Al-Tibyān

Acest capitol reprezintă scopul cărții, iar tema sa este foarte întinsă. Voi arăta numai câteva dintre ideile sale principale, pentru a evita lungimea și de teamă ca cititorul să nu se plictisească. Mai întâi, recitatorul trebuie să aibă intenția curată, așa cum am arătat mai înainte, și să respecte conduita cuvenită față de Coran. Să-și aducă în inimă faptul că Îi vorbește lui Allah Preaînaltul și să recite în starea celui care Îl vede pe Allah Preaînaltul, fiindcă, deși el nu Îl vede, Allah Preaînaltul îl vede pe el.⁵

Folosirea siwāk-ului

Când dorește să recite, se cuvine să-și curețe gura cu siwāk-ul ori prin alt mijloc. Cel mai bine este ca siwāk-ul să fie o rămurică de arāk. Sunt îngăduite și celelalte rămurele, precum și orice lucru care curăță, cum ar fi o pânză aspră, ușnān-ul și altele. În privința împlinirii acestei practici prin folosirea unui deget aspru, învățații școlii lui al-Shāfiʿī — Allah Preaînaltul să aibă milă de ei — au trei opinii:

1. Cea mai cunoscută este că practica nu se socotește împlinită.

2. A doua este că se socotește împlinită.

3. A treia: se socotește împlinită dacă nu găsește altceva, dar nu se socotește împlinită dacă găsește.

Să curețe dinții transversal, începând cu partea dreaptă a gurii, având intenția de a împlini Sunna.

Unii învățați au spus că, atunci când folosește siwāk-ul, rostește: „O, Allah, binecuvântează-mi-l, Tu, Cel mai Milostiv dintre cei milostivi!” Al-Māwardī, dintre învățații școlii lui al-Shāfiʿī, a spus: „Este recomandat să folosească siwāk-ul atât pe partea din afară, cât și pe cea dinăuntru a dinților și să-l treacă ușor peste vârfurile dinților, suprafețele măselelor și cerul gurii.” Ei au spus: „Se cuvine să folosească o rămurică potrivită, nici foarte uscată, nici foarte umedă.” A spus: „Dacă s-a uscat prea tare, să o înmoaie cu apă. Nu este nicio problemă să folosească siwāk-ul altuia, cu încuviințarea lui.”

Dacă gura sa este necurată din pricina sângelui ori a altui lucru, este dezaprobat să recite Coranul înainte de a o spăla. Dar este oare interzis? Al-Rūyānī, dintre învățații școlii lui al-Shāfiʿī, a transmis de la tatăl său că sunt cu putință două opinii; cea mai corectă este că nu este interzis.

Păstrarea curăției rituale

Este recomandat să recite în stare de curăție rituală. Dacă recită în stare de impuritate rituală minoră, acest lucru este îngăduit prin consensul musulmanilor; hadithurile în acest sens sunt multe și cunoscute. Imām al-Ḥaramayn a spus: „Nu se spune că a săvârșit un lucru dezaprobat, ci că a lăsat ceea ce era mai bun.” Dacă nu găsește apă, să facă tayammum. Femeia cu sângerare neregulată, în perioada socotită curată, are statutul persoanei aflate în stare de impuritate rituală minoră. Cât despre persoana aflată în stare de impuritate rituală majoră, janābah, și femeia aflată la menstruație, le este interzis să recite Coranul, fie un verset întreg, fie mai puțin.

Le este îngăduit amândurora să treacă Coranul prin inimă, fără a-l rosti. Le este îngăduit să privească în exemplarul scris și să-l parcurgă în gând. Musulmanii au căzut de acord că le sunt îngăduite tasbīḥ, tahlīl, taḥmīd, takbīr și rugăciunea asupra Profetului ﷺ. Dacă îi spun cuiva:

Ia Cartea cu putere!

având o altă intenție decât recitarea Coranului, este îngăduit; la fel și cele asemănătoare. Le este îngăduit să spună la o nenorocire:

Lui Allah Îi aparținem și la El ne întoarcem

dacă nu intenționează recitarea Coranului. Învățații noștri din Khurāsān au spus că le este îngăduit să spună când încalecă:

Slăvit fie Cel care ne-a supus aceasta, căci noi nu am fi fost în stare să o stăpânim

iar în invocație:

Domnul nostru, dă-ne bine în această lume și bine în Viața de Apoi și păzește-ne de pedeapsa Focului!

dacă nu intenționează recitarea Coranului. Imām al-Ḥaramayn a spus: „Dacă persoana aflată în janābah spune: În numele lui Allah sau Laudă lui Allah, cu intenția de a recita Coranul, păcătuiește. Dacă intenționează pomenirea lui Allah sau nu are nicio intenție anume, nu păcătuiește.” Le este îngăduit să recite formulările a căror recitare a fost abrogată, precum: „Bărbatul vârstnic și femeia vârstnică, dacă săvârșesc adulter, să-i lapidați negreșit.”

Recitarea și tayammum-ul

Dacă persoana aflată în janābah ori femeia care trebuie să se purifice după încheierea menstruației nu găsește apă, face tayammum; îi devin îngăduite recitarea, rugăciunea și celelalte.

Dacă apoi intervine o stare de impuritate rituală minoră, rugăciunea îi este interzisă, dar nu și recitarea, șederea în moschee sau celelalte lucruri care nu îi sunt interzise persoanei aflate în impuritate minoră, așa cum se întâmplă dacă ar face îmbăierea rituală și apoi și-ar pierde curăția minoră. Acesta este unul dintre lucrurile despre care se pune întrebarea, stârnind mirare: „Cum este cu putință ca o persoană aflată în janābah să nu poată face rugăciunea, dar să poată recita Coranul și ședea în moschee fără să fie constrânsă de necesitate?” Aceasta este situația. Opinia cea mai întemeiată este că, în cele amintite, nu există deosebire între tayammum-ul persoanei aflate în janābah când este acasă și când se află în călătorie. Unii învățați ai școlii lui al-Shāfiʿī au spus că, dacă face tayammum acasă, îi devine îngăduită rugăciunea, dar după ea nu recită și nu șade în moschee.

Opinia corectă este că acestea sunt îngăduite, așa cum am arătat. Dacă face tayammum, apoi se roagă și recită, iar după aceea vede apă pe care este obligat să o folosească, recitarea și toate celelalte lucruri interzise persoanei aflate în janābah îi devin interzise până face îmbăierea rituală. Dacă face tayammum, se roagă și recită, apoi dorește să facă din nou tayammum din pricina pierderii curăției, pentru o altă rugăciune obligatorie sau pentru altceva, recitarea nu îi este interzisă potrivit opiniei corecte și alese a școlii. Există o opinie a unor învățați din școala lui al-Shāfiʿī potrivit căreia nu îi este îngăduită, dar opinia cunoscută este prima. Dacă persoana aflată în janābah nu găsește nici apă, nici pământ, împlinește rugăciunea așa cum se află, din respect pentru timpul ei. Îi este interzis să recite în afara rugăciunii și să recite în rugăciune mai mult decât al-Fātiḥah. Dar îi este interzisă recitarea surei al-Fātiḥah? Există două opinii. Cea corectă și aleasă este că nu îi este interzisă, ci este obligatorie, fiindcă rugăciunea nu este valabilă fără ea; după cum rugăciunea este îngăduită din necesitate în starea de janābah, este îngăduită și recitarea. A doua opinie este că nu îi este îngăduită; să rostească în schimb pomenirile pe care le rostește cel neputincios, care nu știe nimic din Coran, fiindcă acesta este neputincios din punctul de vedere al Legii și este asemenea celui neputincios în fapt. Opinia corectă este prima. Aceste chestiuni de amănunt pe care le-am amintit sunt necesare, de aceea le-am arătat în cele mai scurte cuvinte. Altfel, au multe dovezi și completări cunoscute în cărțile de jurisprudență. Allah știe cel mai bine.

