Text integral · Pasaje · 29
Feluritele formule de început al rugăciunii
Am amintit mai înainte mai multe formule cu care Profetul ﷺ își începea rugăciunea și am lămurit câteva dintre înțelesurile lor. Am arătat și că Profetul ﷺ nu folosea mereu o singură formulă, ci uneori începea cu una, alteori cu alta. Cel care cugetă la formulele de început transmise de la Profet ﷺ va vedea că ele sunt de trei feluri:
- Un fel cuprinde lauda adusă lui Allah.
- Un alt fel cuprinde mărturisirea robului despre adorarea lui Allah.
- Un alt fel cuprinde invocare și cerere.
Șeicul Islamului Ibn Taymiyyah, Allah să aibă milă de el, a statornicit în această privință un principiu măreț și a înfățișat pe larg dovezile sale: cea mai înaltă pomenire este cea care cuprinde lauda lui Allah; îi urmează mărturisirea robului despre adorarea lui Allah, apoi invocarea făcută de rob. După aceasta, el a spus:
„Când acest principiu este limpede, cea mai bună formulă de început este cea care cuprinde numai laudă, cum sunt:
سبحانك اللَّهمَّ وبحمدك، وتبارك اسمك، وتعالى جدُّك، ولا إله غيرك
«Slavă Ție, o, Allah, și laudă Ție! Binecuvântat este numele Tău, preaînaltă este măreția Ta și nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Tine.»
Și cuvintele:
الله أكبرُ كبيراً، والحمدُ لله كثيراً، وسبحان اللهِ بُكرةً وأصيلاً
«Allah este Cel mai Mare, cu adevărat mare! Multă laudă Îi aparține lui Allah și slavă lui Allah dimineața și seara!»
Însă prima cuprinde o laudă care nu se află în cea de-a doua. Ea cuprinde pomenirile numite «faptele bune care dăinuie», care sunt cele mai bune cuvinte după Coran, și cuprinde expresia تبارك اسمك وتعالى جدُّك — «Binecuvântat este numele Tău și preaînaltă este măreția Ta», amândouă regăsindu-se și în Coran. De aceea, cei mai mulți dintre înaintași își începeau rugăciunea cu ea, iar ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb, Allah să fie mulțumit de el, o rostea cu glas tare pentru a-i învăța pe oameni.
După aceasta urmează al doilea fel, mărturisirea despre adorarea robului, cum sunt cuvintele:
وجَّهت وجهي للذي فطر السموات والأرض
«Mi-am îndreptat fața către Cel care a creat cerurile și pământul...»
Aceasta cuprinde și invocare. Dacă robul își începe rugăciunea cu această formulă după cea dintâi, el a adunat cele trei feluri. Aceasta este cea mai bună formulă de început, după cum este arătat limpede într-un hadith. Aceasta este alegerea lui Abū Yūsuf și a ministrului Ibn Hubayrah, precum și, dintre învățații școlii lui Aḥmad, a autorului lucrării al-Ifṣāḥ. Așa îmi încep și eu rugăciunea.
După aceasta urmează al treilea fel, precum cuvintele:
اللَّهمَّ باعِد بينِي وبين خطاياي كما باعدت بين المشرق والمغرب
«O, Allah, îndepărtează-mă de păcatele mele așa cum ai îndepărtat răsăritul de apus...»
Până la sfârșitul invocării.” Aici se încheie cuvintele sale, Allah să aibă milă de el.51
El, Allah să aibă milă de el, a mai statornicit în mai multe locuri din scrierile sale o regulă folositoare despre adorările pentru care legislația a adus mai multe forme: ele se împlinesc în toate formele transmise. El a spus:
„Am arătat mai înainte, în mai multe locuri, că adorările pe care Profetul ﷺ le-a împlinit în felurite forme sunt prescrise în toate acele forme și că niciuna dintre ele nu este nerecomandată. Așa sunt diferitele formule ale tashahhud-ului, diferitele formule de început al rugăciunii, împlinirea rugăciunii witr la începutul sau la sfârșitul nopții, recitarea cu glas tare sau în șoaptă la rugăciunea din timpul nopții, diferitele lecturi în care a fost revelat Coranul, formulele de takbīr de la sărbătoare, repetarea mărturisirilor în adhan — tarjīʿ — sau omiterea acestei repetări, precum și rostirea o dată sau de două ori a formulelor din iqāmah...”
