Al-Tibyān

În Ṣaḥīḥ-ul lui Muslim — Allah să fie mulțumit de el — s-a transmis în mod autentic de la Tamīm al-Dārī — Allah să fie mulțumit de el — că Profetul ﷺ a spus: „Religia este devotament sincer.” Am întrebat: „Față de cine?” A răspuns: „

1. Față de Allah.

2. Față de Cartea Sa.

3. Față de Trimisul Său.

4. Față de conducătorii musulmanilor.

5. Față de toți musulmanii.”

Învățații — Allah să aibă milă de ei — au spus: „Devotamentul sincer față de Cartea lui Allah Preaînaltul înseamnă a crede că ea este cuvântul lui Allah Preaînaltul și pogorârea Sa, că nimic din vorbirea făpturilor nu îi seamănă și că toate făpturile laolaltă nu sunt în stare să aducă ceva asemenea ei; apoi a o cinsti, a o recita așa cum se cuvine, a-i înfrumuseța recitarea, a fi smerit în timpul ei, a rosti corect literele sale în recitare, a o apăra de interpretările celor care o denaturează și de atacurile celor răzvrătiți, a crede cele cuprinse în ea, a respecta hotărârile ei, a-i înțelege științele și pildele, a purta grijă îndemnurilor sale, a cugeta la minunile sale, a pune în practică cele cu înțeles limpede și a primi cu supunere cele cu înțeles neclar, a cerceta ceea ce are sens general și ceea ce are sens particular, ceea ce abrogă și ceea ce a fost abrogat, a-i răspândi științele și a chema la ea și la cele amintite despre devotamentul față de ea.”

Datoria cinstirii Coranului

Musulmanii au căzut de acord asupra obligației de a cinsti Nobilul Coran în toate privințele, de a-l feri de înjosire și de a-l păzi. Au căzut de acord că acela care tăgăduiește o literă din ceea ce este recunoscut prin consens sau adaugă o literă pe care nimeni nu a recitat-o, știind aceasta, este necredincios. Imamul și memoratorul de hadith Abū al-Faḍl, judecătorul ʿIyāḍ — Allah să aibă milă de el — a spus: „Să știi că acela care disprețuiește Coranul ori exemplarul său scris sau ceva din el, le insultă, tăgăduiește o literă, declară mincinoasă vreo hotărâre ori veste afirmată limpede în el, afirmă ceea ce el neagă ori neagă ceea ce el afirmă, știind aceasta, sau se îndoiește de vreunul dintre aceste lucruri este necredincios, prin consensul musulmanilor. La fel, cel care tăgăduiește Tora, Evanghelia ori cărțile pogorâte de Allah, nu crede în ele, le insultă ori le disprețuiește este necredincios. Atenționare. Musulmanii au căzut de acord că acel Coran care este recitat în ținuturi și scris în exemplarele aflate în mâinile musulmanilor, cuprins între cele două coperți, de la începutul surei «Laudă lui Allah, Domnul lumilor» până la sfârșitul surei «Spune: Caut adăpost la Domnul oamenilor», este cuvântul lui Allah și revelația Sa pogorâtă Profetului Său Muḥammad ﷺ și că tot ceea ce se află în el este adevăr. Acela care înlătură o literă din el în mod voit, o înlocuiește cu alta ori adaugă o literă care nu este cuprinsă în exemplarul recunoscut prin consens și despre care există consens că nu este Coran, făcând toate acestea intenționat, este necredincios.” Abū ʿUthmān ibn al-Ḥadhdhāʾ a spus: „Toți oamenii unicității lui Allah sunt de acord că tăgăduirea unei litere din Coran este necredință.” Juriștii Bagdadului au căzut de acord să-i ceară pocăința recitatorului Ibn Shanabūdh, unul dintre imamii recitării care predau acolo alături de Ibn Mujāhid, fiindcă recita și preda variante izolate de litere care nu se află în exemplar. Au întocmit pentru el un document de revenire și pocăință, în care l-au pus să mărturisească împotriva propriei persoane, în adunarea vizirului Abū ʿAlī ibn Muqlah, în anul 323. Abū Muḥammad ibn Abī Zayd a dat o hotărâre despre cel care îi spune unui copil: „Allah să-l blesteme pe dascălul tău și ceea ce te-a învățat”, apoi zice: „Am avut în vedere purtarea rea, nu Coranul.” El a spus că vorbitorul este pedepsit disciplinar. A spus: „Cât despre cel care blestemă exemplarul Coranului, acesta este omorât.” Aici se încheie cuvintele judecătorului ʿIyāḍ — Allah să aibă milă de el.

