Text integral · Pasaje · 38
Pomenirile de la începutul rugăciunii
De la Profet ﷺ s-au stabilit mai multe feluri de pomeniri și invocări prin care musulmanul își începe rugăciunea, fie ea obligatorie sau voluntară. Profetul ﷺ nu folosea mereu o singură formulă, ci deschidea rugăciunea cu felurite formule. În general, ele cuprind preamărirea lui Allah, slăvirea și lauda Sa, Binecuvântatul și Preaînaltul, așa cum I se cuvine, precum și cererea de iertare a păcatelor. Musulmanul nu este ținut de o singură formulă: oricare dintre ele ar folosi-o, nu are nicio vină. Mai bine este să le folosească alternativ, uneori pe unele, alteori pe altele, căci aceasta înseamnă o urmare mai deplină a Profetului ﷺ.
Printre aceste formule se află ceea ce este stabilit în cele două Ṣaḥīḥ-uri de la Abū Hurayrah, Allah să fie mulțumit de el, care a spus:
كَانَ رَسُولُ اللهِ صلى الله عليه وسلم إِذا اسْتَفْتَحَ الصَّلاَةَ سَكَتَ هُنَيَّةً قَبْلَ أَنْ يَقْرَأَ، فَقَالَ أَبُو هُرَيْرَةَ: يَا رَسُولَ اللهِ! بأَبي وَأُمِّي، أَرَأَيْتَ سُكُوتَكَ بَيْنَ التَّكْبيرِ وَالقِرَاءَةِ مَا تَقُولُ؟ قَالَ: أَقُولُ: اللَّهُمَّ بَاعِدْ بَيْنِي وَبَيْنَ خَطَايَايَ كَمَا بَاعَدْتَ بَيْنَ المَشْرِقِ وَالمَغْرِب، اللَّهُمَّ نَقِّنِي مِنْ خَطَايَايَ كَمَا يُنَقَّى الثَّوْبُ الأَبْيَضُ مِنَ الدَّنَسِ، اللَّهُمَّ اغْسِلْنِي مِنْ خَطَايَايَ بالثَّلْجِ وَالمَاءِ وَالبَرَدِ
„Când începea rugăciunea, Trimisul lui Allah ﷺ păstra o scurtă tăcere înainte de a recita. Abū Hurayrah l-a întrebat: «O, Trimis al lui Allah, tatăl și mama mea să-ți fie răscumpărare! În timpul tăcerii dintre takbīr și recitare, ce spui?» El a răspuns: «Spun: O, Allah, îndepărtează-mă de păcatele mele așa cum ai îndepărtat răsăritul de apus! O, Allah, curăță-mă de păcatele mele așa cum haina albă este curățată de murdărie! O, Allah, spală-mă de păcatele mele cu zăpadă, apă și grindină!»”46
Această formulă cuprinde cererea către Allah, Binecuvântatul și Preaînaltul, de a-l îndepărta pe rob de greșelile sale, adică de păcate, așa cum a îndepărtat răsăritul de apus. Aceasta se face prin ștergerea păcatelor, prin faptul de a nu-l trage la răspundere pentru ele și prin sprijinirea lui ca să se țină departe de ele. Îi cere să-l curețe de păcate așa cum este curățată haina albă de murdărie, până când nu mai rămâne nicio urmă, și să-l spele de ele cu zăpadă, apă și grindină. Aceasta arată cât de mare este nevoia inimii și a trupului de ceea ce le curăță, le răcorește și le întărește.
Printre formulele cu care Profetul ﷺ își începea rugăciunea se află ceea ce Abū Dāwūd și alții au relatat de la ʿĀʾishah, Abū Saʿīd, Allah să fie mulțumit de amândoi, și de la alții:
أنَّ النَّبيَّ صلى الله عليه وسلم كان إِذا افْتَتَحَ الصَّلاَةَ قَالَ: سُبْحَانَكَ اللَّهُمَّ وَبحَمْدِكَ، وَتَبَارَكَ اسْمُكَ، وَتَعَالَى جَدُّكَ، وَلاَ إِلَهَ غَيْرُكَ
„Când începea rugăciunea, Profetul ﷺ spunea: «Slavă Ție, o, Allah, și laudă Ție! Binecuvântat este numele Tău, preaînaltă este măreția Ta și nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Tine.»”47
Această formulă de început este consacrată în întregime laudei lui Allah, Preaslăvitul, și afirmării curăției Sale de orice lucru care nu I se cuvine. El, Binecuvântatul și Preaînaltul, este mai presus de orice cusur, lipsit de orice neajuns și vrednic de orice laudă.
