Virtuțile Islamului

Cuvintele Sale, Preaînaltul:

El v-a numit musulmani mai înainte și în aceasta.

Comentariul

În acest capitol se arată că unii își iau numele de musulmani, dar ies din Islam deoarece săvârșesc unul dintre lucrurile care îl anulează. Un astfel de om se crede musulman, fără să mai fie. De pildă, cel care mărturisește că nu există altă divinitate demnă de adorare în afara lui Allah și că Muḥammad este Trimisul lui Allah, se roagă și postește este musulman. Însă, dacă invocă pe altcineva în afara lui Allah, îi cere ajutorul salvator altcuiva decât lui Allah sau aduce o jertfă pentru altcineva decât Allah, I-a făcut lui Allah un asociat și a ieșit din Islam. Islamul înseamnă supunerea față de Allah prin monoteism, ascultarea de El prin împlinirea poruncilor și dezicerea de politeism și de adepții lui. Acesta este Islamul. Dacă omul săvârșește o faptă, rostește un cuvânt sau nutrește o convingere care se împotrivește Islamului, el nu mai este musulman, chiar dacă se declară ca aparținând Islamului. Cât de des se întâmplă aceasta! Musulmanul trebuie să se ferească de ea, să învețe ce este Islamul adevărat și care sunt lucrurile care îl anulează, pentru a le evita. Dacă nu cunoaște aceste lucruri, poate cădea în ele și poate ieși din Islam fără să își dea seama. Allah — Cel Măreț și Preaînalt — spune:

El v-a ales și nu v-a pus în religie nicio strâmtorare: religia părintelui vostru Ibrāhīm. El v-a numit musulmani mai înainte și în aceasta, pentru ca Trimisul să fie martor asupra voastră, iar voi să fiți martori asupra oamenilor.

Care este religia părintelui nostru Ibrāhīm? Este monoteismul, adorarea curată numai a lui Allah — Cel Atotputernic și Măreț — și dezicerea de politeism și de adepții lui. Aceasta este religia părintelui nostru Ibrāhīm, iar ceea ce i se împotrivește este necredință și asociere de parteneri lui Allah. Aceasta este chemarea tuturor trimișilor, de la primul până la ultimul: ei cheamă la supunerea față de Allah prin adorare și la părăsirea adorării oricui altcuiva.

Am trimis în fiecare comunitate un trimis: „Adorați-L pe Allah și feriți-vă de ṭāghūt!”

Nu am trimis înaintea ta niciun trimis fără să îi revelăm: „Nu există altă divinitate în afara Mea, așadar adorați-Mă!”

De la al-Ḥārith al-Ashʿarī — Allah să fie mulțumit de el! — se relatează că Profetul ﷺ a spus: «Vă poruncesc cinci lucruri pe care Allah mi le-a poruncit: ascultarea, supunerea, jihādul, emigrarea și păstrarea comunității unite. Cel care se desparte de comunitate chiar și cu o șchioapă și-a scos legătura Islamului de la gât, până când se întoarce. Cel care cheamă la chemarea epocii ignoranței este dintre cei strânși în Iad.» Un bărbat a întrebat: «O, Trimis al lui Allah, chiar dacă se roagă și postește?» El a spus: «Chiar dacă se roagă și postește! Chemați, așadar, cu numele dat de Allah, Cel care v-a numit musulmani, credincioși, robi ai lui Allah.» Relatat de Aḥmad și de at-Tirmidhī, care a spus: «Ḥasan ṣaḥīḥ.»³²

Comentariul

În acest hadith, Profetul ﷺ a spus: «Vă poruncesc cinci lucruri»:

Primul: ascultarea și supunerea față de conducătorul musulmanilor. Treburile nu se îndreaptă decât prin ascultarea și supunerea față de conducătorul musulmanilor. Nu este bine ca musulmanii să rămână dezbinați și învrăjbiți; trebuie să se adune și să se unească. Ei nu se pot aduna decât în jurul unui conducător, iar conducerea nu se împlinește decât prin ascultare și supunere, însă fără nesupunere față de Allah, după cum el ﷺ a spus: «Nu se dă ascultare unei făpturi în nesupunere față de Creator.»³³

