Comentariu concis la „Strălucirea credinței”

Îndepărtarea de adepții inovațiilor

Al-hijrān este numele de acțiune de la hajara și înseamnă, în limbă, părăsirea. Prin îndepărtarea de adepții inovațiilor se înțelege evitarea lor și renunțarea la iubirea lor, la alianța cu ei, la salutarea și vizitarea lor, la cercetarea lor când sunt bolnavi și la cele asemenea.

Îndepărtarea de adepții inovațiilor este obligatorie, după cuvintele Celui Preaînalt:

Nu vei găsi oameni care cred în Allah și în Ziua de Apoi iubindu-i pe cei care I se împotrivesc lui Allah și Trimisului Său.²⁶⁴

De asemenea, Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — s-a îndepărtat de Kaʿb ibn Mālik și de cei doi tovarăși ai săi atunci când au rămas în urmă de la expediția de la Tabūk.

Însă, dacă șederea împreună cu ei aduce folos pentru a le lămuri adevărul și a-i avertiza împotriva inovației, aceasta nu este oprită. Uneori poate fi chiar cerută, după cuvintele Celui Preaînalt:

Cheamă la calea Domnului tău cu înțelepciune și îndemn frumos și discută cu ei în felul cel mai bun!²⁶⁵

Aceasta se poate face prin ședere împreună și discuție directă, dar și prin corespondență și scris. Îndepărtarea de adepții inovațiilor include renunțarea la citirea cărților lor, de teama ispitei pe care o pot aduce sau a răspândirii lor printre oameni. Este obligatoriu să ne ferim de locurile rătăcirii, după cuvintele Profetului — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — despre Dajjāl:

Cel care aude de el să se țină departe de el! Pe Allah, un om se duce la el socotindu-se credincios, dar îl urmează din pricina îndoielilor pe care le stârnește.²⁶⁶

Transmis de Abū Dāwūd. Al-Albānī a spus: „Lanțul său de transmitere este autentic.”

Însă, dacă scopul citirii cărților lor este cunoașterea inovației pentru a o combate, aceasta nu este oprită pentru cine are o credință corectă cu care să se apere și este în stare să le răspundă. Uneori poate fi chiar obligatorie: combaterea inovației este obligatorie, iar ceea ce este necesar pentru împlinirea unei obligații este, la rândul său, obligatoriu.

Disputa și cearta în religie

Al-jidāl este numele de acțiune de la jādala și înseamnă confruntarea cu un adversar pentru a-l învinge. Al-Qāmūs definește al-jadal drept înverșunarea în dispută. Al-khiṣām înseamnă dezbaterea, astfel încât cele două au același sens.

Cearta și disputa în religie se împart în două categorii:

**Prima:** scopul este afirmarea adevărului și înlăturarea falsului. Aceasta este poruncită, fie ca obligație, fie ca faptă recomandată, potrivit împrejurărilor, după cuvintele Celui Preaînalt:

Cheamă la calea Domnului tău cu înțelepciune și îndemn frumos și discută cu ei în felul cel mai bun!²⁶⁷

**A doua:** scopul este șicanarea, biruința propriului eu sau a falsului. Aceasta este urâtă și oprită, după cuvintele Celui Preaînalt:

Nu se ceartă asupra semnelor lui Allah decât cei care nu cred.²⁶⁸

Și după cuvintele Sale:

Au disputat folosindu-se de fals pentru a înlătura prin el adevărul; i-am luat atunci prin pedeapsă. Și cum a fost pedeapsa Mea!²⁶⁹

Semnele adepților inovațiilor și câteva dintre grupările lor

Adepții inovațiilor au semne prin care pot fi recunoscuți, între care:

**1.** Își dau nume altele decât Islamul și Sunna, prin inovațiile pe care le introduc în vorbire, faptă și credință.

**2.** Se țin cu înverșunare de părerile lor și nu se întorc la adevăr, chiar dacă le devine limpede.

**3.** Îi urăsc pe imamii Islamului și ai religiei.

Printre grupările lor se află:

**1. Rāfiḍiții.** Ei exagerează în privința familiei Profetului și îi declară necredincioși sau nelegiuiți pe ceilalți Companioni. Sunt împărțiți în felurite grupări: unii sunt extremiștii care au pretins că ʿAlī este o divinitate, iar alții nu merg atât de departe.

