Fundamentele credinței

Numele, obârșia, nașterea și copilăria sa

El este Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb ibn Sulaymān ibn ʿAlī ibn Muḥammad ibn Aḥmad ibn Rāshid At-Tamīmī.

S-a născut în anul 1115 h., corespunzător anului 1703 d.Hr., în localitatea Al-ʿUyaynah, aflată la nord de Riyadh. A crescut acolo, în grija tatălui său.

Semnele înzestrării și ale istețimii s-au arătat la el încă din copilărie. A memorat Nobilul Coran înainte de a împlini zece ani și a ajuns la pubertate înainte de a împlini doisprezece ani. Tatăl său a spus: „L-am socotit apt pentru rugăciunea în obște și l-am căsătorit în acel an.”

Dobândirea științei

A studiat cu tatăl său jurisprudența ḥanbalită, exegeza Coranului și hadithul. Încă din copilărie se apleca stăruitor asupra cărților de exegeză, hadith și crez. Se îngrijea mult de cercetarea și citirea cărților lui Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah și ale ucenicului său, marele învățat Ibn Al-Qayyim.

Călătoriile sale

A plecat la Mecca pentru a face pelerinajul la Casa Sacră a lui Allah, apoi a vizitat moscheea Trimisului lui Allah ﷺ. Acolo i-a întâlnit pe învățații Medinei Profetului și a luat știință de la ei. Apoi a plecat la Basra și a rămas acolo o vreme, învățând de la un grup de învățați. După aceea a plecat spre Najd, trecând prin Al-Aḥsāʾ. În această lungă călătorie, șeicul a văzut, cu privirea sa pătrunzătoare, credințele rătăcite și obiceiurile stricate din Najd și din ținuturile pe care le-a vizitat. A hotărât să cheme la unicitatea lui Allah și la lepădarea superstițiilor și a practicilor de asociere. Când a vizitat Medina, auzea cereri de ajutor prin care I se făceau asociați lui Allah: oamenii îi cereau ajutorul Trimisului lui Allah ﷺ și îl invocau în afara lui Allah.

Najd ajunsese un loc al superstițiilor și al credințelor stricate, potrivnice temeliilor corecte ale religiei. Acolo se aflau unele morminte atribuite unor companioni, la care oamenii mergeau în pelerinaj, cerându-le împlinirea nevoilor și ajutor pentru îndepărtarea necazurilor.

Și mai ciudat era că, în localitatea Manfūḥah, căutau un mijloc de apropiere printr-un curmal mascul și credeau că femeile nemăritate care mergeau la el aveau să se căsătorească! Cea care mergea la el spunea: „O, cel mai puternic dintre masculi, vreau un soț înainte să treacă anul!”

În Hijaz a văzut că mormintele companionilor și ale membrilor familiei Profetului — Allah să fie mulțumit de ei toți —, precum și mormântul Trimisului ﷺ, erau venerate într-un fel care nu se cuvine decât față de Domnul domnilor.

La fel a văzut în Basra — și a auzit despre Irak, Șam, Egipt și Yemen — o idolatrie a perioadei ignoranței pe care rațiunea nu o poate primi și Legea nu o încuviințează. A cântărit acele idei urâte după măsura celor două revelații, Cartea lui Allah și Sunnah Trimisului cel demn de încredere ﷺ, și după viața companionilor săi evlavioși. Le-a găsit departe de metodologia și de spiritul religiei și a văzut că cei care le săvârșeau nu știau de ce Allah i-a trimis pe trimiși și de ce Allah l-a trimis pe Muḥammad ﷺ către toți oamenii. A văzut că nu cunoșteau starea perioadei ignoranței și idolatria detestabilă care se afla în ea. I-a văzut schimbând și înlocuind temeliile și ramurile religiei, în afara puținora.

Începutul chemării șeicului la îndreptare

După ce i s-a dovedit și s-a încredințat de starea lor rea în religie și în viața lumească și a fost convins că introduseseră în înaltele temelii ale Islamului ceea ce Coranul și Sunnah resping, convingerea sa că greșeau și se sprijineau pe inovații a fost întărită de cele transmise în Sunnah: musulmanii aveau să schimbe lucrurile și să urmeze căile celor dinaintea lor. Un exemplu este hadithul autentic ²: „Veți urma întocmai căile celor dinaintea voastră, până acolo încât, dacă ar intra într-o vizuină de șopârlă, ați intra și voi…” Și hadithul: „Islamul a început ca un lucru străin și va redeveni străin, așa cum a început.” ³

Atunci șeicul a hotărât să le vestească celor din neamul său că se rătăciseră de la calea dreaptă și se abătuseră de la calea corectă.