Apoi a arătat, Allah să aibă milă de el, că această problemă se cercetează din două privințe:
**Prima:** toate aceste forme sunt îngăduite, fără ca vreuna să fie nerecomandată.
**A doua:** în privința feluritelor forme pe care le-a practicat Profetul ﷺ, chiar dacă unele sunt socotite mai merituoase, urmarea Profetului ﷺ prin folosirea uneia uneori și a alteia alteori este mai bună decât păstrarea unei singure forme și părăsirea celeilalte. Cea mai bună călăuzire este călăuzirea lui Muḥammad ﷺ, iar el, fără îndoială, nu folosea mereu o singură formulă de început.52
El, Allah să aibă milă de el, a mai spus: „Când spunem că alternarea acestor pomeniri este mai bună, aceasta înseamnă și o preferință pentru felul de a alterna în ansamblu. Totuși, o formă mai puțin merituoasă poate fi mai folositoare pentru unii oameni, fiindcă li se potrivește... și folosul pe care îl au din ea este mai deplin. Așa stau lucrurile cu cei mai mulți oameni: dintr-o formă mai puțin merituoasă, care se potrivește stării lor încă nedesăvârșite, pot avea un folos pe care nu-l au din forma mai merituoasă. Adorarea din care omul are folos, la care inima îi este prezentă și pe care o dorește este mai bună decât o adorare pe care o împlinește cu nepăsare și fără dorință. Prin urmare, păstrarea unei forme mai puțin merituoase îi poate fi mai folositoare datorită iubirii sale pentru ea, prezenței inimii și înțelegerii acelei pomeniri.”53
De la Profet ﷺ s-au mai stabilit și alte formule cu care începea rugăciunea din timpul nopții. Printre ele se află ceea ce al-Bukhārī a relatat de la Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de el și de tatăl său:
كَانَ النَّبيُّ صلى الله عليه وسلم إِذا قَامَ مِنَ اللَّيْلِ يَتَهَجَّدُ قَالَ: اللَّهُمَّ لَكَ الحَمْدُ، أَنْتَ قَيِّمُ السَّمَوَاتِ وَالأَرْضِ وَمَنْ فِيهِنَّ، وَلَكَ الحَمْدُ، لَكَ مُلْكُ السَّمَوَاتِ وَالأَرْضِ وَمَنْ فِيهِنَّ، وَلَكَ الحَمْدُ، أَنْتَ نُورُ السَّمَوَاتِ وَالأَرْضِ، وَلَكَ الحَمْدُ، أَنْتَ مَلِكُ السَّمَوَاتِ وَالأَرْضِ، وَلَكَ الحَمْدُ أَنْتَ الحَقُّ، وَوَعْدُكَ الحَقُّ، وَلِقَاؤُكَ حَقٌّ، وَقَوْلُكَ حَقٌّ، وَالجَنَّةُ حَقٌّ، وَالنَّارُ حَقٌّ، وَالنَّبيُّونَ حَقٌّ، وَمُحَمَّدٌ صلى الله عليه وسلم حَقٌّ، وَالسَّاعَةُ حَقٌّ، اللَّهُمَّ لَكَ أَسْلَمْتُ، وَبكَ آمَنْتُ، وَعَلَيْكَ تَوَكَّلْتُ، وَإِلَيْكَ أَنَبْتُ، وَبكَ خَاصَمْتُ، وَإِلَيْكَ حَاكَمْتُ، فَاغْفِرْ لِي مَا قَدَّمْتُ وَمَا أَخَّرْتُ، وَمَا أَسْرَرْتُ وَمَا أَعْلَنْتُ، أَنْتَ المُقَدِّمُ وَأَنْتَ المُؤَخِّرُ، لاَ إِلَهَ إِلاَّ أَنْتَ
„Când se ridica noaptea pentru rugăciunea tahajjud, Profetul ﷺ spunea: «O, Allah, Ție Îți aparține lauda! Tu ești Cel care susține cerurile, pământul și pe cei aflați în ele. Ție Îți aparține lauda! A Ta este stăpânirea cerurilor, a pământului și a celor aflați în ele. Ție Îți aparține lauda! Tu ești Lumina cerurilor și a pământului. Ție Îți aparține lauda! Tu ești Împăratul cerurilor și al pământului. Ție Îți aparține lauda! Tu ești Adevărul, făgăduința Ta este adevăr, întâlnirea cu Tine este adevăr, cuvântul Tău este adevăr, Paradisul este adevăr, Focul este adevăr, profeții sunt adevăr, Muḥammad ﷺ este adevăr, iar Ceasul este adevăr. O, Allah, Ție m-am supus, în Tine am crezut, pe Tine m-am bizuit, la Tine m-am întors, prin Tine îmi apăr pricina și la Tine caut judecata. Iartă-mi ceea ce am făcut mai înainte și ceea ce voi face mai târziu, ceea ce am ascuns și ceea ce am arătat. Tu ești Cel care dă întâietate și Cel care lasă în urmă. Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Tine.»”54
Această pomenire cuprinde cele trei feluri amintite: lauda lui Allah, mărturisirea robului despre adorarea lui Allah și cererea. Mai întâi sunt amintite adevărurile despre Allah, Ziua de Apoi și Trimisul Său ﷺ, apoi este mărturisită credința robului și recunoașterea unicității lui Allah, iar la sfârșit se află cererea.55
În ansamblu, este o pomenire măreață și o invocare binecuvântată, care cuprinde temeliile credinței, bazele religiei și adevărurile Islamului. Robul caută apropierea de Allah prin lauda și preamărirea Lui și prin recunoașterea faptului că Îi este rob, apoi Îi cere, Binecuvântatului și Preaînaltului, iertarea păcatelor.