Ascultarea și supunerea față de conducător sunt, așadar, obligatorii; altfel, musulmanii nu se pot aduna, nu își pot uni glasul și nu pot avea o comunitate sub care să se reunească. Cel care nu ascultă de conducător și nu i se supune nu face parte din comunitate, ci a ieșit din ea. Iar cel care a ieșit din comunitate și-a scos legătura Islamului de la gât. Aceasta este o amenințare aspră. Nu este un lucru ușor ca omul să se izoleze de musulmani și să se deosebească de ei pe baza propriei judecăți și păreri. Unirea este necesară pentru ca glasul musulmanilor să fie unul, interesele lor să fie împlinite și treburile lor să se așeze.

Al doilea: jihādul pe calea lui Allah pentru înălțarea Cuvântului Său. Allah — Cel Măreț și Preaînalt — a poruncit mai întâi chemarea necredincioșilor și a politeiștilor la Islam, fiindcă acesta este religia lui Allah — Cel Atotputernic și Măreț —, iar celelalte sunt neîntemeiate. Chemarea la această religie este, așadar, necesară. Pentru cel care răspunde și acceptă chemarea, laudă lui Allah! Iar în cazul celui care refuză, jihādul este necesar: lupta pentru înălțarea Cuvântului lui Allah și ștergerea politeismului de pe pământ. Preaînaltul a spus:

Luptați împotriva lor până când nu va mai fi ispitire și religia va fi în întregime a lui Allah.

Nu se cuvine ca o parte a religiei să Îi fie dedicată lui Allah, iar alta altcuiva, pentru că Allah este Creatorul, Dătătorul de hrană, Cel care dă viață și moarte și Care cârmuiește totul. El este Cel îndreptățit să fie adorat. Nu există religie adevărată în afara religiei lui Allah — Cel Măreț și Preaînalt:

Caută ei oare altă religie decât pe cea a lui Allah, când Lui I s-au supus

— adică I s-au plecat —

cei din ceruri și de pe pământ, de bunăvoie sau fără voie?

Toate făpturile Îi sunt supuse lui Allah: fie de bunăvoie, prin urmarea Legii și ascultarea de trimiși — aceștia sunt musulmanii din orice timp și loc —, fie fără voie, adică supunându-se fără voie hotărârii și sorții rânduite de Allah. Hotărârea și soarta rânduite de Allah îi cuprind atât pe necredincioși, cât și pe musulmani; robul necredincios I se supune lui Allah fără voie, nu de bunăvoie.

Religia adevărată este religia lui Allah — Cel Măreț și Preaînalt —, nu alta, iar în Ziua Învierii Allah nu va accepta de la nimeni o altă religie. De vreme ce așa stau lucrurile, nu există loc pentru păstrarea unei alte religii decât Islamul. Jihādul este, așadar, necesar pentru ca adorarea să Îi fie dedicată numai lui Allah — Cel Atotputernic și Măreț. Aceasta este adorarea pentru care Allah a creat făpturile, pe care a trimis trimișii să o lămurească și pe care le-a poruncit-o robilor.

Jihādul pe calea lui Allah înseamnă lupta, adică lupta împotriva politeiștilor dacă refuză să accepte Islamul. Jihādul este o obligație pentru musulmani potrivit putinței lor. Preaînaltul a spus:

V-a fost prescrisă lupta, deși vă este neplăcută. Se poate să urâți un lucru și el să fie bun pentru voi; și se poate să iubiți un lucru și el să fie rău pentru voi.