تَعَالَى جَدُّكَ
„Preaînaltă este măreția Ta.”
Adică măreția Ta este înaltă și înălțată, mai presus de orice măreție; rangul Tău este deasupra oricărui rang, iar stăpânirea Ta biruie orice stăpânire. Măreția Lui, Binecuvântatul și Preaînaltul, este prea înaltă pentru a avea vreun asociat la stăpânire, la domnie, la dreptul de a fi adorat sau în vreunul dintre numele și atributele Sale. Așa au spus djinnii credincioși:
وَأَنَّهُۥ تَعَـٰلَىٰ جَدُّ رَبِّنَا مَا ٱتَّخَذَ صَـٰحِبَةً وَلَا وَلَدًا
„Și preaînaltă este măreția Domnului nostru! El nu Și-a luat nici soață și nici copil.”48
Coran, al-Jinn 72:3
Adică măreția Lui este prea înaltă, iar numele Sale sunt prea sfinte pentru a avea o soață sau un copil.
وَلاَ إِلَهَ غَيْرُكَ
„Și nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Tine.”
Aceasta înseamnă: nimeni în afară de Tine nu este adorat pe drept. Astfel, această măreață formulă de început cuprinde cele trei feluri ale tawḥīd-ului: unicitatea domniei, unicitatea adorării și unicitatea numelor și atributelor.
Printre formulele de început întemeiate se află și ceea ce Muslim a relatat în Ṣaḥīḥ-ul său de la ʿAbd Allāh ibn ʿUmar, Allah să fie mulțumit de el și de tatăl său, care a spus:
بينما نحن نُصَلِّي مع رسول الله صلى الله عليه وسلم إذ قال رجلٌ من القوم: الله أكبرُ كبيراً، والحمدُ لله كثيراً، وسبحان اللهِ بُكرةً وأصيلاً، فقال رسول الله صلى الله عليه وسلم: مَن القائل كلمة كذا وكذا؟ قال رجلٌ من القوم: أنا يا رسول الله، قال: عجبتُ لها، فُتحت لها أبواب السماء. قال ابن عمر: فما تركتُهنَّ منذ سمعتُ رسول الله صلى الله عليه وسلم يقول ذلك
„În timp ce ne rugam împreună cu Trimisul lui Allah ﷺ, un bărbat dintre oameni a spus: «Allah este Cel mai Mare, cu adevărat mare! Multă laudă Îi aparține lui Allah și slavă lui Allah dimineața și seara!» Trimisul lui Allah ﷺ a întrebat: «Cine a spus cutare și cutare cuvinte?» Un bărbat dintre oameni a răspuns: «Eu, o, Trimis al lui Allah.» El a spus: «M-am minunat de ele: pentru ele s-au deschis porțile cerului.»” Ibn ʿUmar a spus: „Nu am încetat să le rostesc de când l-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând aceasta.”49
Toate acestea sunt pomenire și laudă aduse lui Allah, Preaslăvitul, prin aceste mărețe cuvinte:
الله أكبرُ كبيراً، والحمدُ لله كثيراً، وسبحان اللهِ بُكرةً وأصيلاً
„Allah este Cel mai Mare, cu adevărat mare! Multă laudă Îi aparține lui Allah și slavă lui Allah dimineața și seara!”
Ele sunt, în întregime, preamărire, laudă și slăvire aduse lui Allah. Formula este astfel consacrată numai laudei lui Allah, Preaslăvitul și Preaînaltul.