Curățenia locului

Este recomandat ca recitarea să aibă loc într-un loc curat și ales. De aceea, un grup de învățați au recomandat recitarea în moschee: ea unește curățenia cu noblețea locului și aduce încă un merit, acela al retragerii în moschee, iʿtikāf. Oricine șade în moschee se cuvine să aibă intenția de iʿtikāf, fie că șederea sa este lungă sau scurtă. Mai mult, se cuvine să intenționeze iʿtikāf de îndată ce intră în moschee. Această regulă de conduită trebuie îngrijită, făcută cunoscută și predată copiilor și oamenilor de rând, fiindcă este una dintre cele neglijate. În privința recitării în baia publică, înaintașii au avut păreri diferite despre caracterul ei dezaprobat. Învățații școlii noastre au spus că nu este dezaprobată. Imamul a cărui măreție este recunoscută de toți, Abū Bakr ibn al-Mundhir, a transmis aceasta în al-Ishrāf de la Ibrāhīm al-Nakhaʿī și Mālik; aceasta este și opinia lui ʿAṭāʾ. Mai multe grupuri au socotit-o dezaprobată, între ei ʿAlī ibn Abī Ṭālib — Allah să fie mulțumit de el —, de la care a relatat-o Ibn Abī Dāwūd.

Ibn al-Mundhir a transmis această opinie de la un grup dintre Urmași, între care Abū Wāʾil Shaqīq ibn Salamah, al-Shaʿbī, al-Ḥasan al-Baṣrī, Makḥūl și Qabīṣah ibn Dhuʾayb.

Am relatat-o și de la Ibrāhīm al-Nakhaʿī, iar învățații școlii noastre au transmis-o de la Abū Ḥanīfah — Allah să fie mulțumit de toți. Al-Shaʿbī a spus: „Recitarea este dezaprobată în trei locuri:

1. În băile publice.

2. În locurile de făcut nevoile.

3. În încăperile morilor, când moara este în mișcare.”

Abū Maysarah a spus: „Allah nu este pomenit decât într-un loc curat.” În privința recitării pe drum, opinia aleasă este că ea este îngăduită și nu este dezaprobată dacă omul nu este distras de la ea. Dacă este distras, este dezaprobată, după cum Profetul ﷺ a dezaprobat recitarea celui somnoros, de teamă să nu încurce cuvintele. Abū Dāwūd a relatat că Abū al-Dardāʾ — Allah să fie mulțumit de el — recita pe drum. S-a relatat că ʿUmar ibn ʿAbd al-ʿAzīz — Allah să aibă milă de el — a îngăduit-o. Ibn Abī Dāwūd a spus: „Abū al-Rabīʿ mi-a relatat: Ibn Wahb ne-a înștiințat: L-am întrebat pe Mālik despre omul care se roagă la sfârșitul nopții, apoi iese spre moschee, deși i-a mai rămas ceva din sura pe care o recita. El a spus: Nu știu să se recite pe drum.” Și a dezaprobat aceasta. Acesta este un lanț de transmitere autentic până la Mālik — Allah să aibă milă de el.

Îndreptarea spre qiblah

Într-un hadith se spune: „Cea mai bună așezare este cea îndreptată spre qiblah.” Să șadă smerit, liniștit și demn, cu capul plecat. Când șade singur, să aibă aceeași bună-cuviință și supunere ca atunci când șade înaintea dascălului său; aceasta este starea cea mai desăvârșită. Dacă recită în picioare, culcat, în pat sau într-o altă stare, este îngăduit și are răsplată, însă mai mică decât în prima situație. Allah, Puternic și Măreț, a spus:

În crearea cerurilor și a pământului și în succesiunea nopții și a zilei sunt semne pentru cei cu minte, care Îl pomenesc pe Allah în picioare, șezând și culcați pe o parte și cugetă la crearea cerurilor și a pământului.

S-a transmis în mod autentic că ʿĀʾishah — Allah să fie mulțumit de ea — a spus: „Trimisul lui Allah ﷺ se rezema în poala mea, în vreme ce eu eram la menstruație, și recita Coranul.” L-au relatat al-Bukhārī și Muslim. Într-o altă versiune: „Recita Coranul având capul în poala mea.” Abū Mūsā al-Ashʿarī — Allah să fie mulțumit de el — a spus: „Eu recit Coranul în rugăciune și îl recit și în pat.” ʿĀʾishah — Allah să fie mulțumit de ea — a spus: „Îmi recit partea rânduită chiar și culcată în pat.”

Statutul cererii de adăpost la Allah

Când dorește să înceapă recitarea, cere adăpost, spunând: „Caut adăpost la Allah de Satana cel izgonit.” Așa au spus cei mai mulți învățați.

Unii învățați au spus că adăpostul se cere după recitare, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Când reciți Coranul, caută adăpost la Allah de Satana cel izgonit.

Cei mai mulți învățați înțeleg versetul astfel: „Când dorești să reciți, caută adăpost.” Formula cererii de adăpost este cea amintită. Un grup dintre înaintași spuneau: „Caut adăpost la Allah, Cel care aude totul și știe totul, de Satana cel izgonit.” Nu este nicio problemă cu aceasta, însă formula aleasă este prima. Cererea de adăpost este recomandată, nu obligatorie, și este recomandată fiecărui recitator, fie că se află în rugăciune, fie în afara ei. În rugăciune este recomandată la fiecare rakʿah, potrivit celei mai corecte dintre cele două opinii ale învățaților școlii noastre. Potrivit celei de-a doua, este recomandată numai la prima rakʿah; dacă o omite la prima, o rostește la a doua. Cererea de adăpost este recomandată după primul takbīr al rugăciunii funerare, potrivit celei mai corecte dintre cele două opinii. A spus: „Se cuvine să păstreze cu grijă rostirea formulei În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător la începutul fiecărei sure, în afară de Barāʾah, fiindcă cei mai mulți învățați au spus că ea este un verset oriunde este scrisă în exemplarul Coranului.”

Ea a fost scrisă la începutul surelor, în afară de Barāʾah. Dacă o recită, este sigur că a recitat Coranul întreg sau sura întreagă. Dacă omite basmalah, lasă o parte din Coran, potrivit celor mai mulți învățați. Un amănunt important. Dacă recitarea face parte dintr-o îndatorire plătită, cum sunt șeptimile sau părțile pentru care sunt rânduite venituri din fundații pioase ori alte plăți, grija pentru basmalah trebuie să fie și mai mare, pentru a fi sigur că a recitat Coranul întreg. Dacă o omite, nu i se cuvine nimic din venitul fundației pioase, potrivit celui care socotește basmalah un verset de la începutul surei. Acesta este un amănunt prețios căruia trebuie să i se acorde grijă și care trebuie făcut cunoscut.

Smerenia și cugetarea la înțelesuri

Când începe recitarea, starea sa să fie smerenia și cugetarea la înțelesuri. Dovezile în acest sens sunt prea multe pentru a fi numărate, prea cunoscute și prea vădite pentru a mai fi amintite. Acesta este scopul urmărit; prin el se deschid piepturile și se luminează inimile. Allah, Puternic și Măreț, a spus:⁶

Oare nu cugetă ei la Coran?