Jihādul este, așadar, obligatoriu, dar potrivit putinței. Dacă musulmanii au forța și capacitatea de a alcătui oști și de a porni în campanie împotriva necredincioșilor, aceasta devine obligatorie pentru ei. Jihādul trebuie să existe, iar existența lui este o obligație colectivă: dacă îl îndeplinesc suficienți oameni, păcatul este înlăturat de la ceilalți; pentru restul rămâne recomandat și este dintre cele mai bune acte de adorare. Dacă nu îl îndeplinesc suficienți oameni, toți poartă păcatul. Jihādul este o obligație colectivă necesară. Dacă însă musulmanii nu au putința, așteaptă până dobândesc putere. Profetul ﷺ a rămas la Makkah treisprezece ani după ce a fost trimis, limitându-se la chemarea la Allah — Cel Atotputernic și Măreț —, fără să i se poruncească jihādul, deoarece musulmanii nu erau capabili de el în acea perioadă. Când a emigrat ﷺ la Madīnah și a dobândit sprijinitori și ajutoare, Allah le-a impus jihādul, fiindcă atunci erau capabili să îl îndeplinească. Aceasta este a doua chestiune.

Al treilea: emigrarea. Cuvântul hijrah provine din hajr, care înseamnă părăsirea unui lucru. Preaînaltul a spus:

Și de necurăție îndepărtează-te!

„Necurăția” înseamnă idolii, iar îndepărtarea de ei înseamnă părăsirea lor. Acesta este sensul în limbă.

În Legea religioasă, emigrarea înseamnă mutarea dintr-un ținut al necredinței într-un ținut al Islamului, pentru a-ți salva religia. Musulmanul nu rămâne printre necredincioși dacă poate emigra în ținuturile musulmanilor, deoarece, dacă rămâne printre necredincioși, aceștia îl influențează, iar el se lasă influențat de ei, ori îl împiedică să Îl adore pe Allah — Cel Atotputernic și Măreț — și îl constrâng la necredință. Emigrarea este, așadar, necesară când există putința. Allah i-a amenințat pe cei care nu au emigrat, deși puteau, din atașament față de patria sau averile lor, prin cuvintele Sale:

Celor pe care îngerii îi iau, pe când își nedreptățesc propriile suflete, le spun: „În ce stare v-ați aflat?” Ei spun: „Am fost slăbiți pe pământ.” Îngerii spun: „Nu era oare pământul lui Allah destul de larg ca să emigrați pe el?”

Adică: dacă erați slăbiți în acel ținut și nu puteați să vă manifestați religia, de ce nu v-ați mutat într-un ținut unde ați fi fost puternici?

Aceștia vor avea drept adăpost Iadul. Și ce rea destinație! Afară de cei slăbiți dintre bărbați, femei și copii, care nu pot găsi niciun mijloc și nu cunosc nicio cale. Pe aceștia se poate ca Allah să îi ierte — iar Allah este Iertător și Atoateiertător. Cel care emigrează pe calea lui Allah va găsi pe pământ multe locuri de refugiu și belșug.

În loc să fie strâmtorat în acel loc, el găsește un pământ larg.

Cel care iese din casa sa emigrând către Allah și Trimisul Său, apoi îl ajunge moartea, răsplata lui Îi revine lui Allah. Allah este Atoateiertător și Îndurător.

Dacă moare pe drum, Allah i-a înscris răsplata emigrării. Acesta este un mare har.

Așadar, emigrarea este necesară și este alăturată jihādului:

Cei care au crezut, au emigrat și au luptat cu averile și cu sufletele lor pe calea lui Allah.

Emigrarea este alăturată jihādului pe calea lui Allah și are o mare virtute.

Al patrulea: comunitatea unită. Înseamnă să rămâi alături de comunitatea musulmanilor și să nu te desparți de ea. Comunitatea este o pavăză, iar aflarea ta alături de ea îți dă putere și ocrotire. Izolarea te pune în primejdie pe tine și religia ta. Rămâi, așadar, alături de comunitatea musulmanilor și de conducătorul lor și nu te despărți de ei. Cel care iese din comunitate și părăsește ascultarea și supunerea și-a scos legătura Islamului de la gât, așa cum arată hadithul. Într-un alt hadith: «Cel care se desparte de comunitate chiar și cu o șchioapă și moare, moare de o moarte a epocii ignoranței.»³⁴ Musulmanul trebuie să rămână alături de musulmani și să nu se despartă de ei: să fie alături de ei cu trupul, cu părerea, cuvântul și fapta sa. Nu este îngăduit să fie alături de ei numai cu trupul, dar să li se împotrivească în opinie, adoptând o altă părere.