Inovația lor s-a arătat mai întâi în timpul califatului lui ʿAlī ibn Abī Ṭālib, când ʿAbd Allāh ibn Sabaʾ i-a spus:

Tu ești divinitatea!

ʿAlī — Allah să fie mulțumit de el — a poruncit să fie arși, iar conducătorul lor, ʿAbd Allāh ibn Sabaʾ, a fugit la al-Madāʾin.

Doctrina lor despre atribute este felurită: unii asemuiesc, alții neagă atributele, iar alții sunt moderați.

Au fost numiți rāfiḍiți fiindcă l-au respins pe Zayd ibn ʿAlī ibn al-Ḥusayn ibn ʿAlī ibn Abī Ṭālib. Când l-au întrebat despre Abū Bakr și ʿUmar — Allah să fie mulțumit de amândoi —, el a cerut îndurare pentru ei, iar aceștia l-au respins și s-au îndepărtat de el.

Ei înșiși s-au numit șiiți, pretinzând că sunt adepții familiei Profetului, că îi sprijină și că cer dreptul acesteia la conducere.

**2. Jahmiții.** Numele lor se trage de la Jahm ibn Ṣafwān, ucis de Sālim — sau Salm — ibn Aḥwaz în anul 121 H.

În privința atributelor, doctrina lor este negarea și înlăturarea lor; în privința destinului, constrângerea; în privința credinței, irjāʾ: credința ar fi doar recunoașterea în inimă, iar vorbirea și fapta nu ar face parte din credință. Astfel, săvârșitorul unui păcat mare ar fi, în viziunea lor, un credincios cu credință deplină. Ei neagă atributele, susțin constrângerea și irjāʾ și sunt împărțiți în multe grupări.

**3. Khārijiții.** Ei sunt cei care au ieșit să lupte împotriva lui ʿAlī ibn Abī Ṭālib din pricina arbitrajului.

Doctrina lor presupune dezicerea de ʿUthmān și ʿAlī, răzvrătirea împotriva imamului dacă se împotrivește Sunnei, declararea săvârșitorului unui păcat mare drept necredincios și rămânerea lui veșnică în Foc. Sunt împărțiți în numeroase grupări.

**4. Qadariții.** Ei neagă predestinarea faptelor omului și susțin că omul are o voință și o putere independente de voința și puterea lui Allah. Primul care a făcut cunoscută această părere a fost Maʿbad al-Juhanī, spre sfârșitul epocii Companionilor. O primise de la un magian din Basra.

Ei sunt de două feluri: extremiști și neextremiști. Extremiștii neagă cunoașterea, voința și puterea lui Allah, precum și faptul că El creează faptele omului; aceștia au dispărut sau aproape au dispărut. Cei neextremiști cred că Allah cunoaște faptele oamenilor, dar neagă că ele se petrec prin voința și puterea Sa și că El le creează. Aceasta este doctrina la care au ajuns în cele din urmă.

**5. Murjiʾiții.** Ei susțin că fapta este amânată față de credință, adică nu face parte din ea. În viziunea lor, credința este numai recunoașterea în inimă. Nelegiuitul ar fi astfel un credincios cu credință deplină, oricâte păcate ar săvârși sau oricâte acte de ascultare ar lăsa. Când îi declarăm necredincioși pe unii care părăsesc anumite rânduieli ale religiei, ei pun aceasta pe seama absenței recunoașterii din inimă, nu a părăsirii faptei. Aceasta este doctrina jahmiților; ea și doctrina khārijiților se află la cele două extreme opuse.