Șeicul, Allah să aibă milă de el, și-a început chemarea lămurindu-le că nimeni nu trebuie invocat în afară de Allah și că nu se aduc jertfe și nu se fac legăminte decât pentru El.

Din credințele lor legate de acele morminte, pietre și copaci făceau parte cererea ajutorului de la ele, îndreptarea legămintelor către ele și credința că aduc folos ori vătămare. El a lămurit că toate acestea sunt rătăcire și falsitate, că starea lor nu Îl mulțumește pe Allah și că trebuie să le lepede și să le respingă.

Și-a întărit spusele prin versete din Cartea lui Allah, prin spusele și faptele Trimisului ﷺ și prin viața companionilor săi — Allah să fie mulțumit de ei toți.

Crezul șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, Allah să aibă milă de el, și fragmente din scrisorile și expunerile sale de crez

Crezul șeicului este același cu al înaintașilor drepți: cel urmat de Trimisul lui Allah ﷺ, de companionii săi, de urmașii lor și de imamii bine călăuziți, precum Abū Ḥanīfah, Mālik, Ash-Shāfiʿī, Aḥmad, Sufyān Ath-Thawrī, Sufyān ibn ʿUyaynah, Ibn Al-Mubārak, Al-Bukhārī, Muslim, Abū Dāwūd, ceilalți autori ai colecțiilor Sunan și cei asemenea lor care i-au urmat dintre oamenii jurisprudenței și ai tradiției, precum Al-Ashʿarī, Ibn Khuzaymah, Taqī ad-Dīn Ibn Taymiyyah, Ibn Al-Qayyim, Aḏ-Ḏahabī și alții. Allah Preaînaltul să aibă milă de ei toți!

Fragmente din scrisorile și expunerile sale de crez

Printre aceste scrisori se află cea adresată oamenilor din Al-Qaṣīm.

După basmalah, el — Allah să aibă milă de el — a spus:

Îl iau pe Allah drept martor, precum și pe îngerii aflați lângă mine, și vă iau și pe voi drept martori că eu cred ceea ce cred Ahl as-Sunnah wa-l-Jamāʿah: credința în Allah, în îngerii Săi, în Cărțile Sale, în trimișii Săi, în învierea după moarte și în predestinare, cu binele și răul ei.

Din credința în Allah face parte credința în cele prin care El S-a descris în Cartea Sa și prin glasul Trimisului Său ﷺ, fără denaturare și fără negare. Dimpotrivă, cred că Allah este Cel despre care se spune:

Nimic nu este asemenea Lui și El este Cel care aude totul, Cel care vede totul.

Nu neg, așadar, cele prin care S-a descris, nu mut cuvintele de la locurile lor și nu mă abat în privința numelor și semnelor Sale. Nu stabilesc cum sunt însușirile Sale și nu le asemăn cu însușirile făpturilor Sale, fiindcă El, Preaînaltul, nu are pe nimeni asemenea Lui, nici egal și nici rival și nu este comparat cu făpturile Sale. El, Slavă Lui, Preaînaltul, Se cunoaște cel mai bine pe Sine și îi cunoaște cel mai bine pe ceilalți, este Cel mai adevărat în cuvânt și Cel mai bun în vorbire. S-a declarat mai presus de cele prin care Îl descriu cei care se împotrivesc, stabilind cum sunt însușirile și asemănându-le cu ale făpturilor, și mai presus de cele pe care le neagă cei care denaturează și neagă. Preaînaltul a spus:

Slavă Domnului tău, Domnul măreției, mai presus de ceea ce Îi atribuie ei! Pace asupra trimișilor și laudă lui Allah, Domnul lumilor!

Gruparea izbăvită urmează calea de mijloc în privința faptelor Sale, Preaînaltul, între qadariți și jabriți. Urmează calea de mijloc în privința amenințării lui Allah, între murjiʾiți și waʿīdiți.

În privința credinței și a religiei, ei urmează calea de mijloc între ḥarūriți și muʿtaziliți, pe de o parte, și murjiʾiți și jahmiți, pe de alta.

În privința companionilor Trimisului lui Allah ﷺ, urmează calea de mijloc între rāfiḍiți și kharijiți.

Cred că acest Coran este cuvântul lui Allah, pogorât, necreat. De la El a început și la El se întoarce. El l-a rostit cu adevărat și l-a pogorât robului și Trimisului Său, celui de încredere în transmiterea revelației Sale și solului Său către robii Săi: Profetul nostru Muḥammad ﷺ.