Cel Preaînalt a spus:

O Carte binecuvântată pe care ți-am pogorât-o, ca ei să cugete la versetele ei.

Hadithurile pe această temă sunt numeroase, iar cuvintele înaintașilor sunt cunoscute. Unii dintre înaintași petreceau noaptea recitând un singur verset, cugetând la el și repetându-l până dimineața. Unii au căzut fără cunoștință în timpul recitării, iar alții au murit în vreme ce recitau. Am relatat de la Bahz ibn Ḥakīm că Zurārah ibn Awfā, învățatul de seamă din generația Urmașilor — Allah să fie mulțumit de el —, îi conducea în rugăciunea de Fajr. A recitat până a ajuns la:

Când se va sufla în trâmbiță, aceea va fi atunci o zi grea.

apoi a căzut mort. Bahz a spus: „Mă aflam printre cei care l-au purtat.” Aḥmad ibn Abī al-Ḥawārī — Allah să fie mulțumit de el —, pe care Abū al-Qāsim al-Junayd — Allah să aibă milă de el — l-a numit „floarea înmiresmată a Șamului”, striga și cădea fără cunoștință când se recita Coranul înaintea lui. Ibn Abī Dāwūd a spus: „Al-Qāsim ibn ʿUthmān al-Jūʿī — Allah să aibă milă de el — dezaproba aceasta la Ibn al-Ḥawārī.”

Al-Jūʿī era un om de merit dintre specialiștii în hadith din Damasc, având întâietate în virtute față de Ibn Abī al-Ḥawārī. A spus: „La fel au dezaprobat-o Abū al-Jawzāʾ, Qays ibn Jubayr și alții.” Eu spun: opinia corectă este să nu fie dezaprobat decât cel care recunoaște că o face în chip prefăcut. Allah știe cel mai bine.

Nobilul învățat, înzestrat cu daruri și cunoștințe, Ibrāhīm al-Khawwāṣ — Allah Preaînaltul să fie mulțumit de el — a spus: „Leacul inimii stă în cinci lucruri:

1. Recitarea Coranului cu înțelegerea și cercetarea înțelesurilor sale.

2. Păstrarea stomacului gol.

3. Rugăciunea de noapte.

4. Implorarea în ceasurile dinaintea zorilor.

5. Tovărășia celor drepți.”

Repetarea versetelor pentru cugetare

Recomandarea repetării unui verset pentru a cugeta la el. În secțiunea precedentă am îndemnat la cugetare, i-am arătat însemnătatea și am amintit felul în care îi mișca pe înaintași. Am relatat de la Abū Dharr — Allah Preaînaltul să fie mulțumit de el — că a spus: Profetul ﷺ a stat în rugăciune repetând un verset până dimineața. Versetul era:

Dacă îi pedepsești, ei sunt robii Tăi

până la sfârșitul versetului . L-au relatat al-Nasāʾī și Ibn Mājah. S-a relatat că Tamīm al-Dārī — Allah Preaînaltul să fie mulțumit de el — a repetat până dimineața acest verset:

Oare cei care au săvârșit fapte rele cred că îi vom face asemenea celor care au crezut și au împlinit fapte bune, deopotrivă în viața și în moartea lor? Ce rău judecă ei!

ʿAbbād ibn Ḥamzah a spus: Am intrat la Asmāʾ — Allah să fie mulțumit de ea —, în vreme ce recita:

Allah ne-a dăruit harul Său și ne-a păzit de pedeapsa vântului arzător.

M-am oprit lângă ea, iar ea a început să-l repete și să se roage. Mi s-a părut că a trecut mult timp; am plecat la piață și mi-am împlinit nevoia, apoi m-am întors, iar ea încă îl repeta și se ruga. Această întâmplare a fost relatată și despre ʿĀʾishah — Allah Preaînaltul să fie mulțumit de ea.

Ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el — repeta:

Domnul meu, sporește-mi cunoașterea!

Saʿīd ibn Jubayr repeta:

Temeți-vă de o zi în care veți fi întorși la Allah!

Repeta, de asemenea:

Atunci vor ști, când vor avea cătușe la gât

până la sfârșitul versetului , și repeta:

Ce te-a amăgit în privința Domnului tău Cel Generos?

Când al-Ḍaḥḥāk recita cuvintele Celui Preaînalt:

Deasupra lor vor avea straturi de foc, iar dedesubtul lor alte straturi

le repeta până în ceasurile dinaintea zorilor.

Plânsul

În cele două secțiuni precedente am arătat ceea ce îndeamnă la plâns în timpul recitării. Aceasta este o însușire a celor cunoscători și un semn al robilor drepți ai lui Allah. Allah Preaînaltul a spus:

Ei cad cu fețele la pământ, plângând, iar aceasta le sporește smerenia.

S-au transmis multe hadithuri și relatări de la înaintași în această privință. Între ele se numără cuvintele Profetului ﷺ: „Recitați Coranul și plângeți; dacă nu plângeți, străduiți-vă să plângeți.” S-a relatat că ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el — a condus oamenii în rugăciunea de dimineață și a recitat sura Yūsuf; a plâns până i-au curs lacrimile pe claviculă.

Într-o altă versiune se spune că se afla la rugăciunea de ʿIshāʾ, ceea ce arată că a făcut aceasta în repetate rânduri. Într-o versiune se spune că a plâns până când i-au auzit plânsul din spatele rândurilor. Abū Rajāʾ a spus: „L-am văzut pe Ibn ʿAbbās, iar sub ochii lui erau urme asemenea curelușei uzate, din pricina lacrimilor.” Abū Ṣāliḥ a spus: „Au venit oameni din Yemen la Abū Bakr al-Ṣiddīq — Allah să fie mulțumit de el — și au început să recite Coranul și să plângă. Abū Bakr al-Ṣiddīq — Allah să fie mulțumit de el — a spus: Așa eram și noi.”

Hishām a spus: „Uneori auzeam noaptea plânsul lui Muḥammad ibn Sīrīn, în vreme ce se afla în rugăciune.” Relatările pe această temă sunt atât de numeroase încât nu pot fi cuprinse. Cele pe care le-am amintit și asupra cărora am atras atenția sunt de ajuns. Allah știe cel mai bine. Imamul Abū Ḥāmid al-Ghazālī a spus: „Plânsul este recomandat însoțind recitarea și în timpul ei. Calea de a-l dobândi este să aducă întristarea în inimă, cugetând la amenințările, avertismentele aspre, legămintele și făgăduințele pe care le cuprinde Coranul, apoi la propriile lipsuri în împlinirea lor. Dacă nu simte întristare și plâns, așa cum le simt cei aleși, să plângă pentru lipsa acestora, căci ea este una dintre cele mai mari nenorociri.”

Statutul recitării pe îndelete

Se cuvine să recite pe îndelete. Învățații — Allah să fie mulțumit de ei — au căzut de acord asupra recomandării recitării pe îndelete, tartīl. Allah Preaînaltul a spus:

Recită Coranul pe îndelete, limpede!

