Comentariu concis la „Strălucirea credinței”

Califatul este o funcție înaltă și o mare răspundere: el înseamnă asumarea conducerii treburilor musulmanilor, cu întâia răspundere în această privință. Este o obligație colectivă, fiindcă treburile oamenilor nu se pot rândui fără el.

Califatul se stabilește printr-unul dintre următoarele trei moduri:

**Primul:** desemnarea de către califul precedent, precum califatul lui ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb, stabilit prin desemnarea lui Abū Bakr — Allah să fie mulțumit de el.

**Al doilea:** acordul celor îndreptățiți să hotărască în numele comunității, fie că au fost desemnați de califul precedent, ca în cazul califatului lui ʿUthmān — Allah să fie mulțumit de el —, asupra căruia au căzut de acord cei desemnați de ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el —, fie că nu au fost desemnați, ca în cazul califatului lui Abū Bakr — Allah să fie mulțumit de el —, potrivit uneia dintre păreri, și al califatului lui ʿAlī — Allah să fie mulțumit de el.

**Al treilea:** impunerea prin forță și biruință, precum califatul lui ʿAbd al-Malik ibn Marwān, atunci când l-a ucis pe Ibn al-Zubayr și i s-a statornicit califatul.

Rânduiala ascultării califului

Ascultarea califului și a celorlalți conducători este obligatorie în ceea ce nu înseamnă neascultare față de Allah, după cuvintele Celui Preaînalt:

O, voi cei care credeți! Ascultați de Allah, ascultați de Trimis și de cei dintre voi care au autoritate!²⁵⁹

Și după cuvintele Profetului — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace:

Musulmanului îi revin ascultarea și supunerea în ceea ce îi place și în ceea ce îi displace, atât timp cât nu i se poruncește un păcat. Dacă i se poruncește un păcat, nu există ascultare și nici supunere.²⁶⁰

Transmis de al-Bukhārī și Muslim. Aceasta se aplică fie că imamul este drept — adică împlinește porunca lui Allah și lasă păcatul —, fie că este nelegiuit, din pricina cuvintelor Profetului — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace:

Cel peste care este pus un conducător și îl vede săvârșind ceva din neascultarea față de Allah să urască neascultarea de Allah pe care o săvârșește, dar să nu-și retragă mâna de la ascultare.²⁶¹

Transmis de Muslim.

Pelerinajul și lupta alături de imami continuă, iar rugăciunea de vineri în spatele lor este îngăduită, fie că sunt drepți, fie că sunt nelegiuiți. Împotrivirea față de ei în aceste privințe duce la dezbinarea musulmanilor și la răzvrătire împotriva conducătorilor.

Hadithul pe care autorul l-a menționat, «ثلاث من أصل الإيمان» — „Trei lucruri țin de temelia credinței...” și celelalte cuvinte ale sale, este slab, după cum a indicat al-Suyūṭī în al-Jāmiʿ al-ṣaghīr. În lanțul său se află un transmițător despre care al-Mizzī a spus că este necunoscut. Al-Mundhirī a spus în prescurtarea sa la Abū Dāwūd: „În lanțul său se află un necunoscut.”

Cele trei însușiri menționate în el sunt:

**Prima:** a se abține de la a-l ataca pe cel care spune: „Nu există altă divinitate în afară de Allah”.

**A doua:**

Lupta pe calea lui Allah continuă.

**A treia:**

Credința în cele hotărâte prin destin.

Răzvrătirea împotriva imamului este interzisă, după cum a spus ʿUbāda ibn al-Ṣāmit — Allah să fie mulțumit de el:

I-am depus Trimisului lui Allah — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — jurământul de ascultare și supunere, când ne este ușor și când ne este greu, când suntem bine dispuși și când ne displace, și chiar dacă alții sunt preferați nouă, și să nu disputăm autoritatea celor care o dețin, decât dacă vedeți o necredință vădită pentru care aveți o dovadă de la Allah.²⁶²

Transmis de al-Bukhārī și Muslim.

Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — a mai spus:

Veți avea conducători ale căror fapte le veți recunoaște ca bune și le veți respinge ca rele. Cel care le respinge este dezvinovățit, iar cel care le urăște este ferit; însă cel care le aprobă și îi urmează... Ei au întrebat: „Să nu luptăm împotriva lor?” El a răspuns: „Nu, atât timp cât se roagă. Nu, atât timp cât se roagă.”²⁶³

Adică acela care le urăște și le respinge în inima sa. Transmis de Muslim.

Printre învățăturile celor două hadithuri se află faptul că părăsirea rugăciunii este necredință vădită. Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — nu a îngăduit ridicarea împotriva imamilor decât în cazul unei necredințe vădite, iar faptul că ei împlinesc rugăciunea a fost pus drept opreliște în calea luptei împotriva lor. Aceasta arată că părăsirea ei îngăduie lupta împotriva lor; lupta nu este îngăduită decât din pricina unei necredințe vădite, după cum arată hadithul lui ʿUbāda.