Cred că Allah face ceea ce voiește. Nimic nu se petrece decât prin voința Sa și nimic nu iese din voia Sa. Niciun lucru din lume nu este în afara hotărârii Sale și nimic nu se petrece decât prin cârmuirea Sa. Nimeni nu se poate abate de la hotărârea statornicită și nu poate trece dincolo de ceea ce i-a fost înscris în Tabla scrisă.

Cred toate cele vestite de Profet ﷺ despre ceea ce va fi după moarte.

Cred în încercarea mormântului și în desfătarea sa și în readucerea sufletelor în trupuri. Oamenii se vor ridica înaintea Domnului lumilor, desculți, goi și necircumciși. Soarele se va apropia de ei, vor fi așezate balanțele și în ele vor fi cântărite faptele robilor:

Cei ale căror balanțe vor fi grele vor fi cei izbânditori. Iar cei ale căror balanțe vor fi ușoare vor fi cei care și-au pierdut sufletele, rămânând veșnic în Gheena.

Vor fi desfășurate registrele: unii își vor primi cartea în mâna dreaptă, iar alții în mâna stângă.

Cred în bazinul Profetului nostru Muḥammad ﷺ din câmpia Învierii. Apa sa este mai albă decât laptele și mai dulce decât mierea. Vasele sale sunt tot atâtea câte stelele cerului. Cel care bea o singură dată din el nu va mai înseta niciodată.

Cred că Ṣirāṭ-ul este întins la marginea Gheenei și că oamenii vor trece pe el potrivit faptelor lor.

Cred în mijlocirea Profetului ﷺ și că el este cel dintâi mijlocitor și cel dintâi a cărui mijlocire este primită.

Nu tăgăduiesc mijlocirea Profetului decât adepții inovațiilor și ai rătăcirii. Însă ea nu are loc decât după îngăduință și încuviințare, după cum a spus Preaînaltul:

Ei nu mijlocesc decât pentru cei de care El este mulțumit.

Și a spus:

Cine poate mijloci la El fără îngăduința Sa?

Preaînaltul a spus și:

Câți îngeri sunt în ceruri, a căror mijlocire nu folosește la nimic decât după ce Allah îi îngăduie cui voiește și este mulțumit de el!

El, Slavă Lui, nu încuviințează decât unicitatea Sa și nu dă îngăduință decât adepților ei.

Cât despre asociaționiști, ei nu au nicio parte de mijlocire, după cum a spus Preaînaltul:

Nu le va folosi mijlocirea mijlocitorilor.

Cred că Paradisul și Focul sunt create, că există astăzi și că nu vor pieri.

Credincioșii Îl vor vedea pe Domnul lor cu ochii în Ziua Învierii, așa cum văd luna în noaptea de lună plină, fără să se înghesuie pentru a-L vedea.

Cred că Profetul nostru Muḥammad ﷺ este ultimul dintre profeți și trimiși și că nu este valabilă credința niciunui rob până nu crede în misiunea sa și nu mărturisește profeția sa.

Cel mai de seamă din comunitatea sa este Abū Bakr Aṣ-Ṣiddīq, apoi ʿUmar Al-Fārūq, apoi ʿUthmān Dhū an-Nūrayn, apoi ʿAlī Al-Murtaḍā, apoi ceilalți dintre cei zece, apoi cei de la Badr, apoi participanții la legământul de sub copac — legământul Ar-Riḍwān — și apoi ceilalți companioni, Allah să fie mulțumit de ei.

Îi iubesc și le sunt loial companionilor Trimisului lui Allah, le pomenesc calitățile, cer iertare pentru ei, mă abțin să le pomenesc greșelile și păstrez tăcerea despre cele petrecute între ei. Cred în virtutea lor, punând în practică vorbele Preaînaltului:

Cei care au venit după ei spun: Doamne, iartă-ne pe noi și pe frații noștri care ne-au precedat în credință și nu pune în inimile noastre dușmănie față de cei care cred! Doamne, Tu ești Milos, Milostiv!

Cer mulțumirea lui Allah pentru mamele credincioșilor, curățite de orice rău.

Recunosc faptele neobișnuite dăruite de Allah apropiaților Săi, însă aceștia nu au dreptul la nimic din drepturile lui Allah. ⁴ Nu mărturisesc despre niciun musulman că este în Paradis ori în Foc, în afara celui despre care a mărturisit Trimisul lui Allah ﷺ. Dar nădăjduiesc pentru cel care face bine și mă tem pentru cel care face rău.