S-a transmis în mod autentic că Umm Salamah — Allah să fie mulțumit de ea — a descris recitarea Trimisului lui Allah ﷺ ca pe o recitare deslușită, literă cu literă. L-au relatat Abū Dāwūd, al-Nasāʾī și al-Tirmidhī. Al-Tirmidhī a spus: „Hadith ḥasan ṣaḥīḥ.” Muʿāwiyah ibn Qurrah — Allah să fie mulțumit de el — a relatat de la ʿAbd Allāh ibn Mughaffal — Allah să fie mulțumit de el — că a spus: „L-am văzut pe Trimisul lui Allah ﷺ în ziua cuceririi Meccăi, pe cămila sa, recitând sura al-Fatḥ, cu glasul modulat în recitare.” L-au relatat al-Bukhārī și Muslim. Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi — a spus:

„Îmi este mai drag să recit o sură pe îndelete decât să recit Coranul întreg.” Mujāhid a fost întrebat despre doi oameni: unul recitase al-Baqarah și Āl ʿImrān, iar celălalt numai al-Baqarah, în aceeași durată, cu înclinări, prosternări și ședere deopotrivă. El a spus: „Cel care a recitat numai al-Baqarah este mai bun.”

A fost oprită graba exagerată în recitare, numită hadhramah.

S-a transmis în mod autentic că un om i-a spus lui ʿAbd Allāh ibn Masʿūd: „Eu recit al-Mufaṣṣal într-o singură rakʿah.” ʿAbd Allāh ibn Masʿūd a răspuns: „Cu grabă, ca la debitarea poeziei? Sunt oameni care recită Coranul, dar el nu le trece de clavicule. Însă, când ajunge în inimă și se înrădăcinează acolo, aduce folos.” L-au relatat al-Bukhārī și Muslim. Aceasta este formularea lui Muslim într-una dintre versiunile sale. Învățații au spus: „Recitarea pe îndelete este recomandată atât pentru cugetarea la înțelesuri, cât și în afara ei.” Au spus: „Ea este recomandată și celui nearab care nu îi înțelege sensul, fiindcă este mai apropiată de prețuire și respect și are o înrâurire mai puternică asupra inimii.”

Invocația potrivită fiecărui prilej

Când trece printr-un verset despre milă, este recomandat să-I ceară lui Allah Preaînaltul din harul Său. Când trece printr-un verset despre pedeapsă, să caute adăpost la Allah de rău și de pedeapsă ori să spună: „O, Allah, Îți cer ocrotire!” sau „Îți cer să mă ferești de orice rău!”, ori altceva asemenea. Când trece printr-un verset care Îl declară pe Allah Preaînaltul mai presus de orice lipsă, să-L slăvească, spunând: „Slăvit și Preaînalt este El!”, „Binecuvântat și Preaînalt este El!” sau „Măreață este măreția Domnului nostru!” S-a transmis în mod autentic că Ḥudhayfah ibn al-Yamān — Allah să fie mulțumit de amândoi — a spus: „M-am rugat într-o noapte împreună cu Profetul ﷺ. A început al-Baqarah. Mi-am spus: Se va înclina la o sută de versete. Dar a continuat. Mi-am spus: O va recita într-o rakʿah. Dar a continuat. Mi-am spus: Se va înclina după ea. Apoi a început al-Nisāʾ și a recitat-o; apoi a început Āl ʿImrān și a recitat-o. Recita pe îndelete, iar când trecea printr-un verset de slăvire, Îl slăvea pe Allah; când trecea printr-o cerere, cerea; când trecea printr-o cerere de adăpost, căuta adăpost.” L-a relatat Muslim în Ṣaḥīḥ-ul său. Sura al-Nisāʾ se afla atunci înainte de Āl ʿImrān. Învățații școlii noastre — Allah Preaînaltul să aibă milă de ei — au spus: „Această cerere, căutarea adăpostului și slăvirea sunt recomandate oricărui recitator, fie că se află în rugăciune, fie în afara ei.” Au spus: „Sunt recomandate în rugăciune atât imamului, cât și celui care se roagă singur și celui care îl urmează pe imam, fiindcă sunt invocații, iar ei sunt deopotrivă în această privință, asemenea rostirii lui Āmīn după al-Fātiḥah.” Recomandarea cererii și a căutării adăpostului pe care am amintit-o reprezintă opinia lui al-Shāfiʿī — Allah să fie mulțumit de el — și a celor mai mulți învățați — Allah să aibă milă de ei. Abū Ḥanīfah — Allah Preaînaltul să aibă milă de el — a spus că aceasta nu este recomandată, ci este dezaprobată în rugăciune. Opinia corectă este cea a celor mai mulți, potrivit celor arătate mai înainte.

Respectul față de Coran

Printre lucrurile cărora trebuie să li se acorde grijă și asupra cărora se insistă se numără respectarea Coranului prin ferirea de anumite purtări pe care unii recitatori nepăsători, adunați laolaltă, le tratează cu ușurință. Între acestea se află râsul, gălăgia și vorbitul în timpul recitării, în afară de cuvintele pe care nevoia le impune. Să împlinească vorbele lui Allah Preaînaltul:

Când se recită Coranul, ascultați-l și păstrați tăcerea, poate că veți primi milă.

Să urmeze pilda relatată de Ibn Abī Dāwūd despre Ibn ʿUmar — Allah să fie mulțumit de amândoi —: când recita Coranul, nu vorbea până nu încheia. A amintit-o în Cartea explicării Coranului, la cuvintele Celui Preaînalt:

Soțiile voastre sunt pentru voi un ogor.

Din aceste purtări face parte și joaca mâinii sau cu altceva: el Îi vorbește Domnului său, Slăvit și Preaînalt, așadar să nu se joace înaintea Lui. Tot dintre ele este privitul la ceea ce îl distrage și îi împrăștie mintea. Mai urât decât toate acestea este privitul la ceea ce nu îi este îngăduit să privească, precum tânărul fără barbă și alții. A privi fără nevoie la un tânăr frumos, fără barbă, este interzis, fie cu dorință, fie fără, fie că se teme de ispită, fie că se socotește ferit de ea. Aceasta este opinia corectă și aleasă a învățaților. Imamul al-Shāfiʿī și nenumărați învățați au afirmat explicit interdicția. Dovada este cuvântul Celui Preaînalt:

Spune-le credincioșilor să-și coboare privirile.

Aceasta fiindcă, în această privință, este asemenea privitului la femeie; ba unii dintre ei sau mulți pot fi mai frumoși decât multe femei. În cazul lui, prilejurile îndoielnice sunt la îndemână, iar căile răului devin ușoare într-un fel în care nu sunt în cazul femeii, astfel încât interdicția este cu atât mai îndreptățită. Cuvintele înaintașilor care îndeamnă la ferirea de ei sunt prea multe pentru a fi numărate; i-au numit „cei urât mirositori”, întrucât îi socoteau respingători din punctul de vedere al Legii.

Cât despre a-l privi când se vinde și se cumpără, se ia și se dă, se oferă tratament, se predă ori în alte împrejurări de nevoie, acest lucru este îngăduit din necesitate. Cel care privește să se limiteze însă la cât cere nevoia și să nu stăruie cu privirea fără necesitate.

La fel, dascălului îi este îngăduită numai privirea de care are nevoie. Tuturor le este interzisă, în orice împrejurare, privirea însoțită de dorință. Aceasta nu se limitează la tânărul fără barbă: oricărui om răspunzător înaintea Legii îi este interzis să privească cu dorință pe oricine, bărbat sau femeie, fie că femeia este dintre rudele cu care căsătoria îi este oprită, fie că nu, în afară de soție ori de sclava cu care îi este îngăduită unirea. Învățații școlii noastre au spus chiar că este interzis să-și privească cu dorință rudele apropiate, precum sora și mama. Allah știe cel mai bine. Cei prezenți la adunarea de recitare, dacă văd vreuna dintre aceste fapte oprite sau altele, trebuie să le oprească după putință: prin faptă, pentru cel care poate; prin cuvânt, pentru cel care nu poate prin faptă, dar poate prin cuvânt; iar dacă nu, să le dezaprobe în inimă. Allah știe cel mai bine.

