelșugat și răsplata Sa bogată. Este o poartă largă spre îndepărtarea poverilor păcatelor, ștergerea faptelor rele, sporirea faptelor bune, iertarea greșelilor și eliberarea de Foc.

Cel care pleacă de acasă la pelerinaj pleacă sprijinindu-se pe Domnul său, încrezându-se în El și încredințându-I treburile sale. Numai de la El cere ajutor, izbândă și călăuzire, știind că toate lucrurile se petrec prin hotărârea și predestinarea Sa: ceea ce voiește El se întâmplă, iar ceea ce nu voiește nu se întâmplă; لا حول ولا قوة إلا بالله العلي العظيم — nu există putere și tărie decât prin Allah, Cel Preaînalt, Cel Măreț. Totodată, își ia proviziile și folosește mijloacele pentru a dobândi mila și răsplata lui Allah.

Cugetă la cuvintele lui Allah — Cel Atotputernic și Măreț — din versetele despre pelerinaj:

Luați-vă provizii, căci cea mai bună provizie este evlavia!

Despre împrejurarea revelării acestui verset s-a relatat că unii oameni plecau la pelerinaj fără provizii, închipuindu-și că aceasta era adevărata încredere în Allah. Apoi ajungeau să depindă de oameni și să le ceară.

Al-Bukhārī a relatat în Ṣaḥīḥ de la ʿAbd Allāh ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi — că a spus: „Oamenii din Yemen făceau pelerinajul fără să-și ia provizii și spuneau: «Noi suntem cei care se încred în Allah». Când ajungeau la Makkah, cereau de la oameni. Atunci Allah Preaînaltul a revelat:

«Luați-vă provizii, căci cea mai bună provizie este evlavia!»”

Ibn Abī al-Dunyā a relatat în al-Tawakkul de la Muʿāwiyah ibn Qurrah că a spus: „ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb a întâlnit niște oameni din Yemen și i-a întrebat: «Cine sunteți?» Ei au răspuns: «Noi suntem cei care se încred în Allah». El a spus: «Mai degrabă sunteți cei care se lasă în seama altora! Cel care se încrede în Allah este acela care pune sămânța în pământ și se încrede în Allah — Cel Atotputernic și Măreț»”.

Adevărata încredere în Allah este o faptă a inimii și o formă a robiei sale față de El: sprijinirea pe El, încrederea în El, căutarea adăpostului la El, încredințarea treburilor și mulțumirea față de ceea ce hotărăște. Robul știe că Allah îi este de ajuns și alege bine pentru el atunci când Îi încredințează treburile, folosind totodată mijloacele poruncite și străduindu-se să le dobândească. Aceasta este adevărata încredere: sprijinirea numai pe Allah, fără asociat, împreună cu folosirea mijloacelor poruncite.

În această privință însemnată, oamenii sunt de trei feluri: două extreme și o cale de mijloc. O extremă renunță la mijloace, pretinzând că păstrează încrederea în Allah. Cealaltă renunță la încrederea în Allah, păstrând mijloacele. Cei de pe calea de mijloc știu că adevărata încredere nu se împlinește fără folosirea mijloacelor și se încred în Allah chiar în folosirea lor. Acestea sunt două temeiuri indispensabile pentru împlinirea încrederii în El.

Cele două mari temeiuri au fost reunite în multe texte, precum cuvintele Lui Preaînaltul:

Numai pe Tine Te adorăm și numai de la Tine cerem ajutor.

Muslim a relatat în Ṣaḥīḥ de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el — că Trimisul lui Allah ﷺ a spus:

Credinciosul puternic este mai bun și mai iubit de Allah decât credinciosul slab, iar în fiecare este bine. Străduiește-te pentru ceea ce îți este de folos, cere-I ajutor lui Allah și nu te lăsa neputinței!