Mai grav este dacă ridică armele împotriva musulmanilor. Dacă ridică armele, a încălcat legământul de ascultare și a ieșit din comunitatea musulmanilor, adică a devenit dintre khawārij. Trebuie, așadar, combătut și oprit. Dacă însă împărtășește părerea khawārijilor și o consideră dreaptă, dar nu a ridicat armele, este lăsat în pace, deși este socotit dintre khawārij.

«Cel care se desparte de comunitate chiar și cu o șchioapă și-a scos legătura Islamului de la gât, până când se întoarce» — adică până când se căiește înaintea lui Allah. Aici se deschide o cale pentru cel pe care propriul suflet l-a ispitit sau căruia propovăduitorii rătăcirii i-au înfrumusețat ieșirea din comunitate. Allah i-a dat șansa de a se căi și de a se întoarce. Celui care se căiește, Allah îi primește căința.

Al cincilea: «Cel care cheamă la chemarea epocii ignoranței este dintre cei strânși în Iad.»

Musulmanul trebuie să se dezică de practicile epocii ignoranței și să nu se asemene oamenilor ei, pentru că acea epocă înseamnă necredință și rătăcire. Să nu își însușească moravurile oamenilor ei. Epoca ignoranței este ceea ce a fost înainte de trimiterea Profetului ﷺ. Cel pe care mândria și partizanatul îl împing să se despartă de comunitate are o trăsătură dintre trăsăturile epocii ignoranței.

Aceasta este epoca ignoranței. Când Trimisul lui Allah ﷺ a fost trimis, ignoranța generală a dispărut și au venit cunoașterea, Coranul și Sunnah. Ignoranța generală a dispărut, laudă lui Allah! Pot însă rămâne forme ale ignoranței la unele persoane, în unele ținuturi sau la unele triburi. Ignoranța generală a dispărut prin Islam, laudă lui Allah! De aceea, el ﷺ a spus: «Patru lucruri din epoca ignoranței se află în comunitatea mea și oamenii nu le vor părăsi: fălirea cu obârșia, ponegrirea descendenței, cererea ploii prin stele și bocirea mortului.»³⁵ Cel care face unul dintre aceste lucruri a săvârșit o practică a epocii ignoranței; adică în el se află o trăsătură a ei. Când unul dintre companioni l-a ocărât pe un frate al său din pricina mamei lui, spunându-i: «Fiu al celei negre!», Trimisul lui Allah ﷺ i-a spus: «L-ai ocărât din pricina mamei sale?! Ești un om în care se află o trăsătură a ignoranței.»³⁶ Adică în tine se află o trăsătură dintre trăsăturile epocii ignoranței.

Fălirea cu obârșia, ponegrirea descendenței, cererea ploii prin stele și bocirea mortului sunt toate dintre practicile epocii ignoranței.

Musulmanii trebuie să le părăsească. La fel și partizanatul tribal, prin care omul își părtinește tribul. Musulmanii sunt asemenea unui singur trup: nu există deosebire între un musulman și altul și nu se disting unii de alții prin descendență sau obârșie. Toți sunt musulmani; sunt o singură mână și o singură construcție, iar noblețea lor este una. Nimeni să nu își părtinească tribul, conducătorul sau șeicul; acestea sunt dintre practicile epocii ignoranței. Credinciosul se întoarce la adevăr oricare ar fi el, acceptă adevărul de la oricine îl are și i se supune, fie că adevărul se află la conducătorul său, la tribul său, la grupul său ori la alți musulmani.

Într-una dintre expediții, un bărbat dintre anṣār s-a certat cu un bărbat dintre muhājirūn și s-au bătut. Cel dintre muhājirūn a strigat: «O, muhājirūn, săriți în ajutor!» Iar cel dintre anṣār a strigat: «O, anṣār, săriți în ajutor!» Profetul ﷺ a auzit și a spus: «Oare chemarea epocii ignoranței, cât timp eu sunt printre voi?! Părăsiți-o, căci este urât mirositoare!»³⁷

Nu îi este, așadar, îngăduit omului să își părtinească tribul sau să caute ocrotire numai la el, ci caută ocrotire la musulmani în general. Profetul ﷺ a socotit această chemare drept una dintre practicile epocii ignoranței. Allah — Cel Măreț și Preaînalt — le spune soțiilor Trimisului ﷺ:

Și nu vă afișați podoabele precum în epoca de dinainte a ignoranței.