Recitarea într-o limbă nearabă

Nu este îngăduită recitarea Coranului într-o limbă nearabă, fie că omul cunoaște bine araba, fie că nu, fie în rugăciune, fie în afara ei. Dacă recită astfel în rugăciune, rugăciunea sa nu este valabilă. Aceasta este opinia școlii noastre și a lui Mālik, Aḥmad, Dāwūd și Abū Bakr ibn al-Mundhir. Abū Ḥanīfah a spus că este îngăduit și că rugăciunea este valabilă astfel. Abū Yūsuf și Muḥammad au spus că este îngăduit celui care nu cunoaște araba, dar nu celui care o cunoaște.

Recitarea potrivit transmisiunilor

Este îngăduită recitarea Coranului potrivit celor șapte lecturi asupra cărora există consens. Nu este îngăduită recitarea potrivit altora în afară de cele șapte și nici potrivit transmisiunilor izolate, necanonice, relatate de la cei șapte recitatori. În capitolul al șaptelea va fi amintit, dacă voiește Allah Preaînaltul, acordul juriștilor cu privire la a-i cere să se căiască celui care predă ori recită lecturile necanonice. Învățații școlii noastre și alții au spus: „Dacă recită o lectură necanonică în rugăciune, rugăciunea sa este anulată dacă știa. Dacă nu știa, ea nu este anulată, dar acea recitare nu i se socotește.” Imamul și memoratorul de hadith Abū ʿUmar ibn ʿAbd al-Barr a transmis consensul musulmanilor asupra faptului că nu este îngăduită recitarea necanonică și că nu se face rugăciunea în urma celui care o recită.

Învățații au spus: „Cel care recită o lectură necanonică, dacă nu știa ce fel de lectură este ori nu știa interdicția, trebuie înștiințat. Dacă revine la ea sau o cunoștea deja, este supus unei sancțiuni disciplinare aspre până se oprește. Oricine are puterea de a dezaproba și de a împiedica aceasta este dator să dezaprobe și să împiedice.”

Trecerea de la o lectură la alta

Dacă începe potrivit lecturii unuia dintre recitatori, se cuvine să continue cu ea cât timp cuvintele rămân legate prin înțeles. Când această legătură se încheie, poate recita potrivit lecturii unuia dintre cei șapte. Totuși, este mai bine să rămână la prima în acea adunare.

Recomandarea respectării ordinii

Învățații au spus că este de preferat să recite în ordinea exemplarului scris: al-Fātiḥah, apoi al-Baqarah, apoi Āl ʿImrān și cele care urmează, pe rând, fie în rugăciune, fie în afara ei. Unii învățați ai școlii noastre au spus chiar că, dacă în prima rakʿah recită sura „Spune: Caut adăpost la Domnul oamenilor”, în a doua să recite după al-Fātiḥah din al-Baqarah. Unii au spus că, după ce recită o sură, este recomandat să o recite apoi pe cea care o urmează. Dovada este că ordinea exemplarului scris a fost așezată astfel pentru o înțelepciune care trebuie păstrată, în afară de împrejurările pentru care Legea a prevăzut o excepție. De pildă, la rugăciunea de dimineață din ziua de vineri se recită în prima rakʿah sura al-Sajdah, iar în a doua „Oare a trecut asupra omului”; la rugăciunea de sărbătoare, în prima rakʿah Qāf, iar în a doua „Ceasul s-a apropiat”; în cele două rakʿah de Sunna de la Fajr, în prima „Spune: O, necredincioșilor”, iar în a doua „Spune: El este Allah, Unicul”; în rakʿah-urile de Witr, în prima „Slăvește numele Domnului tău Celui Preaînalt”, în a doua „Spune: O, necredincioșilor”, iar în a treia „Spune: El este Allah, Unicul” și cele două sure ale cererii de adăpost. Dacă nu respectă succesiunea, recitând o sură care nu o urmează pe prima, sau dacă inversează ordinea, recitând o sură și apoi una aflată înaintea ei, este îngăduit; există multe relatări în acest sens. ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el — a recitat în prima rakʿah a rugăciunii de dimineață al-Kahf, iar în a doua Yūsuf. Unii au dezaprobat abaterea de la ordinea exemplarului scris. Ibn Abī Dāwūd a relatat că al-Ḥasan dezaproba recitarea Coranului în altă ordine decât cea a alcătuirii sale în exemplar. Cu un lanț de transmitere autentic, a relatat că lui ʿAbd Allāh ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el — i s-a spus: „Cutare recită Coranul în ordine inversă.” El a răspuns: „Acela are inima răsturnată.” Cât despre recitarea surelor de la sfârșitul lor către început, aceasta este categoric oprită, fiindcă înlătură unele forme ale caracterului lor inimitabil și pierde înțelepciunea ordinii versetelor. Ibn Abī Dāwūd a relatat că Ibrāhīm al-Nakhaʿī, învățatul de seamă din generația Urmașilor, și imamul Mālik ibn Anas o dezaprobau. Mālik o mustra, spunând: „Acesta este un lucru grav.” Cât despre a-i învăța pe copii de la sfârșitul exemplarului către început, aceasta este bine și nu ține de chestiunea de față: este vorba de recitări separate, în zile diferite, care le ușurează memorarea. Allah știe cel mai bine.

Recitarea din exemplar sau din memorie

Recitarea Coranului din exemplarul scris este mai bună decât recitarea din memorie, fiindcă privitul în exemplar este un act de adorare cerut; astfel se unesc recitarea și privirea. Așa au spus judecătorul Ḥusayn, dintre învățații școlii noastre, Abū Ḥāmid al-Ghazālī și mai mulți înaintași. Al-Ghazālī a transmis în al-Iḥyāʾ că mulți dintre Companioni — Allah să fie mulțumit de ei — recitau din exemplarul scris și dezaprobau să treacă o zi fără să fi privit în el.

Ibn Abī Dāwūd a relatat recitarea din exemplarul scris de la mulți înaintași, iar eu nu am văzut vreo părere contrară. Dacă s-ar spune că aceasta diferă după oameni, astfel încât recitarea din exemplar este de ales pentru cel a cărui smerenie și cugetare sunt aceleași fie că citește din exemplar, fie din memorie, iar recitarea din memorie este de ales pentru cel a cărui smerenie nu se desăvârșește prin citirea din exemplar și care are mai multă smerenie și cugetare din memorie decât dacă ar citi din exemplar, aceasta ar fi o opinie bună. Se pare că vorbele și faptele înaintașilor trebuie înțelese potrivit acestei deosebiri.