Cuvintele احرص على ما ينفعك — „Străduiește-te pentru ceea ce îți este de folos” poruncesc folosirea tuturor mijloacelor religioase și lumești; mai mult, poruncesc râvna și strădania în aceasta, prin intenție, hotărâre și faptă. Iar واستعن بالله — „cere-I ajutor lui Allah” cuprinde credința în hotărârea și predestinarea lui Allah și porunca de a te încrede în El, de a te sprijini pe El și de a avea încredere în El — Preaslăvitul.

Al-Tirmidhī a relatat de la Anas ibn Mālik — Allah să fie mulțumit de el — că a spus: „Un om a întrebat: «O, Trimis al lui Allah, îmi leg cămila și mă încred în Allah sau o las liberă și mă încred în El?» El i-a răspuns: «Leag-o și încrede-te în Allah!»”

 Astfel, Profetul ﷺ l-a îndrumat să reunească cele două lucruri: folosirea mijloacelor și sprijinirea pe Allah — Cel Atotputernic și Măreț.

Al-Tirmidhī a relatat, de asemenea, de la ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el — că Profetul ﷺ a spus:

Dacă v-ați încrede în Allah așa cum se cuvine să vă încredeți în El, v-ar da cele de trebuință așa cum le dă păsărilor: ele pleacă dimineața cu burțile goale și se întorc seara sătule.

A pomenit, așadar, ambele lucruri: plecarea păsărilor dis-de-dimineață este o strădanie pentru căutarea hranei și o râvnă pentru dobândirea ei.

Imamul Aḥmad — Allah să aibă milă de el — a fost întrebat: „Ce spui despre un om care stă în casa ori în moscheea sa și spune: «Nu fac nimic până nu-mi vine hrana»?” Aḥmad a răspuns: „Acesta este un om care nu cunoaște știința. Oare n-a auzit cuvintele Profetului ﷺ: إن الله جعل رزقي تحت ظل رمحي — «Allah mi-a așezat mijlocul de trai sub umbra suliței mele»? Și, pomenind păsările, a spus: تغدو خماصًا وتروح بطانًا — «Pleacă dimineața cu burțile goale și se întorc seara sătule»”.

Se înțelege de aici că încrederea în Allah trebuie să reunească cele două lucruri: folosirea mijloacelor și sprijinirea pe Allah — Cel Atotputernic și Măreț. Cel care renunță la mijloace și pretinde că se încrede în Allah este, în realitate, unul care se lasă în seama altora și se amăgește. Fapta sa nu este decât neputință, neglijență și irosire. Așa ar fi dacă cineva ar spune: „Dacă mi-a fost predestinat să dobândesc știință, o voi dobândi, fie că mă străduiesc, fie că nu”; ori: „Dacă mi-au fost predestinați copii, îi voi avea, fie că mă căsătoresc, fie că nu”. La fel este cel care nădăjduiește fructe ori recoltă fără arat, semănat și udat și cel care își lasă familia și copiii fără întreținere și hrană, fără să se străduiască pentru ele, invocând predestinarea. Toate acestea sunt irosire, neglijență, nepăsare și lăsare în seama altora.

Ibn Qudāmah — Allah să aibă milă de el — a spus: „Unii oameni își închipuie că încrederea în Allah înseamnă să nu mai lucrezi cu trupul pentru câștig, să nu mai plănuiești cu inima și să cazi la pământ asemenea unei cârpe ori unei bucăți de carne pe un suport. Aceasta este închipuirea neștiutorilor, căci un asemenea lucru este interzis de Legea religioasă”.

Cât despre cel care folosește mijloacele privind numai la ele și sprijinindu-se pe ele, uitând de Cel care le face să producă efecte și întorcându-se de la El, încrederea sa este neputință și lipsire de ajutor, iar sfârșitul său este pierdere și lipsire. De aceea, unii învățați au spus: „Îndreptarea încrederii către mijloace este o asociere care atinge afirmarea unicității lui Allah; negarea faptului că mijloacele sunt mijloace este o lipsă a rațiunii; iar întoarcerea cu totul de la mijloace este o atingere adusă Legii religioase. Încrederea și nădejdea sunt un înțeles alcătuit din ceea ce cer afirmarea unicității lui Allah, rațiunea și Legea religioasă”.