Nu declar necredincios niciun musulman din pricina păcatului său și nu îl scot din cercul Islamului.

Socotesc că jihadul continuă alături de orice imam, fie el drept ori nelegiuit, și că rugăciunea în obște în spatele lor este îngăduită.

Jihadul continuă de când Allah l-a trimis pe Muḥammad ﷺ și până când cei de pe urmă ai acestei comunități se vor lupta cu Dajjāl. Nu îl desființează nici nedreptatea unui nedrept și nici dreptatea unui drept.

Socotesc obligatorii ascultarea și supunerea față de conducătorii musulmanilor, fie ei drepți ori nelegiuiți, atât timp cât nu poruncesc neascultarea față de Allah.

Celui care preia califatul, în jurul căruia oamenii se adună și cu care sunt mulțumiți, ori care îi biruie cu sabia și ajunge calif, trebuie să i se dea ascultare și este interzisă ridicarea împotriva lui.

Socotesc că adepții inovațiilor trebuie părăsiți și că trebuie să ne ținem departe de ei până când se pocăiesc. Îi judec după cele văzute și Îi las lui Allah cele ascunse în inimile lor.

Cred că orice lucru nou introdus în religie este o inovație.

Cred că a avea credință înseamnă rostire cu limba, faptă cu mădularele și convingere cu inima. Ea crește prin ascultare și scade prin neascultare și are peste șaptezeci de ramuri: cea mai înaltă este mărturisirea că nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah, iar cea mai de jos este îndepărtarea a ceea ce face rău de pe drum.

Socotesc obligatorii poruncirea binelui și oprirea răului, potrivit celor cerute de Legea curată adusă de Muḥammad.

Acesta este un scurt crez pe care l-am redactat în timp ce aveam mintea preocupată, pentru ca voi să cunoașteți ceea ce urmez.

Allah este Chezaș pentru ceea ce spunem.

Eu spun: acesta este crezul imamului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, Allah să aibă milă de el, din această scrisoare. L-am redat în întregime, fiindcă este crezul Ahl as-Sunnah wa-l-Jamāʿah, fără micșorare ori adăugire, și cuprinde multe foloase mărețe.

Fiecare musulman trebuie să aibă acest crez. Cel care nu are acest crez corect și sănătos nu este dintre Ahl as-Sunnah wa-l-Jamāʿah; mai mult, ne temem pentru el de rătăcire și abatere.

Cauzele și motivele ostilității față de chemarea salafită reformatoare a imamului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb

1. Poate că una dintre cele mai însemnate cauze ale atacurilor adversarilor împotriva șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, în perioada apariției chemării salafite, atât prin scrieri, cât și în practică, a fost rătăcirea, abaterea și îndepărtarea de calea cea dreaptă în care se aflau acei adversari și mulți dintre cei care se socoteau musulmani.

Înainte de apariția chemării șeicului și imamului, starea multor musulmani ajunsese la cele mai de jos trepte ale rătăcirii și ale stricării crezului. Neștiința se răspândise și copleșise totul, iar cei mai mulți musulmani Îl adorau pe Domnul lor fără cunoaștere, fără călăuzire și fără o Carte luminătoare. Astfel au apărut inovațiile religioase și practicile politeiste de tot felul. Aceste practici și inovații au devenit obiceiuri cu care oamenii se familiarizaseră, în care cei vârstnici îmbătrâniseră și cei tineri crescuseră. Reperele s-au răsturnat, adevărurile au fost inversate, iar adevărul a ajuns să fie socotit fals și falsul, adevăr.

2. O a doua cauză a acestei înverșunări și ostilități față de chemarea salafită o constituie acuzațiile neîntemeiate, minciunile și născocirile puse pe seama acestei chemări, a înnoitorului ei și a susținătorilor săi. Încă de la apariție, această chemare a fost ținta unei campanii intense și necruțătoare, care a cuprins țări și oameni. Unii pretinși învățați i-au atribuit chemării salafite lucruri care nu îi aparțin! Au pretins că ar fi o a cincea școală juridică, că adepții săi ar fi khawārij care socotesc îngăduite sângele și averile musulmanilor și că întemeietorul ei ar pretinde profeția și l-ar critica pe Trimis ﷺ!!!

Și alte asemenea născociri.

Este regretabil că mulți oameni de rând preiau aceste minciuni și calomnii de la cei care le născocesc și le fabrică, fără cea mai mică verificare ori grijă față de ceea ce transmit. Sprijinul lor în această privință este doar imitarea oarbă!