Statutul explicării Coranului

Este interzisă explicarea lui fără cunoaștere și vorbirea despre înțelesurile sale de către cel care nu are competența necesară. Hadithurile în acest sens sunt numeroase și există consens asupra lui.

Cât despre explicarea lui de către învățați, ea este îngăduită și bună, prin consens. Cel competent în explicare, care stăpânește mijloacele prin care se cunoaște sensul și are o convingere întemeiată despre intenția textului, îl explică dacă este vorba de ceva ce poate fi înțeles prin cercetare: sensuri, hotărâri vădite ori ascunse, exprimări generale ori particulare, analiză gramaticală și altele. Dacă este vorba de ceva ce nu poate fi înțeles prin cercetare, precum lucrurile care se cunosc prin transmitere și explicarea cuvintelor limbii, nu este îngăduit să vorbească decât pe baza unei transmiteri autentice de la specialiștii de încredere. Celui necompetent, fiindcă nu stăpânește toate mijloacele necesare, îi este interzis să explice; îi este însă îngăduit să transmită explicarea de la specialiștii de încredere.

Cei care explică potrivit propriei păreri, fără o dovadă corectă, sunt de mai multe feluri:

1. Unii aduc versetul ca dovadă pentru a-și confirma școala și a-și întări propria părere, deși nu au o convingere întemeiată că acesta este sensul urmărit de verset; ei urmăresc numai să-și biruie potrivnicul.

2. Alții urmăresc să cheme la bine și aduc un verset ca dovadă fără să le fie limpede că el arată ceea ce spun.

3. Alții îi explică termenii arabi fără să cerceteze sensurile lor la specialiști. Acestea sunt lucruri care se iau numai prin învățare de la cunoscătorii limbii arabe și ai explicării Coranului: sensul cuvântului, analiza sa gramaticală, omisiunile, prescurtările, elementele subînțelese, sensul propriu și cel figurat, exprimarea generală și particulară, ordinea schimbată a cuvintelor, exprimarea succintă și lămurirea ei și celelalte lucruri care se abat de la sensul aparent. Cunoașterea limbii arabe singură nu este de ajuns: trebuie cunoscute și cuvintele exegeților despre verset, fiindcă ei pot fi de acord asupra lăsării sensului aparent ori asupra intenției unui sens

particular, a unui element subînțeles ori a altceva care se abate de la sensul aparent. La fel, când un cuvânt are mai multe înțelesuri, iar omul știe că într-un loc este urmărit unul dintre ele, apoi explică prin el toate locurile în care cuvântul apare. Toate acestea sunt explicare după propria părere și sunt interzise. Allah știe cel mai bine.

Statutul disputei

Sunt interzise cearta despre Coran și disputa asupra lui fără drept. De pildă, omului îi este limpede că un verset arată ceva contrar școlii sale, dar există o posibilitate slabă de a-l potrivi cu ea; el îl interpretează potrivit școlii sale și se ceartă pentru aceasta, deși sensul vădit contrazice ceea ce spune. Cel căruia acest sens nu îi este limpede este scuzat. S-a transmis în mod autentic că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Disputa despre Coran este necredință.” Al-Khaṭṭābī a spus că prin mirāʾ se înțelege îndoiala. S-a spus că este disputa care strecoară îndoială asupra lui. S-a spus că este disputa oamenilor patimilor despre versetele predestinării și altele asemenea.