Încrederea în Allah îl însoțește pe credinciosul sincer în toate treburile sale religioase și lumești: îl însoțește în rugăciune, în post, în pelerinaj, în bunătate și în celelalte lucruri ale religiei sale, precum și în dobândirea mijloacelor de trai, în căutarea celor îngăduite și în celelalte treburi lumești.

Încrederea în Allah este temeiul tuturor treptelor religiei. Poziția ei față de acestea este asemenea poziției trupului față de cap: așa cum capul nu se susține decât prin trup, tot astfel credința, treptele și faptele sale nu se susțin decât pe sprijinul încrederii în Allah.

Allah să ne facă dintre cei care se încred în El cu adevărat și dintre cei care se sprijină pe El cu certitudine și sinceritate! El ne este de ajuns și ce bun Ocrotitor este!

Pelerinajul și încrederea în Allah

Pelerinajul este o poartă binecuvântată către pocăință, întoarcere la Allah, ieșire din păcate și eliberare de Foc.

Al-Bukhārī și Muslim au relatat în cele două Ṣaḥīḥ de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el — că Trimisul lui Allah ﷺ a spus:

Cine face pelerinajul fără să rostească vorbe ori să săvârșească fapte desfrânate și fără să păcătuiască se întoarce asemenea zilei în care l-a născut mama sa.

Muslim a relatat în Ṣaḥīḥ că Profetul ﷺ i-a spus lui ʿAmr ibn al-ʿĀṣ — Allah să fie mulțumit de el — când acesta a îmbrățișat Islamul:

Oare nu știai că Islamul șterge ceea ce a fost înaintea sa, că emigrarea șterge ceea ce a fost înaintea sa și că pelerinajul șterge ceea ce a fost înaintea sa?

Muslim a relatat de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el — că Trimisul lui Allah ﷺ a spus:

O ʿumrah până la următoarea ʿumrah este ispășire pentru ceea ce se află între ele, iar pelerinajul primit nu are altă răsplată decât Paradisul.

Muslim a relatat în Ṣaḥīḥ de la ʿĀʾishah — Allah să fie mulțumit de ea — că Profetul ﷺ a spus:

Nu este nicio zi în care Allah să elibereze mai mulți robi de Foc decât ziua de ʿArafah. El Se apropie, apoi Se mândrește cu ei înaintea îngerilor și spune: „Ce au dorit aceștia?”

Al-Nasāʾī a relatat de la ʿAbd Allāh ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi — că Profetul ﷺ a spus:

Împliniți în mod repetat pelerinajul ḥajj și ʿumrah, căci ele îndepărtează păcatele așa cum foalele îndepărtează zgura fierului.

Aceste hadithuri arată măreția pelerinajului și faptul că el este o poartă mare către îndepărtarea poverilor păcatelor, iertarea greșelilor și a păcatelor și eliberarea de Foc.

Musulmanul este dator să se grăbească spre pocăința către Allah — Cel Atotputernic și Măreț — pentru a dobândi izbânda, răsplata îmbelșugată și marile câștiguri. Allah Preaînaltul spune:

Întoarceți-vă cu pocăință cu toții la Allah, o, credincioșilor, ca să izbândiți!

O, voi cei care credeți! Întoarceți-vă la Allah cu o pocăință sinceră! Domnul vostru vă va șterge faptele rele și vă va face să intrați în grădini pe sub care curg râuri.

În afară de cel care se pocăiește, crede și împlinește o faptă bună: acelora Allah le preschimbă faptele rele în fapte bune. Allah este Iertător, Îndurător.

Pocăința este una dintre cele mai nobile și mai însemnate fapte, dintre cele mai iubite și mai cinstite înaintea lui Allah. Cei care se pocăiesc au la El o iubire aparte. Allah Preaînaltul spune:

Allah îi iubește pe cei care se pocăiesc și îi iubește pe cei care se curățesc.

Mai mult, El — Preaslăvitul — Se bucură de pocăința celor care se întorc la El, deși El este Cel fără nevoie de nimeni, Cel vrednic de laudă.