Printre formulele de început relatate se află ceea ce Muslim a transmis în Ṣaḥīḥ-ul său de la ʿAlī, Allah să fie mulțumit de el, despre Trimisul lui Allah ﷺ:
أَنَّهُ كَانَ إِذا قَامَ إِلَى الصَّلاَةِ قَالَ: وَجَّهْتُ وَجْهِيَ لِلَّذِي فَطَرَ السَّمَوَاتِ وَالأَرْضَ حَنِيفاً وَمَا أَنَا مِنَ المُشْرِكِينَ، إِنَّ صَلاَتِي وَنُسُكِي وَمَحْيَايَ وَمَمَاتِي للهِ رَبِّ العَالَمِينَ، لاَ شَرِيكَ لَهُ وَبذَلِكَ أُمِرْتُ وَأَنَا مِنَ المُسْلِمِينَ، اللَّهُمَّ أَنْتَ المَلِكُ لاَ إِلَهَ إِلاَّ أَنْتَ، أَنْتَ رَبِّي، وَأَنَا عَبْدُكَ ظَلَمْتُ نَفْسِي وَاعْتَرَفْتُ بذَنْبي فَاغْفِرْ لِي ذنُوبي جَمِيعاً، إِنَّهُ لاَ يَغْفِرُ الذُّنُوبَ إِلاَّ أَنْتَ، واهْدِنِي لأَحْسَنِ الأَخْلاَقِ، لاَ يَهْدِي لأَحْسَنِهَا إِلاَّ أَنْتَ، وَاصْرِفْ عَنِّي سَيِّئَهَا لاَ يَصْرِفُ عَنِّي سَيِّئَهَا إِلاَّ أَنْتَ، لَبَّيْكَ وَسَعْدَيْكَ، وَالخَيْرُ كُلُّهُ فِي يَدَيْكَ، وَالشَّرُّ لَيْسَ إِلَيْكَ، أَنَا بكَ وَإِلَيْكَ، تَبَارَكْتَ وَتَعَالَيْتَ، أَسْتَغْفِرُكَ وَأَتُوبُ إِلَيْكَ
„Când se ridica la rugăciune, el spunea: «Mi-am îndreptat fața către Cel care a creat cerurile și pământul, urmând numai credința dreaptă, și nu sunt dintre politeiști. Cu adevărat, rugăciunea mea, jertfa mea, viața și moartea mea Îi aparțin lui Allah, Stăpânul lumilor. El nu are niciun asociat. Aceasta mi s-a poruncit și eu sunt dintre musulmani. O, Allah, Tu ești Împăratul. Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Tine. Tu ești Domnul meu, iar eu sunt robul Tău. Mi-am nedreptățit sufletul și îmi recunosc păcatul, așadar iartă-mi toate păcatele, căci nimeni nu iartă păcatele în afară de Tine. Călăuzește-mă către cele mai frumoase însușiri, căci nimeni nu călăuzește către ele în afară de Tine, și îndepărtează de mine însușirile rele, căci nimeni nu le îndepărtează de mine în afară de Tine. Răspund chemării Tale și mă supun Ție iar și iar. Tot binele este în mâinile Tale, iar răul nu Îți este atribuit. Prin Tine trăiesc și către Tine mă întorc. Tu ești Binecuvântat și Preaînalt. Îți cer iertare și mă căiesc înaintea Ta.»”50
Toate acestea sunt o mărturisire a robului despre starea de smerenie, supunere și umilință pe care trebuie să o aibă înaintea Creatorului cerurilor și al pământului.
وَجَّهْتُ وَجْهِيَ لِلَّذِي فَطَرَ السَّمَوَاتِ وَالأَرْضَ
„Mi-am îndreptat fața către Cel care a creat cerurile și pământul.”
Adică mi-am închinat numai Ție religia și faptele mele și numai către Tine m-am îndreptat cu adorarea mea și cu ținta mea. Cuvântul *ḥanīfan* înseamnă că mă îndepărtez de politeism spre tawḥīd.
إِنَّ صَلاَتِي وَنُسُكِي وَمَحْيَايَ وَمَمَاتِي للهِ رَبِّ العَالَمِينَ
„Cu adevărat, rugăciunea mea, jertfa mea, viața și moartea mea Îi aparțin lui Allah, Stăpânul lumilor.”
A amintit în mod aparte aceste două adorări, rugăciunea și jertfa — adică înjunghierea animalului ca act de adorare —, datorită nobleței lor și marelui lor merit. Sinceritatea omului față de Allah în rugăciune și în jertfă atrage după sine sinceritatea sa în toate celelalte fapte. Cuvintele وَمَحْيَايَ وَمَمَاتِي — „viața și moartea mea” se referă la ceea ce fac în timpul vieții și la credința și faptele drepte în care mor: toate Îi aparțin lui Allah, Stăpânul lumilor, care nu are niciun asociat în nimic din acestea.