Conduita celui care întreabă despre el

Cel care dorește să întrebe de ce un verset este înaintea altuia în exemplar, despre potrivirea unui verset cu locul unde se află ori despre ceva asemănător se cuvine să spună: „Care este înțelepciunea în aceasta?”

Conduita oamenilor față de el

Este dezaprobat să spună: „Am uitat cutare verset.” Să spună în schimb: „Am fost făcut să-l uit” sau „L-am omis.”

În cele două Ṣaḥīḥ-uri s-a transmis în mod autentic de la ʿAbd Allāh ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el — că Trimisul lui Allah ﷺ a spus:

„Niciunul dintre voi să nu spună: Am uitat cutare și cutare verset; ci este un lucru pe care a fost făcut să-l uite.” Într-o altă versiune, tot în cele două Ṣaḥīḥ-uri: „Rău este pentru unul dintre voi să spună: Am uitat cutare și cutare verset; el a fost făcut să-l uite.” Tot în cele două Ṣaḥīḥ-uri s-a transmis în mod autentic de la ʿĀʾishah — Allah să fie mulțumit de ea — că Profetul ﷺ a auzit un om recitând și a spus: „Allah să aibă milă de el! Mi-a adus aminte de un verset pe care îl omisesem.” Într-o versiune autentică: „Pe care fusesem făcut să-l uit.” Cât despre ceea ce Ibn Abī Dāwūd a relatat de la Abū ʿAbd al-Raḥmān al-Sulamī, învățatul de seamă din generația Urmașilor, că a spus: „Nu spune: Am omis cutare verset; spune: Mi-a scăpat”, aceasta este împotriva celor stabilite prin hadithul autentic. Ne bizuim pe hadith: este îngăduit să spună „Am omis”, fără ca aceasta să fie dezaprobată.

Denumirea surelor

Este îngăduit să se spună sura al-Baqarah, sura Āl ʿImrān, sura al-Nisāʾ, sura al-Māʾidah, sura al-Anʿām și, la fel, celelalte; nu este nimic dezaprobat în aceasta. Unii dintre cei de demult au dezaprobat-o și au spus să se zică: „Sura în care este amintită vaca”, „Sura în care este amintită familia lui ʿImrān”, „Sura în care sunt amintite femeile” și așa mai departe. Opinia corectă este prima. În cele două Ṣaḥīḥ-uri sunt stabilite cuvintele Trimisului lui Allah ﷺ „sura al-Baqarah”, „sura al-Kahf” și nenumărate altele. La fel s-a transmis de la Companioni — Allah Preaînaltul să fie mulțumit de ei. Ibn Masʿūd a spus: „Acesta este locul celui căruia i-a fost pogorâtă sura al-Baqarah.” Tot de la el, în cele două Ṣaḥīḥ-uri:

„I-am recitat Trimisului lui Allah ﷺ sura al-Nisāʾ.” Hadithurile și cuvintele înaintașilor pe această temă sunt prea multe pentru a fi numărate. Cuvântul sūrah are două forme: cu hamzah și fără ea. Cea fără hamzah este mai aleasă și este cea folosită în Coran. Printre cei care au amintit ambele forme se numără Ibn Qutaybah, în Gharīb al-Ḥadīth.

Numirea lecturilor după recitatori

Nu este dezaprobat să se spună: „Aceasta este lectura lui Abū ʿAmr”, „lectura lui Nāfiʿ”, „a lui Ḥamzah”, „a lui al-Kisāʾī” ori a altuia. Aceasta este opinia aleasă, urmată de înaintași și de cei de după ei fără dezaprobare. Ibn Abī Dāwūd a relatat că Ibrāhīm al-Nakhaʿī a spus: „Ei dezaprobau să se spună: Sunna lui cutare și lectura lui cutare.” Opinia corectă este cea arătată mai înainte.

Ascultarea Coranului de către necredincios

Necredinciosul nu este împiedicat să asculte Coranul, potrivit cuvintelor lui Allah Preaînaltul:

Dacă vreunul dintre politeiști îți cere adăpost, dă-i adăpost, ca să audă cuvântul lui Allah.