În cele două Ṣaḥīḥ, Anas ibn Mālik — Allah să fie mulțumit de el — spune că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Allah Se bucură de pocăința robului Său mai mult decât unul dintre voi care își găsește cămila după ce a pierdut-o într-un ținut pustiu”. Într-o relatare a lui Muslim: „Allah Se bucură de pocăința robului Său, când acesta se întoarce la El, mai mult decât unul dintre voi care se afla cu animalul său de călărie într-un ținut pustiu, iar acesta i-a scăpat, ducându-i hrana și apa. Deznădăjduind că-l va mai găsi, omul a venit la un copac și s-a culcat la umbra lui, lipsit de nădejde în privința animalului său. Pe când se afla așa, iată că animalul stătea lângă el. L-a apucat de căpăstru și apoi, de bucurie, a spus: «O, Allah, Tu ești robul meu și eu sunt domnul Tău!» A greșit din pricina bucuriei prea mari”.

Să se știe că poarta pocăinței rămâne deschisă, oricât de gravă ar fi fărădelegea și oricât de mare ar fi păcatul. Allah Preaînaltul spune:

El este Cel care primește pocăința robilor Săi și iartă faptele rele.

Cine săvârșește un rău ori se nedreptățește pe sine, apoi Îi cere iertare lui Allah, Îl va găsi pe Allah Iertător, Îndurător.

Spune: „O, robii Mei care ați întrecut măsura împotriva voastră! Nu deznădăjduiți de mila lui Allah! Allah iartă toate păcatele. El este Iertătorul, Îndurătorul”.

Mai mult, El — Cel Măreț și Preaînalt — spune despre ipocriți:

Ipocriții vor fi în treapta cea mai de jos a Focului și nu vei găsi pentru ei niciun ajutor, în afară de cei care se pocăiesc și se îndreaptă.

Au fost necredincioși cei care au spus: „Allah este al treilea din trei”, deși nu este altă divinitate în afară de o singură Divinitate. Dacă nu încetează ceea ce spun, pe cei necredincioși dintre ei îi va atinge o pedeapsă dureroasă. Oare nu se întorc la Allah cu pocăință și nu-I cer iertare? Allah este Iertător, Îndurător.

Iar despre oamenii șanțurilor, care au săpat șanțurile ca să-i chinuiască pe credincioși și să-i abată de la religia lor, spune:

Cei care i-au chinuit pe credincioși și pe credincioase, apoi nu s-au pocăit, vor avea parte de chinul Gheenei și de chinul arderii.

Al-Ḥasan al-Baṣrī — Allah să aibă milă de el — a spus: „Priviți această generozitate și dărnicie! Ei i-au ucis pe apropiații lui Allah, iar El îi cheamă la pocăință și iertare”.

De aceea, nimănui nu-i este îngăduit să-i facă pe oameni să deznădăjduiască de mila lui Allah, oricât de mari, de multe și de felurite ar fi păcatele lor, după cum nu-i este îngăduit nici să-i încurajeze la neascultare și la săvârșirea păcatelor.

Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi — a spus: „Cine, după aceasta, îi face pe robii lui Allah să piardă nădejdea în pocăință a tăgăduit Cartea lui Allah — Cel Atotputernic și Măreț”.

Robul trebuie să se grăbească spre pocăință și spre împlinirea ei înainte să fie prea târziu. Profetul ﷺ a spus:

Allah — Cel Atotputernic și Măreț — primește pocăința robului câtă vreme acesta nu a ajuns în agonia morții.

Cine se pocăiește înainte ca soarele să răsară de la apus va avea pocăința primită de Allah.

Robul este dator, de asemenea, să se pocăiască de orice păcat și să împlinească toate condițiile pocăinței, pentru ca ea să fie primită.