**6. Muʿtaziliții.** Sunt adepții lui Wāṣil ibn ʿAṭāʾ, care s-a retras din cercul lui al-Ḥasan al-Baṣrī și a stabilit că nelegiuitul se află într-o poziție între cele două: nu este nici credincios, nici necredincios, dar rămâne veșnic în Foc. ʿAmr ibn ʿUbayd l-a urmat în această privință.

În privința atributelor, ei le neagă, asemenea jahmiților. În privința destinului, sunt qadariți: neagă legătura hotărârii și predestinării lui Allah cu faptele omului. Despre săvârșitorul unui păcat mare spun că rămâne veșnic în Foc și că a ieșit din credință, fiind într-o poziție între credință și necredință. În aceste două principii sunt opusul jahmiților.

**7. Karrāmiții.** Sunt adepții lui Muḥammad ibn Karrām, mort în anul 255 H. Ei înclină spre asemuirea lui Allah cu făpturile și spre doctrina irjāʾ și se împart în multe grupări.

**8. Sālimiții.** Sunt adepții unui om numit Ibn Sālim și susțin asemuirea.

Acestea sunt grupările amintite de autor. Apoi el a spus: „Și cei asemenea lor, precum așʿariții, adepții lui al-Ḥasan ʿAlī ibn Ismāʿīl al-Ashʿarī.”

La început, el înclina spre muʿtazilism și a rămas astfel până la vârsta de patruzeci de ani. Apoi și-a făcut cunoscută căința, a arătat netemeinicia doctrinei muʿtaziliților și s-a ținut de doctrina adepților Sunnei — Allah să aibă milă de el. Cei care se revendică de la el au rămas însă la o doctrină aparte, cunoscută drept doctrina așʿariților: nu afirmă dintre atribute decât șapte, despre care pretind că rațiunea le dovedește, iar pe celelalte le interpretează într-un sens îndepărtat de cel vădit. Cele șapte sunt cuprinse în următorul vers:

Viu, Știutor, Atotputernic, Lui Îi aparține vorbirea, Voința, de asemenea auzul și văzul.

Ei mai au și alte inovații cu privire la sensul vorbirii, la destin și la altele.

Neînțelegerile în chestiunile practice

Al-furūʿ este pluralul lui farʿ și înseamnă, în limbă, ceea ce se întemeiază pe altceva. În terminologie, desemnează ceea ce nu ține de credință, precum chestiunile purificării, rugăciunii și cele asemenea.

Neînțelegerea în aceste chestiuni nu este condamnabilă atunci când izvorăște dintr-o intenție sinceră și din efort de judecată, fără patimă și înverșunare. Ea a existat în vremea Profetului — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace —, iar el nu a mustrat-o. La expediția împotriva Banū Qurayẓa, el a spus:

Nimeni să nu împlinească rugăciunea de ʿaṣr decât la Banū Qurayẓa!

Vremea rugăciunii a sosit înainte de a ajunge acolo. Unii au amânat rugăciunea până când au ajuns la Banū Qurayẓa; alții s-au rugat atunci când s-au temut că vremea ei va trece. Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — nu l-a mustrat pe niciunul dintre ei. Transmis de al-Bukhārī.²⁷⁰

De asemenea, aceste neînțelegeri au existat între Companioni, care sunt cea mai bună generație, și nu nasc dușmănie sau ură și nici nu dezbină comunitatea, spre deosebire de neînțelegerile în principiile credinței.

Cuvintele autorului, „Cei care au păreri diferite în aceste chestiuni sunt lăudabili în neînțelegerea lor”, nu sunt o laudă a neînțelegerii, fiindcă acordul este mai bun. El urmărește să înlăture vina de asupra lor: fiecare este lăudabil pentru ceea ce a spus, fiindcă a depus un efort de judecată prin care a dorit adevărul. Este lăudat pentru efortul său și pentru că a urmat ceea ce i s-a arătat ca adevăr, chiar dacă nu l-a nimerit.