Aici trebuie amintit că unii adversari au exploatat asprimea și purtarea neînduplecată de care s-a făcut vinovat, pentru o perioadă limitată, un mic grup de beduini entuziaști care urmaseră această chemare. Ei au extins, pe nedrept și în chip abuziv, această judecată nedreaptă asupra tuturor adepților chemării, din toate timpurile, acuzându-i și pe aceștia de asprime și de purtare neînduplecată.

3. O a treia cauză a ostilității față de chemarea salafită o constituie conflictele politice și războaiele purtate între adepții acestei chemări și turci, pe de o parte, și între adepții chemării și șarifi (!), pe de altă parte:

Șeicul Muḥammad Rashīd Riḍā, Allah să aibă milă de el, spune: „Motivul pentru care wahhabiții au fost acuzați de inovație religioasă și necredință a fost pur politic. Se urmărea îndepărtarea musulmanilor de ei, deoarece preluaseră controlul asupra Ḥijāzului, iar turcii se temeau că vor întemeia un stat arab. De aceea, oamenii se ridicau împotriva lor urmând nemulțumirea statului și încetau să mai vorbească împotriva lor atunci când se potolea vântul politicii.”

Șeicul Muḥammad Rashīd Riḍā explică urmările ostilității politice dintre unii dintre conducătorii și oamenii de seamă ai Meccăi și susținătorii acestei chemări. Între cele menționate de el se află faptul că aceștia au publicat mai multe comunicate în ziarul Al-Qiblah, în anii 1336 și 1337 H., în care îi acuzau pe wahhabiți de necredință, îi învinuiau că îi declară necredincioși pe adepții Sunnei și că îl defăimează pe Trimis, pe lângă alte minciuni și născociri.

Unii dintre locuitorii Damascului și Beirutului căutau apropierea acestor oameni de seamă — seculariști și naționaliști — prin tipărirea unor scrieri în care îi declarau necredincioși pe adepții chemării și îi acuzau de lucruri mincinoase. Apoi, acest lucru s-a răspândit în Egipt și s-a făcut simțit în unele ziare.

4. O a patra cauză a înmulțirii scrierilor ostile chemării salafite a fost apărarea, de către acești adversari, mai ales de către sufiți și rāfiḍiți, a crezurilor lor stricate și a părerilor lor neîntemeiate. În viața multor musulmani ajunseseră să predomine practicile politeiste, răspândirea inovațiilor religioase, înmulțirea superstițiilor, exagerarea în privința morților și cererea izbăvirii de la ei. Apăruseră construcțiile ridicate peste morminte și amenajarea lor ca locuri de pelerinaj, împodobirea și înfrumusețarea acestora și cheltuirea unor sume uriașe pentru ele. Chemarea șeicului, Allah să aibă milă de el, s-a ridicat împotriva tuturor acestor lucruri.

Acești sufiți și rāfiḍiți au găsit în această stare de fapt un teren prielnic pentru răspândirea otrăvurilor crezurilor lor. Când lumina acestei chemări a început să dezvăluie bezna întunericului, să înlăture murdăria și necurăția politeismului și să-i cheme pe oameni la împlinirea tawḥīdului în limpezimea și puritatea lui, adversarii au înțeles că apariția acestei chemări salafite vestea dispariția crezurilor lor neîntemeiate. Și-au adunat puterile și s-au pornit să atace această chemare și pe susținătorii ei. În timpul acestor atacuri, își prezentau propriul crez, sufit, rāfiḍit ori de alt fel, îl înfrumusețau în ochii oamenilor și pretindeau că el este adevărul!

Astfel, îi vedem pe acești sufiți lăudându-se cu sufismul lor în timp ce răspund chemării salafite, mândrindu-se cu apartenența la ordinele sufite și apărând sufismul și pe cei care îl revendică.

Iar rāfiḍiții, în opoziția lor față de chemarea salafită, își apără crezul folosind toate minciunile și răstălmăcirile adevărului pentru care sunt cunoscuți.

Un exemplu îl constituie ceea ce au făcut atunci când învățații din Medina Profetului au scris, în anul 1344 H., o fatwa despre interdicția de a construi peste morminte și de a le lua drept locuri de rugăciune. Ei au răspuns cu adevărul susținut de dovezi. După publicarea acestei fatwa și punerea ei în aplicare, cupolele și construcțiile de pe morminte au fost îndepărtate. Atunci, învățații rāfiḍiți s-au ridicat cu zarvă și au umplut pagini întregi cu atacuri împotriva acestei fatwa, deplângând în fața musulmanilor dispariția acelor cupole și locuri de pelerinaj!!