Imamul al-Nawawī — Allah să aibă milă de el — a spus în marea sa carte Riyāḍ al-ṣāliḥīn: „Învățații au spus că pocăința se face de orice păcat. Dacă neascultarea este între rob și Allah Preaînaltul și nu ține de dreptul unui om, ea are trei condiții:

Dacă lipsește una dintre cele trei, pocăința nu este valabilă. Dacă neascultarea ține de un om, condițiile sunt patru: cele trei de mai sus și eliberarea de dreptul celui păgubit. Dacă este vorba despre bani ori ceva asemănător, să-i înapoieze. Dacă este vorba despre pedeapsa pentru acuzația de adulter ori ceva asemănător, să se pună la dispoziția celui îndreptățit să o ceară sau să-i ceară iertarea. Dacă este vorba despre bârfă, să-i ceară dezlegare. Este dator să se pocăiască de toate păcatele. Dacă se pocăiește de unele dintre ele, potrivit celor care urmează adevărul, pocăința sa de acel păcat este valabilă, iar celelalte îi rămân”.

Îl rugăm pe Allah să le dăruiască tuturor pocăință sinceră, să primească pocăința noastră, să ne spele păcatele și să ne răspundă rugii. El Aude și Răspunde.

Pelerinajul și pocăința

Învățămintele și foloasele pelerinajului sunt nenumărate. Câte lecții folositoare și îndemnuri mișcătoare nu cuprinde! Unul dintre acestea este că, atunci când musulmanul ajunge la mīqāt-ul stabilit de Trimisul lui Allah ﷺ pentru intrarea în iḥrām, își dezbracă hainele și îmbracă un izār pe partea de jos a trupului și un ridāʾ pe partea de sus, lăsând capul descoperit. În această îmbrăcăminte, pelerinii sunt egali: nu este deosebire între bogat și sărac, între conducător și supus. Egalitatea lor în această îmbrăcăminte le amintește că toți vor fi egali în giulgiurile de după moarte. Toți vor fi dezbrăcați de hainele lor și înveliți în pânze albe, fără deosebire între bogat și sărac.

Imamul Aḥmad a relatat în Musnad de la Samurah ibn Jundub — Allah să fie mulțumit de el — că Profetul ﷺ a spus:

Purtați haine albe, căci sunt mai curate și mai bune, și înveliți-i în ele pe morții voștri!

Când a murit căpetenia fiilor lui Ādam ﷺ, a fost învelit în trei pânze albe de bumbac, fără cămașă și fără turban. Al-Bukhārī și Muslim au relatat de la ʿĀʾishah — Allah să fie mulțumit de ea — că Trimisul lui Allah ﷺ a fost învelit în trei pânze albe yemenite, de la Saḥūl, din bumbac, fără cămașă și fără turban.

Aceasta este starea oricui moare: este spălat, dezbrăcat de haine și învelit în pânze albe, apoi se împlinește rugăciunea pentru el și este așezat în mormânt.

Când pelerinul își dezbracă hainele la mīqāt și îmbracă iḥrām-ul, își amintește de această stare și îi vine în minte acest sfârșit. Își amintește de moarte, prin care se încheie viața lumească și începe Viața de Apoi.

Cât de însemnat și de folositor este pentru rob să-și amintească de plecare, de despărțirea de tovarăș și de prieten și de faptul că din averea sa nu va avea decât giulgiurile — adică aceasta va fi partea averii sale care îl însoțește în mormânt —, iar apoi și ele se vor destrăma! Poetul spune:

Partea ta din tot ce aduni o viață întreagă
Sunt două pânze în care ești învelit și miresmele pentru mort.

Mulțumirea cu puțin să n-o schimbi pe altceva:
În ea sunt tihna și odihna trupului.
Privește-l pe cel care a stăpânit întreaga lume:
A plecat din ea cu altceva decât bumbacul și giulgiul?

Într-un hadith autentic, Profetul ﷺ a spus:

Pomeniți mult pe cea care curmă desfătările!

Adică moartea. De la Ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el — s-a transmis: „Moartea este de ajuns ca îndemn”.

Cel care își amintește de moarte se îndreaptă spre Viața de Apoi, iar această lume nu mai este cea mai mare preocupare a sa, nici limita cunoașterii sale. Pomenirea morții oprește de la păcate, înmoaie inima împietrită, îndepărtează bucuria excesivă pentru lume și ușurează nenorocirile ei.