Cuvintele sale, „Neînțelegerea în chestiunile practice este o îndurare, iar deosebirile lor sunt o îndurare cuprinzătoare”, înseamnă că aceasta intră în îndurarea și iertarea lui Allah. El nu le-a cerut mai mult decât pot și nu i-a obligat la mai mult decât li s-a arătat. Nu au vină în această neînțelegere, ci intră sub îndurarea și iertarea lui Allah. Dacă nimeresc adevărul, au două răsplăți; dacă greșesc, au o singură răsplată.

Consensul și valoarea sa de dovadă

Al-ijmāʿ înseamnă, în limbă, hotărârea fermă și acordul. În terminologie, este acordul învățaților capabili de efort de judecată din comunitatea lui Muḥammad — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — asupra unei rânduieli religioase, după Profet — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace.

Este o dovadă, după cuvintele Celui Preaînalt:

Dacă aveți o neînțelegere asupra vreunui lucru, întoarceți-l la Allah și la Trimis!²⁷¹

Și după cuvintele Profetului — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace:

Comunitatea mea nu se adună asupra unei rătăciri.²⁷²

Transmis de al-Tirmidhī.

Urmarea unei păreri fără cunoașterea dovezii

At-taqlīd înseamnă, în limbă, punerea unui colier la gât. În terminologie, înseamnă urmarea părerii altcuiva fără dovadă.

Este îngăduită pentru cel care nu poate ajunge singur la cunoaștere, după cuvintele Celui Preaînalt:

Întrebați-i pe cei care au cunoaștere dacă voi nu știți!²⁷³

Cele patru școli cunoscute sunt:

**Școala ḥanafită.** Imamul ei este Abū Ḥanīfa, al-Nuʿmān ibn Thābit, imamul oamenilor din Irak. S-a născut în anul 80 H. și a murit în anul 150 H.

**Școala mālikită.** Imamul ei este Abū ʿAbd Allāh, Mālik ibn Anas, imamul cetății emigrării. S-a născut în anul 93 H. și a murit în anul 179 H.

**Școala shāfiʿită.** Imamul ei este Abū ʿAbd Allāh, Muḥammad ibn Idrīs al-Shāfiʿī. S-a născut în anul 150 H. și a murit în anul 204 H.

**Școala ḥanbalită.** Imamul ei este Abū ʿAbd Allāh, Aḥmad ibn Muḥammad ibn Ḥanbal. S-a născut în anul 164 H. și a murit în anul 241 H.

Există și alte școli, precum cea ẓāhirită, cea zaydī și cea sufyānită și altele. Din cuvintele fiecăruia se ia ceea ce este corect și se lasă ceea ce este greșit. Numai Cartea lui Allah și Sunna Trimisului Său — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — sunt ferite de greșeală.

Îl rugăm pe Allah să ne facă dintre cei care se țin de Cartea Sa și de Sunna Trimisului Său — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — în cele vădite și în cele lăuntrice, să ne ia viața în această stare, să ne ocrotească în această viață și în Viața de Apoi, să nu ne abată inimile după ce ne-a călăuzit și să ne dăruiască îndurare de la El. El este Dăruitorul.

Multă laudă lui Allah, așa cum Domnul nostru iubește și este mulțumit și așa cum se cuvine nobleței Feței Sale și măreției Sale! Laudă lui Allah, prin a Cărui binefacere se desăvârșesc faptele bune! Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace Profetului nostru Muḥammad, familiei sale și Companionilor săi!

Încheiat vineri după-amiază, la 10/1/1392 H.

Scris de autorul său, cel sărac înaintea lui Allah, Muḥammad al-Ṣāliḥ al-ʿUthaymīn.