اللَّهُمَّ أَنْتَ المَلِكُ لاَ إِلَهَ إِلاَّ أَنْتَ، أَنْتَ رَبِّي، وَأَنَا عَبْدُكَ ظَلَمْتُ نَفْسِي وَاعْتَرَفْتُ بذَنْبي فَاغْفِرْ لِي ذنُوبي جَمِيعاً، إِنَّهُ لاَ يَغْفِرُ الذُّنُوبَ إِلاَّ أَنْتَ
„O, Allah, Tu ești Împăratul. Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Tine. Tu ești Domnul meu, iar eu sunt robul Tău. Mi-am nedreptățit sufletul și îmi recunosc păcatul, așadar iartă-mi toate păcatele, căci nimeni nu iartă păcatele în afară de Tine.”
În aceste cuvinte, omul caută apropierea de Allah prin stăpânirea Sa, prin dreptul Său unic de a fi adorat și prin domnia Sa. Robul recunoaște că Îi este rob, că s-a nedreptățit pe sine și își mărturisește păcatul. Recunoaște că El, Preaslăvitul, este Cel care iartă păcatele și că numai El le poate ierta. Prin aceasta nădăjduiește ca Domnul său să-i ierte păcatul.
واهْدِنِي لأَحْسَنِ الأَخْلاَقِ، لاَ يَهْدِي لأَحْسَنِهَا إِلاَّ أَنْتَ، وَاصْرِفْ عَنِّي سَيِّئَهَا لاَ يَصْرِفُ عَنِّي سَيِّئَهَا إِلاَّ أَنْتَ
„Călăuzește-mă către cele mai frumoase însușiri, căci nimeni nu călăuzește către ele în afară de Tine, și îndepărtează de mine însușirile rele, căci nimeni nu le îndepărtează de mine în afară de Tine.”
Aici Îi cere lui Allah călăuzire către purtarea frumoasă și recunoaște că numai Allah călăuzește către ea. Îi cere să îndepărteze de la el purtarea rea și josnică și recunoaște că numai Allah o poate îndepărta.
Cuvântul *labbayk* (لَبَّيْكَ) înseamnă răspuns la chemarea lui Allah și împlinirea poruncii Sale, Preaslăvitul. Iar *saʿdayk* (سَعْدَيْكَ) înseamnă o supunere urmată de alta, adică ascultare după ascultare.
وَالخَيْرُ كُلُّهُ فِي يَدَيْكَ
„Tot binele este în mâinile Tale.”
Adică vistieriile sale sunt la Tine și numai Tu ești Cel care îl dăruiește și îl oferă prin harul Său.
وَالشَّرُّ لَيْسَ إِلَيْكَ
„Iar răul nu Îți este atribuit.”
Aceste cuvinte arată că Allah este mai presus de a-I fi atribuit răul. Răul nu Îi este atribuit în nicio privință: nici în Ființa Sa, nici în numele Sale, nici în atributele Sale și nici în faptele Sale. Răul se află numai în unele dintre lucrurile create de El și asupra cărora se răsfrâng faptele Sale. Răul se află în lucrul hotărât, nu în hotărârea însăși. El, Binecuvântatul și Preaînaltul, este mai presus de a-I fi atribuit răul. Dimpotrivă, tot ceea ce Îi este atribuit este bine.
وأنا بكَ وإليكَ
„Prin Tine trăiesc și către Tine mă întorc.”
Adică prin Tine caut ocrotire și la Tine mă refugiez. Sau: prin Tine trăiesc și mor, iar la Tine sunt întoarcerea și destinația.
تَبَارَكْتَ وَتَعَالَيْتَ
„Tu ești Binecuvântat și Preaînalt.”
Aceasta afirmă că El, Preaslăvitul, este vrednic de laudă și preamărire. Apoi a încheiat această formulă de început prin cererea de iertare și pocăință. Hadithul are și o continuare. Allah Preaînaltul știe cel mai bine.
Notele originale
Ṣaḥīḥ al-Bukhārī (744) și Ṣaḥīḥ Muslim (598).
Sunan Abī Dāwūd (775) și (776). Muslim (399) l-a relatat de la ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb, Allah să fie mulțumit de el, oprit la acesta, fără a-l atribui Profetului ﷺ.
Sura al-Jinn, versetul 3.
Ṣaḥīḥ Muslim (601).
Ṣaḥīḥ Muslim (771).