Giulgiul care intră cu omul în mormânt nu-i este de folos cu nimic și va ajunge să se destrame, deși este singurul lucru din această lume care îl însoțește în mormânt. Ceea ce îi este de folos acolo este fapta sa bună. În cele două Ṣaḥīḥ s-a transmis de la Anas ibn Mālik — Allah să fie mulțumit de el — că Profetul ﷺ a spus:

Pe mort îl urmează trei, dintre care doi se întorc și unul rămâne: îl urmează familia, averea și faptele sale; familia și averea se întorc, iar faptele rămân.

Se știe că omul are nevoie de o familie cu care să-și țină de urât și de avere din care să trăiască. Însă acestea îl vor părăsi, iar el le va părăsi inevitabil. Fericit este cel care ia din ele ceea ce îl ajută la bine și la ascultare. Cel a cărui familie și avere îl abat de la Allah este în pierdere, după cum au spus beduinii:

Averile și familiile noastre ne-au ținut ocupați; cere, așadar, iertare pentru noi!

Să nu vă abată averile și copiii voștri de la pomenirea lui Allah! Cei care fac aceasta sunt cei aflați în pierdere.

Cel care moare nu mai trage folos din familia și averea sa decât prin rugile și cererile de iertare ale familiei pentru el și prin ceea ce a trimis înainte din averea sa. Allah Preaînaltul spune:

În ziua în care nu vor fi de folos nici averea, nici copiii, în afară de cel care vine la Allah cu o inimă sănătoasă.

Ați venit la Noi singuri, așa cum v-am creat întâia oară, și ați lăsat în urma voastră ceea ce v-am dăruit.

Omul lasă în urma sa toată averea și familia pe care le-a avut și nu trage folos din ele decât printr-o rugă a familiei ori printr-o cheltuială pe care a trimis-o înainte din averea sa. În Ṣaḥīḥ Muslim, Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el — relatează că Profetul ﷺ a spus:

Când omul moare, faptele sale încetează, în afară de trei: o milostenie cu folos neîntrerupt, un copil drept care se roagă pentru el ori o știință din care se trage folos.

Familia poate să se roage pentru el ori poate să nu se roage. Din averea pe care o stăpânea nu-i folosește în mormânt decât ceea ce a trimis înainte. Aceasta îl așteaptă și face parte din faptele care îl însoțesc în mormânt. Restul averii, puțină sau multă, este a moștenitorilor săi, nu a lui; el nu a fost decât asemenea unui paznic și păstrător al ei.

În Ṣaḥīḥ Muslim, Profetul ﷺ spune:

Fiul lui Ādam spune: „Averea mea, averea mea!” Dar, fiu al lui Ādam, ce ai din averea ta, în afară de ceea ce ai mâncat și ai mistuit, de ceea ce ai îmbrăcat și ai uzat ori de ceea ce ai dat milostenie și ai trimis înainte?

În Ṣaḥīḥ al-Bukhārī, Profetul ﷺ spune: „Cine dintre voi iubește averea moștenitorului său mai mult decât propria avere?” Ei au spus: „Nu este nimeni dintre noi care să nu-și iubească mai mult propria avere”. El a spus: „Averea sa este ceea ce a trimis înainte, iar averea moștenitorului său este ceea ce a lăsat în urmă”.

Cine nu crede va purta necredința sa, iar cei care împlinesc fapte bune își pregătesc lor înșiși un așternut.

Unii dintre înaintași au spus: „Adică în mormânt”. Fapta bună îi devine omului așternut în mormânt, unde nu are din bunurile lumii nici pat, nici pernă, nici culcuș. Oricine făptuiește își așterne și își pune sub cap faptele, fie bune, fie rele.

Jibrīl mi-a spus: „O, Muḥammad, trăiește cât voiești, căci vei muri; iubește pe cine voiești, căci te vei despărți de el; și fă ceea ce voiești, căci îți vei întâlni fapta!”