Recitarea împreună și ascultarea ei

Recomandarea recitării în grup, meritul celor care recită și al celor care ascultă și meritul celui care îi adună pentru aceasta, îi îndeamnă și îi cheamă la ea. Răsplata împărtășită. Să știi că recitarea în grup este recomandată, potrivit dovezilor limpezi și faptelor numeroase ale înaintașilor și ale celor de după ei, care se întăresc unele pe altele. S-a transmis în mod autentic de la Profet ﷺ, prin relatarea lui Abū Hurayrah și a lui Abū Saʿīd al-Khudrī — Allah să fie mulțumit de amândoi —, că a spus: „Nu există oameni care să-L pomenească pe Allah fără ca îngerii să-i înconjoare, mila să-i acopere, liniștea să coboare asupra lor și Allah să-i amintească înaintea celor aflați la El.” Al-Tirmidhī a spus: „Hadith ḥasan ṣaḥīḥ.” Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el — a relatat că Profetul ﷺ a spus: „Nu se adună oameni într-una dintre casele lui Allah Preaînaltul, recitând Cartea lui Allah și studiind-o împreună, fără ca liniștea să coboare asupra lor, mila să-i acopere, îngerii să-i înconjoare și Allah să-i amintească înaintea celor aflați la El.” L-au relatat Muslim și Abū Dāwūd cu un lanț de transmitere autentic, potrivit condițiilor lui al-Bukhārī și Muslim. Muʿāwiyah — Allah să fie mulțumit de el — a relatat că Profetul ﷺ a ieșit la un cerc al Companionilor săi și a întrebat: „Ce vă face să ședeți aici?” Au răspuns: „Ne-am așezat să-L pomenim pe Allah Preaînaltul și să-L lăudăm pentru că ne-a călăuzit la Islam și ni l-a dăruit.” El a spus: „Jibrīl — asupra lui să fie pacea — a venit la mine și m-a înștiințat că Allah Preaînaltul Se mândrește cu voi înaintea îngerilor.”

L-au relatat al-Tirmidhī și al-Nasāʾī. Al-Tirmidhī a spus: „Hadith ḥasan ṣaḥīḥ.” Hadithurile pe această temă sunt numeroase. Al-Dārimī a relatat, prin lanțul său de transmitere, că Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi — a spus: „Cel care ascultă un verset din Cartea lui Allah va avea prin el o lumină.” Ibn Abī Dāwūd a relatat că Abū al-Dardāʾ — Allah să fie mulțumit de el — studia Coranul împreună cu un grup de oameni care recitau toți. Ibn Abī Dāwūd a relatat această practică a studiului în grup de la mai mulți dintre învățații de seamă ai înaintașilor, ai celor de după ei și ai judecătorilor din vechime. Ḥassān ibn ʿAṭiyyah și al-Awzāʿī au spus: „Primul care a introdus studiul în grup în moscheea Damascului a fost Hishām ibn Ismāʿīl, la venirea sa la ʿAbd al-Malik.” Cât despre ceea ce Ibn Abī Dāwūd a relatat de la al-Ḍaḥḥāk ibn ʿAbd al-Raḥmān ibn ʿArzab, că a dezaprobat această practică și a spus: „Nu am văzut și nu am auzit, deși i-am prins pe Companionii Trimisului lui Allah ﷺ”, el voia să spună că nu văzuse pe nimeni făcând aceasta. Ibn Wahb a spus: „I-am zis lui Mālik: Ce crezi despre oamenii care se adună și recită toți aceeași sură până o încheie?” El a dezaprobat și a mustrat aceasta, spunând: „Nu așa obișnuiau oamenii să facă; un om recita înaintea altuia, ca să-i prezinte recitarea sa.” Această dezaprobare din partea celor doi se opune practicii înaintașilor și a celor de după ei, precum și celor cerute de dovadă, așadar este lăsată deoparte. Ne bizuim pe cele arătate mai înainte despre recomandarea acestei practici; însă recitarea în adunare are condițiile pe care le-am amintit și cărora trebuie să li se acorde grijă. Allah știe cel mai bine. Cât despre meritul celui care îi adună pentru recitare, există multe texte, precum cuvintele sale ﷺ: „Cel care arată calea spre bine este asemenea celui care îl face” și cuvintele sale ﷺ: „Ca Allah să călăuzească prin tine un singur om este mai bine pentru tine decât să ai cămile roșcate.” Hadithurile pe această temă sunt multe și cunoscute. Allah Preaînaltul a spus:

Ajutați-vă unii pe alții în bine și evlavie.

Nu există îndoială asupra măreției răsplății celui care se străduiește pentru aceasta.

Recitarea pe rând

Recitarea pe rând. Aceasta înseamnă să se adune un grup, iar unul dintre ei să recite zece versete, un juzʾ sau o altă parte, apoi să tacă; următorul recită de unde s-a oprit primul, apoi recită altul. Acest lucru este îngăduit și bun. Mālik — Allah Preaînaltul să aibă milă de el — a fost întrebat despre ea și a spus: „Nu este nicio problemă.”

Recitarea cu glas tare

Ridicarea glasului la recitare Aceasta este o secțiune importantă, căreia trebuie să i se acorde grijă. Să știi că există multe hadithuri autentice, în Ṣaḥīḥ și în alte culegeri, care arată recomandarea ridicării glasului la recitare. Există și relatări care arată recomandarea recitării în ascuns și cu glas scăzut. Vom aminti numai câteva dintre ele, pentru a arăta temeiul lor, dacă voiește Allah Preaînaltul.

Imamul Abū Ḥāmid al-Ghazālī și alți învățați au spus: „Calea de a împăca hadithurile și relatările diferite în această privință este că recitarea în ascuns este mai departe de fățărnicie, așadar este mai bună pentru cel care se teme de aceasta. Dacă nu se teme de fățărnicie, recitarea cu glas tare și ridicarea glasului sunt mai bune, fiindcă implică mai multă faptă, folosul lor ajunge și la altul, iar ceea ce îi folosește și altuia este mai bun decât ceea ce rămâne numai pentru sine. Ele trezesc inima recitatorului, îi adună preocuparea spre cugetarea la Coran, îi îndreaptă auzul spre el, alungă somnul, sporesc avântul și îl trezesc și pe altul care doarme ori este nepăsător, dându-i avânt.” Au spus: „Ori de câte ori are una dintre aceste intenții, recitarea cu glas tare este mai bună; dacă intențiile se reunesc, răsplata se înmulțește.” Al-Ghazālī a spus: „De aceea am spus că recitarea din exemplarul scris este mai bună.” Acesta este statutul chestiunii. Relatările transmise sunt numeroase; voi arăta numai câteva aspecte ale unora dintre ele. S-a transmis în mod autentic că Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el — a spus: „L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând: Allah nu a ascultat nimic așa cum a ascultat un profet cu glas frumos, care recită Coranul melodios, cu voce tare.”

L-au relatat al-Bukhārī și Muslim. Înțelesul lui adhina este „a ascultat”, iar aici arată mulțumirea și primirea. Abū Mūsā al-Ashʿarī — Allah să fie mulțumit de el — a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Ți s-a dăruit un fluier dintre fluierele casei lui Dāwūd.” L-au relatat al-Bukhārī și Muslim.

Într-o versiune a lui Muslim, Trimisul lui Allah ﷺ i-a spus: „De m-ai fi văzut cum îți ascultam aseară recitarea!” Muslim l-a relatat prin versiunea lui Buraydah ibn al-Ḥuṣayb. Faḍālah ibn ʿUbayd — Allah să fie mulțumit de el — a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Allah ascultă mai mult omul cu glas frumos care recită Coranul decât își ascultă stăpânul cântăreața.” L-a relatat Ibn Mājah. Tot Abū Mūsā a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Cunosc glasurile cetei așʿariților când intră noaptea și le cunosc locurile după glasurile lor recitând Coranul noaptea, chiar dacă nu le-am văzut locurile când s-au așezat ziua.” L-au relatat al-Bukhārī și Muslim.