Este însă împiedicat să atingă exemplarul scris. Îi poate fi predat Coranul? Învățații școlii noastre au spus: dacă nu există nădejde să primească Islamul, nu este îngăduit să fie învățat; dacă există nădejde, sunt două opinii: cea mai corectă îngăduie, din nădejdea primirii Islamului; a doua nu îngăduie, după cum nu îi este îngăduit să i se vândă un exemplar, chiar dacă există nădejde să primească Islamul. Dacă îl vedem învățând, trebuie împiedicat? Există două opinii.

Scrierea Coranului pe vase

Învățații au avut păreri diferite despre scrierea Coranului într-un vas, spălarea lui și darea apei de băut bolnavului.

Al-Ḥasan, Mujāhid, Abū Qilābah și al-Awzāʿī au spus că nu este nicio problemă, iar al-Nakhaʿī a dezaprobat-o. Judecătorul Ḥusayn, al-Baghawī și alți învățați ai școlii noastre au spus că, dacă se scrie Coranul pe dulciuri ori pe alte alimente, nu este nicio problemă să fie mâncate. Judecătorul a spus: „Dacă este o bucată de lemn, arderea ei este dezaprobată.”

Scrierea textelor de protecție

Opinia școlii noastre este că gravarea Coranului și a numelor lui Allah Preaînaltul pe pereți și pe haine este dezaprobată. ʿAṭāʾ a spus că nu este nicio problemă cu scrierea Coranului pe peretele dinspre qiblah al moscheii. Cât despre scrierea textelor de protecție din Coran, Mālik a spus că nu este nicio problemă dacă se află într-un tub de trestie ori într-o învelitoare de piele cusută. Unii învățați ai școlii noastre au spus că, dacă într-un asemenea obiect se scrie Coran împreună cu altceva, nu este interzis, dar este mai bine să fie lăsat, fiindcă este purtat și în stare de impuritate rituală. Dacă este scris, să fie păzit în felul arătat de imamul Mālik — Allah să aibă milă de el. Așa a dat fatwa și șeicul Abū ʿAmr ibn al-Ṣalāḥ — Allah să aibă milă de el.

Ruqyah și suflarea ușoară

Ibn Abī Dāwūd a relatat de la Companionul Abū Juḥayfah — Allah să fie mulțumit de el —, al cărui nume era Wahb ibn ʿAbd Allāh, deși s-a spus și altceva, și de la al-Ḥasan al-Baṣrī și Ibrāhīm al-Nakhaʿī, că au dezaprobat-o. Opinia aleasă este că nu este dezaprobată, ci este o Sunna recomandată. S-a transmis în mod autentic de la ʿĀʾishah — Allah să fie mulțumit de ea — că, în fiecare noapte, când Profetul ﷺ mergea la culcare, își unea palmele, sufla ușor în ele și recita în ele „Spune: El este Allah, Unicul”, „Spune: Caut adăpost la Domnul zorilor” și „Spune: Caut adăpost la Domnul oamenilor”, apoi își ștergea cu ele cât putea din trup. Începea cu capul, cu fața și cu partea dinainte a trupului și făcea aceasta de trei ori. L-au relatat al-Bukhārī și Muslim în cele două Ṣaḥīḥ-uri. Unele versiuni din cele două Ṣaḥīḥ-uri adaugă la acestea. Într-una, ʿĀʾishah — Allah să fie mulțumit de ea — a spus: „Când s-a îmbolnăvit, îmi poruncea să fac eu aceasta pentru el.” Într-alta: „În boala în care a murit, Profetul ﷺ recita asupra sa surele de adăpost și sufla ușor.” ʿĀʾishah — Allah să fie mulțumit de ea — a spus: „Când boala i s-a îngreunat, recitam asupra lui și suflam, apoi îl ștergeam cu propria sa mână, pentru binecuvântarea ei.” Într-alta: „Când se îmbolnăvea, recita asupra sa surele de adăpost și sufla ușor.” Învățații limbii au spus că nafth înseamnă o suflare ușoară, fără salivă. Allah știe cel mai bine.