Acestea sunt câteva dintre cauzele vădite ale puternicei ostilități a adversarilor față de chemarea salafită în vremea șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb și ale numeroaselor scrieri împotriva acestei chemări sincere și adevărate.

Numirea chemării „wahhabită”

În ceea ce privește cuvântul „wahhabită”, mulți adversari au dat această denumire adepților chemării salafite, urmărind să-i facă pe oameni să creadă că wahhabismul este o școală nouă ori separată de celelalte școli islamice. De aceea, regula este să ne ferim de această denumire și să evităm folosirea ei.

Allah i-a făcut însă pe aceștia, adică pe adversarii chemării, să ajungă la opusul a ceea ce urmăreau. Ei voiau ca denumirea „wahhabită” să-i defăimeze pe adepții chemării și să-i înfățișeze drept inovatori în religie, care nu îl iubesc pe Trimis ﷺ, așa cum pretindeau! Dar, slavă lui Allah, această denumire a ajuns acum să-i desemneze pe toți cei care cheamă la Carte și la Sunnah, la urmarea dovezii, la poruncirea binelui și oprirea răului, la combaterea inovațiilor religioase și a superstițiilor și la urmarea metodologiei predecesorilor dreptcredincioși, Allah să fie mulțumit de ei.

Născociri puse pe seama chemării șeicului și respingerea lor

Numeroase născociri au fost puse pe seama chemării șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, Allah să aibă milă de el, și mulți oameni le-au crezut. Astfel, această chemare binecuvântată a fost denaturată, iar pentru oamenii neștiutori cuvântul „wahhabit” a ajuns să însemne cineva care îl urăște pe Trimisul lui Allah ﷺ!! S-a pretins că ar fi o a cincea școală, că ar nega faptele neobișnuite dăruite de Allah apropiaților Săi, că i-ar declara necredincioși pe musulmani și ar socoti îngăduit sângele lor, pe lângă alte născociri…

Voi prezenta aici câteva dintre ele, împreună cu răspunsul la fiecare.

Prima născocire: acuzația că șeicul l-ar desconsidera ori l-ar urî pe Trimis ﷺ sau că nu ar iubi invocarea binecuvântărilor asupra lui!!

Spun: Cărțile acestui învățat pe care le avem la îndemână dovedesc că aceasta este o calomnie vădită împotriva șeicului. Dimpotrivă, el a fost unul dintre oamenii vremii sale care l-au cinstit, iubit și prețuit cel mai mult pe Trimisul lui Allah ﷺ.

Într-una dintre scrisorile trimise lui ʿAbd al-Raḥmān al-Suwaydī, unul dintre învățații Irakului, șeicul răspunde acestor născociri spunând:

„Ce lucru de mirare! Cum poate intra așa ceva în mintea unui om cu judecată? Ar spune aceasta un musulman, un necredincios, un om cunoscător sau un nebun?”

După ce a amintit aceste născociri, fiul șeicului, ʿAbd Allāh, a comentat astfel:

„Cel care a văzut starea noastră, a luat parte la adunările noastre și a cercetat cu noi știe cu certitudine că toate acestea au fost născocite și puse pe seama noastră de dușmanii religiei și de frații diavolilor, pentru a-i îndepărta pe oameni de la acceptarea tawḥīdului, prin dedicarea adorării numai lui Allah Preaînaltul și părăsirea tuturor formelor de politeism.”

Apoi a spus: Noi credem că rangul Profetului nostru Muḥammad ﷺ este, fără nicio îndoială, cel mai înalt dintre rangurile făpturilor; că el este viu în mormântul său, cu o viață din barzakh mai deplină decât viața martirilor despre care vorbește Revelația, întrucât el este, fără îndoială, mai presus de ei; și că aude salutul de pace al musulmanului care îl salută.

Vizitarea lui este recomandată, însă călătoria se întreprinde numai pentru vizitarea moscheii și pentru rugăciunea în ea. Iar dacă omul intenționează odată cu aceasta și vizitarea lui, nu este nicio problemă. Cel care își petrece timpul invocând binecuvântări asupra lui ﷺ în formele transmise de la el a dobândit fericirea în ambele lumi.

Spun: Acesta este crezul șeicului și al adepților săi cu privire la stăpânul nostru Muḥammad ﷺ, stăpânul urmașilor lui Adam. Oricine spune altceva este un mincinos care născocește calomnii.