Al-Barāʾ ibn ʿĀzib — Allah să fie mulțumit de el — a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Înfrumusețați Coranul cu glasurile voastre!” L-au relatat Abū Dāwūd, al-Nasāʾī și alții. Ibn Abī Dāwūd a relatat că ʿAlī — Allah să fie mulțumit de el — a auzit vuietul unor oameni care recitau Coranul în moschee și a spus: „Ferice de aceștia! Ei erau oamenii cei mai dragi Trimisului lui Allah ﷺ.” Există multe hadithuri care arată temeiul recitării cu glas tare. Cât despre cuvintele și faptele Companionilor și ale Urmașilor, acestea sunt prea multe pentru a fi numărate și prea cunoscute pentru a mai fi amintite. Toate acestea se aplică celui care nu se teme de fățărnicie, admirație de sine sau alte însușiri urâte și care nu îi tulbură pe cei adunați, încurcându-le rugăciunea. De la unii înaintași s-a transmis că preferau recitarea în ascuns, din teama față de cele amintite. Al-Aʿmash a spus: „Am intrat la Ibrāhīm, în vreme ce citea din exemplarul Coranului. Un om a cerut voie să intre, iar el l-a acoperit și a spus: Să nu creadă acesta că eu recit în fiecare ceas.” Abū al-ʿĀliyah a spus: „Ședeam cu Companionii Trimisului lui Allah ﷺ — Allah să fie mulțumit de ei —, iar unul dintre ei a spus: Aseară am recitat atât și atât. Ei i-au răspuns: Aceasta este partea ta din recitarea aceea.”

Pentru aceștia se aduce ca dovadă hadithul în care ʿUqbah ibn ʿĀmir — Allah să fie mulțumit de el — a spus: „L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând: Cel care recită Coranul cu glas tare este asemenea celui care dă milostenie pe față, iar cel care îl recită în ascuns este asemenea celui care dă milostenie în ascuns.” L-au relatat Abū Dāwūd, al-Tirmidhī și al-Nasāʾī. Al-Tirmidhī a spus: „Hadith ḥasan.” A spus: „Înțelesul său este că cel care își ascunde recitarea Coranului este mai bun decât cel care o face cu glas tare, fiindcă milostenia ascunsă este mai bună, după învățați, decât milostenia arătată.” A spus: „Învățații înțeleg acest hadith ca pe un mijloc prin care omul se păzește de admirația de sine: pentru cel care își ascunde fapta nu există aceeași teamă de admirație de sine ca pentru cel care o arată.” Eu spun: toate acestea sunt în acord cu deosebirile stabilite la începutul secțiunii. Dacă se teme că recitarea cu glas tare va duce la vreun lucru dezaprobat, să nu recite cu glas tare; dacă nu se teme, aceasta este recomandată. Dacă recitarea are loc într-un grup adunat, recomandarea ridicării glasului este și mai puternică, pentru cele arătate și pentru folosul adus altora. Allah știe cel mai bine.

Înfrumusețarea glasului

Recomandarea înfrumusețării glasului la recitare. Învățații — Allah să fie mulțumit de ei — dintre înaintași și cei de după ei, dintre Companioni, Urmași și învățații ținuturilor veniți după aceștia, imamii musulmanilor, au căzut de acord asupra recomandării înfrumusețării glasului la recitarea Coranului. Cuvintele și faptele lor sunt atât de cunoscute încât nu mai este nevoie să aducem exemple aparte. Dovezile din hadithurile Trimisului lui Allah ﷺ sunt răspândite atât printre învățați, cât și printre oamenii de rând, precum hadithul: „Înfrumusețați Coranul cu glasurile voastre”, hadithul: „Acestuia i s-a dăruit un fluier…”, hadithul: „Allah nu a ascultat…” și hadithul: „Allah ascultă mai mult…”. Toate au fost amintite în secțiunea precedentă.

La meritul recitării pe îndelete a fost amintit și hadithul lui ʿAbd Allāh ibn Mughaffal despre modularea glasului Profetului ﷺ în recitare. Tot astfel sunt hadithul lui Saʿd ibn Abī Waqqāṣ și cel al lui Abū Lubābah — Allah să fie mulțumit de amândoi —, potrivit cărora Profetul ﷺ a spus: „Nu este dintre noi cel care nu își înfrumusețează glasul cu Coranul.” Le-a relatat Abū Dāwūd prin două lanțuri de transmitere bune; în cel al lui Saʿd există o deosebire care nu dăunează.

Cei mai mulți învățați au spus că „nu își înfrumusețează glasul” este înțelesul lui lam yataghanna. Al-Barāʾ — Allah să fie mulțumit de el — a spus: „L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ recitând la ʿIshāʾ «Pe smochin și pe măslin» și nu am auzit pe nimeni cu glas mai frumos decât al său.” L-au relatat al-Bukhārī și Muslim. Învățații — Allah să aibă milă de ei — au spus: „Este recomandată înfrumusețarea glasului la recitare și recitarea pe îndelete, atât timp cât, prin prelungire, nu se iese din limitele recitării. Dacă exagerează până adaugă o literă ori o face să nu se mai audă, este interzis.”

Cât despre recitarea potrivit melodiilor, al-Shāfiʿī — Allah să aibă milă de el — a spus într-un loc: „O dezaprob.” Învățații școlii noastre au spus că nu sunt două opinii distincte, ci trebuie făcută o deosebire: ceea ce a dezaprobat este exagerarea prelungirilor până la depășirea limitei; ceea ce nu depășește limita este lucrul pe care nu l-a dezaprobat. Judecătorul suprem al-Māwardī a spus în cartea sa al-Ḥāwī: „Recitarea după melodii alcătuite, dacă scoate rostirea Coranului din forma ei prin introducerea ori înlăturarea unor vocale, prin scurtarea a ceea ce trebuie prelungit, prelungirea a ceea ce trebuie scurtat ori printr-o prelungire care ascunde o parte a rostirii și încurcă sensul, este interzisă, iar recitatorul se face prin ea vinovat de abatere și ascultătorul păcătuiește, fiindcă el a abătut Coranul de la calea sa dreaptă spre strâmbătate. Allah Preaînaltul spune:

Un Coran arab, fără strâmbătate.

Dacă melodia nu scoate cuvintele din forma lor, iar recitarea respectă tartīl-ul, este îngăduită, fiindcă nu face decât să adauge frumusețe glasului.” Acestea sunt cuvintele judecătorului suprem. Prima categorie, aceea a recitării după melodii interzise, este o nenorocire prin care sunt încercați unii neștiutori josnici și grosolani, care recită la înmormântări și la unele adunări. Este o inovație vădit interzisă; fiecare ascultător păcătuiește, așa cum a spus judecătorul suprem al-Māwardī. Păcătuiește și oricine poate să o înlăture ori să o oprească și nu o face. Mi-am dat, în această privință, o parte din silința de care am fost în stare. Nădăjduiesc în harul lui Allah Cel Generos să-i dea putere să o înlăture celui potrivit pentru aceasta și să-l păstreze în bunăstare. Al-Shāfiʿī a spus în Mukhtaṣar al-Muzanī: „Să-și înfrumusețeze glasul în orice fel.” A spus: „Recitarea care îmi este cea mai dragă este cursivă și înduioșătoare.” Învățații limbii au spus că ḥadartu bi-l-qirāʾah înseamnă a recita cursiv, fără prelungiri exagerate; se spune că omul recită bi-l-taḥzīn când își îmblânzește glasul. Ibn Abī Dāwūd a relatat, prin lanțul său de transmitere, că Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el — a recitat „Când soarele va fi înfășurat”, cu un glas întristat, asemenea unui bocet.