Printre formulele cu care Profetul ﷺ începea rugăciunea din timpul nopții se află și ceea ce Muslim a relatat în Ṣaḥīḥ-ul său de la ʿĀʾishah, Allah să fie mulțumit de ea, care a spus:
كَانَ رَسُولُ اللهِ صلى الله عليه وسلم إِذا قَامَ مِنَ اللَّيْلِ افْتَتَحَ الصَّلاَةَ: اللَّهُمَّ رَبَّ جَبْرَائِيلَ وَمِيكَائِيلَ وَإِسْرَافِيلَ، فَاطِرَ السَّمَوَاتِ وَالأَرْضِ، عَالِمَ الغَيْب وَالشَّهَادَةِ، أَنْتَ تَحْكُمُ بَيْنَ عِبَادِكَ فِيمَا كَانُوا فِيهِ يَخْتَلِفُونَ، اهْدِنِي لِمَا اخْتُلِفَ فِيهِ مِنَ الحَقِّ بإِذْنِكَ، إِنَّكَ تَهْدِي مَنْ تَشَاءُ إِلَى صِرَاطٍ مُسْتَقِيمٍ
„Când se ridica în timpul nopții, Trimisul lui Allah ﷺ își începea rugăciunea spunând: «O, Allah, Domn al lui Jabrāʾīl, Mīkāʾīl și Isrāfīl, Creator al cerurilor și al pământului, Cunoscător al celor nevăzute și al celor văzute! Tu judeci între robii Tăi în cele asupra cărora au neînțelegeri. Călăuzește-mă, cu îngăduința Ta, către adevărul asupra căruia există neînțelegeri. Cu adevărat, Tu călăuzești pe cine voiești pe o cale dreaptă.»”56
Aici omul caută apropierea de El, Preaslăvitul, prin domnia Sa generală și prin domnia Sa aparte asupra acestor trei îngeri însărcinați cu ceea ce ține de viață. Jibrīl este însărcinat cu revelația, prin care au viață inimile și sufletele. Mīkāʾīl este însărcinat cu ploaia, prin care trăiesc pământul, plantele și animalele. Isrāfīl este însărcinat cu suflarea în trâmbiță, prin care făpturile vor avea viață după moartea lor.57
Omul caută apropierea de El și prin faptul că este Creatorul cerurilor și al pământului, adică Cel care le-a creat și le-a adus la existență, prin cunoașterea Sa a celor nevăzute și a celor văzute — a celor ascunse și a celor arătate — și prin faptul că El este Cel care judecă între robii Săi în cele asupra cărora aveau neînțelegeri. Prin aceasta Îi cere să-l călăuzească, cu îngăduința Sa, către adevărul asupra căruia există neînțelegeri.
Călăuzirea este cunoașterea adevărului, împreună cu urmărirea și alegerea lui înaintea altor lucruri. Cel călăuzit este acela care voiește adevărul și îl pune în practică. Aceasta este cea mai mare binefacere a lui Allah asupra robului. Îi cerem lui Allah să ne călăuzească pe toți către El, pe o cale dreaptă, și să ne ajute la tot binele.
Notele originale
Majmūʿ al-fatāwā (22/394–395).
A se vedea: Majmūʿ al-fatāwā (22/336–343).
A se vedea: Majmūʿ al-fatāwā (22/348).
Ṣaḥīḥ al-Bukhārī (1120) și Ṣaḥīḥ Muslim (769).
A se vedea: Majmūʿ al-fatāwā (22/390).
Ṣaḥīḥ Muslim (770).
A se vedea: Ibn al-Qayyim, Ighāthat al-lahfān (2/172).