Îl rugăm pe Allah să ne îndrepte tuturor treburile, să ne dăruiască un sfârșit bun și izbânda de a împlini ceea ce El iubește și primește cu mulțumire.

Îmbrăcămintea de iḥrām și amintirea giulgiului

Printre lecțiile minunate care i se arată oricărui om cu discernământ la pelerinaj se află locul învățaților, înălțimea rangului și măreția poziției lor. Îi vezi pe pelerini întrebând despre ei, căutând locurile în care se află, dorind să învețe de la ei și adresându-le întrebări despre pelerinaj și despre alte lucruri. Se bucură să le audă răspunsurile, îndrumările și sfaturile.

Nu există îndoială asupra rangului înalt al învățaților. Ei sunt căpetenii în bine, ale căror urme sunt urmate, ale căror fapte sunt luate drept model și la a căror judecată se revine. Îngerii își întind aripile pentru ei, mulțumiți de ceea ce fac. Toate cele vii și neînsuflețite, până și peștii din apă, cer iertare pentru ei. Știința lor i-a înălțat la rangurile celor buni și la treptele celor evlavioși și drepți. Prin ea li s-au înălțat poziția și locul și le-au crescut însemnătatea și rangul. Allah Preaînaltul spune:

Allah îi va înălța în trepte pe cei care cred dintre voi și pe cei cărora li s-a dat știința.

Spune: „Oare sunt egali cei care știu și cei care nu știu?”

Prin frumoasa lor sfătuire, buna lor îndrumare și lămurirea lor deplină, oamenii cunosc ceea ce este îngăduit și ceea ce este interzis, călăuzirea și rătăcirea, adevărul și falsitatea. Vorbind despre locul învățaților, marele învățat, imamul Abū Bakr al-Ājurrī — Allah să aibă milă de el — a spus:

„Allah i-a ales mai presus de ceilalți credincioși, în orice timp și în orice vreme. I-a înălțat prin știință și i-a împodobit cu îngăduință. Prin ei se cunoaște ceea ce este îngăduit și ceea ce este interzis, adevărul și falsitatea, ceea ce dăunează și ceea ce folosește, ceea ce este frumos și ceea ce este urât. Meritul lor este mare și însemnătatea lor este deosebită. Sunt moștenitorii profeților și bucuria ochilor apropiaților lui Allah. Peștii mărilor cer iertare pentru ei, îngerii își pleacă aripile înaintea lor, iar în Ziua Învierii, învățații vor mijloci după profeți. Adunările lor dau înțelepciune, iar faptele lor îi țin în frâu pe cei nepăsători. Sunt mai buni decât cei care se dedică adorării și au rang mai înalt decât asceții. Viața lor este un câștig, iar moartea lor este o nenorocire. Îi trezesc pe cei nepăsători și îi învață pe cei neștiutori; nu se așteaptă de la ei nenorocire și nu se teme nimeni de un rău venit de la ei…”

Apoi el — Allah să aibă milă de el — a spus:

„Ei sunt lumina robilor, călăuza ținuturilor, sprijinul comunității și izvoarele înțelepciunii. Ei stârnesc mânia lui Șayṭān. Prin ei prind viață inimile oamenilor adevărului și mor inimile celor abătuți. Pilda lor pe pământ este asemenea stelelor pe cer: oamenii se călăuzesc după ele în întunericul uscatului și al mării. Când stelele se ascund, oamenii sunt nedumeriți; când întunericul se risipește de peste ele, oamenii văd”.

Dacă oamenii științei au această poziție înaltă și această treaptă măreață, ceilalți sunt datori să le păstreze rangul, să le recunoască locul și să le dea cinstirea cuvenită. Profetul ﷺ a spus:

Nu este din comunitatea mea cel care nu-l cinstește pe vârstnicul nostru, nu se îndură de cel mic și nu recunoaște dreptul învățatului nostru.

Pelerinajul și locul învățaților

Cum îl educă pelerinajul pe credincios și cum îl ajută să-și îndrepte inima, purtarea și legătura cu Allah.