El, Slăvitul și Preaînaltul, spune:

Gândeau despre Allah neadevărul, gândul epocii ignoranței.

El spune:

Când cei care nu credeau și-au pus în inimi înverșunarea, înverșunarea epocii ignoranței.

Înverșunarea, afișarea podoabelor și chemarea epocii ignoranței, naționalismul arab și judecata epocii ignoranței — despre care Preaînaltul a spus:

Judecata epocii ignoranței o caută ei oare?

— sunt toate respinse. Noi suntem musulmani; Allah ne-a înnobilat prin Islam, după cum conducătorul credincioșilor, ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el! — a spus: «Suntem o comunitate pe care Allah a înnobilat-o prin Islam. Oricând căutăm măreția în altceva, Allah ne umilește.» Măreția se află numai în Islam:

A lui Allah este măreția, a Trimisului Său și a credincioșilor, însă ipocriții nu știu.

Măreția Îi aparține lui Allah, Trimisului Său și credincioșilor.

Acestea sunt practicile epocii ignoranței. Datoria este să le respingem, să le părăsim și să ne îndepărtăm de ele. Șeicul — după cum știți — are o scriere numită Masāʾil al-Jāhiliyyah, în care a pomenit mai multe practici ale epocii ignoranței pentru a avertiza împotriva lor. Ea cuprinde peste o sută de chestiuni sau peste o sută douăzeci, toate dintre chestiunile epocii ignoranței. Musulmanul trebuie să le evite, precum și celelalte practici ale acelei epoci.

A spus: «Cel care cheamă la chemarea epocii ignoranței este dintre cei strânși în Iad.»

Aceasta este o amenințare aspră: el ajunge dintre oamenii Focului deoarece a chemat la chemarea epocii ignoranței. Musulmanul trebuie să cheme în numele Islamului, nu prin chemarea epocii ignoranței.

«Un bărbat a întrebat: „O, Trimis al lui Allah, chiar dacă se roagă și postește?” El a spus: „Chiar dacă se roagă și postește! Chemați, așadar, cu numele dat de Allah, Cel care v-a numit musulmani, credincioși, robi ai lui Allah.”»

Adică este dintre cei strânși în Iad chiar dacă se roagă și postește: este pedepsit pentru această trăsătură. Credinciosul poate fi pedepsit în Foc chiar dacă nu a căzut în necredință. El poate fi pedepsit în Foc pentru un păcat mare, apoi să iasă din el.

În Ṣaḥīḥ: «Cel care se desparte de comunitate chiar și cu o șchioapă și moare, moare de o moarte a epocii ignoranței.»³⁸

Comentariul

Și aici se îndeamnă la păstrarea legăturii cu comunitatea. «Cel care se desparte de comunitate chiar și cu o șchioapă» — adică oricât de puțin, prin cea mai mică despărțire — și moare în această stare, fără să se fi căit. Aici se deschide o cale pentru cel încercat de abateri și încălcări: să se căiască înainte de moarte. Dacă însă moare înainte să se căiască, moare de o moarte a epocii ignoranței; adică moare având o trăsătură dintre trăsăturile acelei epoci.

Tot acolo: «Oare chemarea epocii ignoranței, cât timp eu sunt printre voi?!»³⁹

Comentariul

Aceste cuvinte privesc întâmplarea amintită mai înainte, dintr-una dintre expediții, când doi tineri s-au bătut: unul dintre muhājirūn, iar celălalt dintre anṣār. Fiecare și-a chemat grupul: cel dintre muhājirūn i-a chemat pe muhājirūn, iar cel dintre anṣār i-a chemat pe anṣār. Aceasta este dintre chemările epocii ignoranței. Ei erau musulmani și nu le era îngăduit să cheme prin chemarea epocii ignoranței.