A doua născocire: acuzația că ar nega faptele neobișnuite dăruite de Allah apropiaților Săi!

Printre născocirile puse pe seama șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, Allah să aibă milă de el, se află și aceea că ar nega faptele neobișnuite dăruite de Allah apropiaților Săi.

Spun: Șeicul, Allah să aibă milă de el, nu neagă aceste fapte neobișnuite, așa cum au pretins ei. Dimpotrivă, le afirmă, cu condiția ca persoana să fie într-adevăr un apropiat al lui Allah: cineva care urmează Cartea și Sunnah și se ține departe de inovațiile religioase și de superstiții. A doua condiție este că aceste fapte neobișnuite au loc în timpul vieții apropiaților lui Allah, nu după moartea lor. După ce moare, cel decedat are nevoie de invocațiile celor vii, nu invers.

Acest crez cu privire la apropiații lui Allah este crezul adepților Sunnei și ai comunității, iar șeicul nu s-a deosebit de ei în această privință.

Într-una dintre scrierile sale, șeicul Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb afirmă faptele neobișnuite dăruite de Allah apropiaților Săi astfel: „Recunosc faptele neobișnuite ale apropiaților lui Allah și dezvăluirile dăruite lor. Totuși, ei nu au dreptul la nimic din ceea ce I se cuvine lui Allah Preaînaltul și nu li se cere ceea ce numai Allah poate face.”

El mai spune: „Avem datoria să îi iubim, să îi urmăm și să recunoaștem faptele neobișnuite dăruite lor. Numai adepții inovațiilor religioase și ai rătăcirii neagă aceste fapte. Religia lui Allah este calea de mijloc între două extreme, călăuzirea între două rătăciri și adevărul între două neadevăruri.”

Adepții chemării de după șeicul Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb întăresc și recunosc acest crez:

Unul dintre adepții șeicului, Allah să aibă milă de el, spune: „La fel, dreptul apropiaților lui Allah este să îi iubim, să ne rugăm ca Allah să fie mulțumit de ei și să credem în faptele neobișnuite dăruite lor, nu să îi invocăm ca să aducă celui care îi invocă un bine pe care numai Allah Preaînaltul îl poate aduce ori să îndepărteze de el un rău pe care numai El, Atotputernicul și Mărețul, îl poate îndepărta. Aceasta este o adorare care Îi aparține numai Lui, Preaînaltul și Preasfântul. Toate acestea sunt valabile dacă apropierea unei anumite persoane de Allah este dovedită ori nădăjduită, de pildă prin urmarea vădită a Sunnei și prin evlavie în toate împrejurările. Altfel, în vremea aceasta a ajuns să fie socotit apropiat al lui Allah cel care își lungește șiragul de mătănii, își lărgește mânecile, își lasă veșmântul să atârne, întinde mâna spre a-i fi sărutată, poartă o înfățișare anume, adună tobe și steaguri, mănâncă pe nedrept averile robilor lui Allah sub pretexte mincinoase și se îndepărtează de Sunnah Celui Ales ﷺ și de rânduielile Legii sale!!!”

Fiul șeicului Muḥammad, pe nume ʿAbd Allāh, spune: „Nu negăm faptele neobișnuite dăruite apropiaților lui Allah. Le recunoaștem dreptul și faptul că ei urmează călăuzirea Domnului lor atât timp cât merg pe calea Legii și respectă rânduielile ei. Totuși, nu li se cuvine niciun fel de adorare, nici în timpul vieții, nici după moarte. Unuia dintre ei i se poate cere să facă invocații în timpul vieții sale, așa cum i se poate cere oricărui musulman.”

Aceste fragmente din cuvintele șeicului și ale adepților săi dovedesc că șeicul recunoaște faptele neobișnuite dăruite apropiaților lui Allah și nu le neagă. El, Allah să aibă milă de el, respinge însă cererea izbăvirii de la ei, cererea împlinirii nevoilor de la ei și îndreptarea adorării către ei, în locul lui Allah, Preaslăvitul și Preaînaltul.

Acesta este crezul adepților Sunnei și ai comunității, iar șeicul nu s-a deosebit de ei în această privință.

A treia născocire: una dintre cele mai grave acuzații ridicate împotriva chemării șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, Allah să aibă milă de el, este că i-ar declara necredincioși pe musulmani, ar socoti îngăduit sângele lor și ar permite lupta împotriva lor!