Abū al-ʿAbbās a spus: «Orice apartenență care iese din chemarea Islamului și a Coranului, fie ea de descendență, ținut, neam, școală sau cale, este dintre chemările de solidaritate ale epocii ignoranței.»

Comentariul

Abū al-ʿAbbās, Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah — Allah să aibă milă de el! — a explicat ce este ignoranța: orice iese din Islam și din Coran. Musulmanul trebuie să își afirme apartenența la Islam și la Coran, nu la trib sau la ținut din înverșunare și fălire. Nu îi este îngăduit să își caute mândria în trib, ci în Islam, nici în ținut. Ținuturile musulmanilor sunt toate deopotrivă, fără ca unele să aibă întâietate asupra altora, afară de cele cărora Allah le-a dat întâietate asupra altora, precum Makkah și Madīnah. Restul ținuturilor musulmanilor sunt toate deopotrivă, fie că sunt în Răsărit sau în Apus. Musulmanul nu se fălește nici cu descendența, nici cu ținuturile, nici cu neamul, spunând: „Eu sunt arab, iar tu ești nearab.” Aceasta nu este îngăduită. Cât timp celălalt este musulman, este fratele tău:

Credincioșii sunt frați.

Arabi și nearabi, djinni și oameni, toți sunt frați prin credință și Islam.

«Sau școală»: dintre școlile învățaților, precum cea ḥanafită, mālikită, shāfiʿită, ḥanbalită, ẓāhirită și altele. Nu este îngăduit să le urmezi cu partizanat. Urmezi dovada: ceea ce corespunde dovezii acceptăm, fie că este părerea imamului nostru, fie a altuia. Toți învățații sunt imami, laudă lui Allah! Toți învățații Ahl as-Sunnah sunt imami: Abū Ḥanīfah este imamul nostru, iar ash-Shāfiʿī, Mālik și Aḥmad sunt imamii noștri. Nu ne dezbinăm spunând: „Eu sunt ḥanafit, iar tu ești ḥanbalit”, și așa mai departe. Noi urmăm dovada. Dacă dovada ne apare limpede, fie că este de partea imamului meu, fie a imamului tău, ea trebuie urmată. Nu părtinim opinia unui imam sau școala lui, ci ne ținem de adevăr.

«Sau cale»: dintre căile sufite. Sufiții au mai multe căi; fiecare grup are o cale și un șeic și manifestă partizanat pentru acestea, precum Naqshbandiyyah, Tijāniyyah, Burhāniyyah, Qādiriyyah și altele.

Ei au multe căi. În Islam nu există asemenea împărțiri: Islamul este unul singur, iar musulmanii sunt frați. Nu există naqshbandī, qādirī, burhānī și celelalte asemenea. Toate acestea sunt dintre uneltirile Satanei împotriva musulmanilor. Musulmanii trebuie să fie o singură comunitate și să urmeze Cartea lui Allah, Sunnah Trimisului lui Allah ﷺ și calea înaintașilor lor dreptcredincioși.

«Este dintre chemările de solidaritate ale epocii ignoranței»: despre toate aceste lucruri, Shaykh al-Islām spune că sunt dintre chemările epocii ignoranței. «Celui care cheamă prin chemările de solidaritate ale epocii ignoranței spuneți-i să muște din organul genital al tatălui său și nu folosiți eufemisme.»⁴⁰

Mai mult, când un muhājir și un anṣārī s-au certat, cel dintâi a strigat: «O, muhājirūn, săriți în ajutor!», iar celălalt: «O, anṣār, săriți în ajutor!» El ﷺ a spus: «Oare chemarea epocii ignoranței, cât timp eu sunt printre voi?!» Și s-a mâniat foarte tare din această pricină.

Comentariul

Deși termenul muhājirūn este un termen religios, iar termenul anṣār este și el religios, nu este îngăduit să folosim anṣār și muhājirūn drept chemări de partizanat. Muhājirūn și anṣār sunt frați și alcătuiesc o singură comunitate. Nu îi despărțim, alipindu-ne unora și lăsându-i pe ceilalți. Toți sunt frații noștri.