Această născocire neîntemeiată a ajuns la șeicul și imamul Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, Allah să aibă milă de el, care a răspuns de mai multe ori. Acuzația că i-ar declara necredincioși pe musulmani și ar socoti îngăduit sângele lor se răspândise în cele mai multe țări musulmane ca focul prin vreascuri uscate. De aceea, șeicul a ținut să întărească aceste răspunsuri și să își declare nevinovăția față de cele ce i se atribuiau, trimițându-le în diferite țări:

Într-una dintre scrisorile sale, el spune: „Cât despre afirmația dușmanilor că îi declar pe oameni necredincioși pe baza bănuielii ori a loialității lor sau că îl declar necredincios pe omul neștiutor căruia nu i-a fost adusă dovada, aceasta este o calomnie uriașă prin care vor să îi îndepărteze pe oameni de religia lui Allah și a Trimisului Său.”

Într-o altă scrisoare, răspunzând unuia dintre calomniatori, spune: La fel este și încercarea lui de a-i înșela pe oamenii de rând, pretinzând că Ibn ʿAbd al-Wahhāb spune: «Cine nu intră sub ascultarea mea este necredincios.»

Noi spunem: «Slavă Ție! Aceasta este o calomnie uriașă!» Îl luăm pe Allah drept martor pentru ceea ce El știe că avem în inimă: oricine pune în practică tawḥīdul și se dezice de politeism și de adepții săi este musulman, în orice timp și în orice loc. Îl declarăm necredincios numai pe cel care Îi asociază lui Allah pe altcineva în adorare, după ce i-a fost lămurită dovada neîntemeierii politeismului.

Unul dintre elevii șeicului, Allah să aibă milă de el, spune: „Șeicul Muḥammad, Allah să aibă milă de el, a fost unul dintre oamenii cei mai reținuți și mai prudenți în pronunțarea necredinței asupra cuiva. Nu l-a declarat în mod categoric necredincios nici pe omul neștiutor care îi invocă pe alții în afara lui Allah, dintre cei aflați în morminte ori dintre alții, dacă acestuia nu i-a fost cu putință să găsească pe cineva care să-l sfătuiască și să-i aducă dovada din care rezultă necredința celui care săvârșește acea faptă.”

În alt loc, vorbind despre crezul șeicului în privința declarării necredinței, spune: „…El nu declară necredincios decât pe cel care săvârșește lucruri pentru care musulmanii au căzut de acord că autorul lor este necredincios: politeismul major, necredința în versetele lui Allah și în trimișii Săi ori în ceva dintre acestea, după ce dovada a fost adusă și i-a fost comunicată în mod corespunzător. Un exemplu este declararea necredinței celui care i-a adorat pe oamenii drepți, i-a invocat alături de Allah și i-a făcut egali ai Lui în ceea ce I se cuvine din partea făpturilor Sale în materie de adorare și de dumnezeire.”

El mai spune: Orice om cu judecată care cunoaște viața șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, Allah să aibă milă de el, știe că acesta a fost unul dintre cei care au cinstit cel mai mult cunoașterea și pe învățați și care au interzis cu cea mai mare fermitate declararea acestora drept necredincioși, desconsiderarea și vătămarea lor. Dimpotrivă, el socotea o datorie religioasă să îi respecte, să îi cinstească, să îi apere și să îndemne la urmarea căii lor.

Șeicul, Allah să aibă milă de el, nu a declarat necredincios decât pe cel pe care Allah și Trimisul Său l-au declarat astfel și asupra necredinței căruia comunitatea a căzut de acord, precum cel care Îi pune Domnului lumilor alți dumnezei și egali.

Acestea sunt câteva fragmente din cuvintele șeicului și ale adepților săi despre declararea musulmanilor drept necredincioși.

Din aceste citate limpezi reiese nevinovăția șeicului, a adepților săi și a susținătorilor chemării sale față de născocirile și minciunile adversarilor în chestiunea declarării necredinței.

Cine cercetează cărțile lor și le citește scrisorile vede corectitudinea crezului lor și înțelegerea sănătoasă pe care o au asupra acestei chestiuni. Crezul lor în această privință este chiar crezul predecesorilor dreptcredincioși.

Moartea sa

Allah să aibă milă de el. După o viață plină de cunoaștere, de jihad și de chemare la Allah, Preaslăvitul, șeicul, Allah să aibă milă de el, a murit în localitatea Al-Dirʿiyyah, în anul 1206 H.

Îi cerem lui Allah să îi dăruiască milă și mulțumirea Sa și să ne adune împreună cu el în odăile Paradisului, prin mila Domnului nostru Cel Măreț, Dăruitorul de binefaceri. ⁵