În Sunan-ul lui Abū Dāwūd, Ibn Abī Mulaykah a fost întrebat: „Ce crezi despre cel al cărui glas nu este frumos?” El a răspuns: „Să-l înfrumusețeze cât poate.” Recomandarea de a cere o recitare plăcută de la cel cu glas frumos. Să știi că unii dintre înaintași le cereau celor care recitau cu glasuri frumoase să recite, în vreme ce ei ascultau. Recomandarea acestui lucru este recunoscută de toți; el este obiceiul oamenilor aleși, al celor devotați adorării și al robilor drepți ai lui Allah. Este o Sunna stabilită de la Trimisul lui Allah ﷺ. S-a transmis în mod autentic că ʿAbd Allāh ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el — a spus: Trimisul lui Allah ﷺ mi-a zis: Recită-mi Coranul! Am spus: O, Trimis al lui Allah, să ți-l recit ție, când ție ți-a fost pogorât? A răspuns: Îmi place să-l aud de la altul. I-am recitat sura al-Nisāʾ până am ajuns la versetul:

Cum va fi când vom aduce din fiecare comunitate un martor și te vom aduce pe tine martor asupra acestora?

El a spus: De ajuns acum! M-am întors spre el și am văzut că ochii îi curgeau de lacrimi. L-au relatat al-Bukhārī și Muslim. Al-Dārimī și alții au relatat prin lanțurile lor de transmitere că ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el — îi spunea lui Abū Mūsā al-Ashʿarī: „Adu-ne aminte de Domnul nostru!”, iar acesta recita Coranul înaintea lui. Relatările în acest sens sunt multe și cunoscute. Unii dintre cei drepți au murit din pricina recitării celui căruia îi ceruseră să recite. Allah știe cel mai bine. Învățații au recomandat ca adunarea de studiu al hadithului Profetului ﷺ să înceapă și să se încheie prin recitarea, de către un recitator cu glas frumos, a ceea ce îi este la îndemână din Coran. În aceste împrejurări, recitatorul se cuvine să aleagă ceea ce se potrivește adunării: versete despre nădejde și teamă, îndemnuri, desprinderea de viața lumească, dorința Vieții de Apoi și pregătirea pentru ea, limitarea nădejdilor îndepărtate și însușirile nobile.

Oprirea potrivită în recitare

Dacă recitatorul începe din mijlocul surei ori se oprește înainte de sfârșitul ei, se cuvine să înceapă de la începutul unei rostiri ale cărei părți sunt legate între ele și să se oprească la încheierea unei asemenea rostiri. Să nu se lege de împărțirile în zecimi sau în juzʾ-uri, fiindcă acestea pot cădea în mijlocul unei rostiri legate, precum începutul părții de la cuvintele Celui Preaînalt:

Nu-mi dezvinovățesc sufletul

și de la cuvintele Celui Preaînalt:

Răspunsul neamului său nu a fost

de la cuvintele Celui Preaînalt:

Iar aceea dintre voi care Îi este supusă lui Allah și Trimisului Său

de la:

Nu am pogorât asupra neamului său, după el, vreo oaste din cer

de la:

La El este întoarsă cunoașterea Ceasului

de la:

Li s-au arătat relele faptelor lor

și de la:

A spus: Care este rostul venirii voastre, o, trimișilor?

La fel este și cu împărțirile în ḥizb-uri, precum cuvintele Celui Preaînalt:

Pomeniți-L pe Allah în zile numărate

și:

Spune: Să vă vestesc ceva mai bun decât acestea?

La toate acestea și la cele asemănătoare nu se cuvine să înceapă de acolo și nici să se oprească acolo, fiindcă sunt legate de cele dinainte. Să nu fie amăgit de mulțimea recitatorilor nepăsători față de aceasta, care nu respectă aceste reguli de conduită și nu cugetă la aceste înțelesuri. Să urmeze ceea ce al-Ḥākim Abū ʿAbd Allāh a relatat, prin lanțul său de transmitere, de la nobilul învățat al-Fuḍayl ibn ʿIyāḍ — Allah să fie mulțumit de el —, care a spus: „Nu te simți singur pe căile călăuzirii din pricina puținilor lor oameni, nu te lăsa amăgit de mulțimea celor care pier și să nu-ți dăuneze numărul mic al celor care le străbat.”

Din acest motiv, învățații au spus că recitarea unei sure scurte întregi este mai bună decât recitarea dintr-o sură lungă a unei părți egale cu sura scurtă: în unele împrejurări, legătura poate rămâne ascunsă unor oameni. Ibn Abī Dāwūd a relatat, prin lanțul său de transmitere, că ʿAbd Allāh ibn Abī al-Hudhayl, cunoscutul învățat din generația Urmașilor — Allah să fie mulțumit de el —, a spus: „Ei dezaprobau să recite o parte din verset și să lase cealaltă parte.”

Împrejurări în care recitarea este dezaprobată

Să știi că recitarea Coranului este, în general, recomandată și încurajată, în afară de anumite împrejurări pentru care Legea a adus oprirea. Voi aminti acum, pe scurt, ceea ce îmi vine în minte dintre ele, fără dovezi, fiindcă acestea sunt cunoscute.

1. Recitarea este dezaprobată în timpul înclinării, al prosternării, al tashahhud-ului și în celelalte stări ale rugăciunii, în afara statului în picioare.

2. Pentru cel care urmează imamul, este dezaprobat să recite mai mult decât al-Fātiḥah într-o rugăciune cu recitare sonoră, dacă aude recitarea imamului.

3. Este dezaprobată când șade pentru a-și face nevoile.

4. Când este somnoros.

5. La fel, dacă rostirea Coranului i se încurcă.

6. La fel, în timpul predicii, pentru cel care o aude. Nu este dezaprobată pentru cel care nu o aude, ci este recomandată. Aceasta este opinia corectă și aleasă. De la Ṭāwūs s-a transmis dezaprobarea ei, iar de la Ibrāhīm lipsa dezaprobării; cele două afirmații pot fi împăcate prin deosebirea pe care am arătat-o, așa cum au amintit învățații școlii noastre.

Recitarea nu este dezaprobată în timpul ṭawāf-ului. Aceasta este opinia școlii noastre și a celor mai mulți învățați; Ibn al-Mundhir a transmis-o de la ʿAṭāʾ, Mujāhid, Ibn al-Mubārak, Abū Thawr și învățații raționamentului juridic. De la al-Ḥasan al-Baṣrī, ʿUrwah ibn al-Zubayr și Mālik a transmis dezaprobarea ei în timpul ṭawāf-ului. Opinia corectă este prima. Mai înainte am arătat deosebirea de păreri despre recitarea în baia publică, pe drum și de către cel a cărui gură este necurată.

Inovația deprinsă prin practică

face parte ceea ce fac unii neștiutori care îi conduc pe oameni la Tarāwīḥ: recită sura al-Anʿām în ultima rakʿah din noaptea a șaptea, crezând că este recomandat. Ei adună astfel mai multe lucruri dezaprobate:

1. Credința că aceasta este recomandată.

2. A-i face pe oamenii de rând să creadă același lucru.

3. Prelungirea celei de-a doua rakʿah mai mult decât a primei, deși Sunna este prelungirea primei.

4. Împovărarea celor care urmează imamul printr-o rugăciune prea lungă.

5. Recitarea grăbită și nedeslușită.

O inovație asemănătoare este ca unii dintre acești neștiutori să recite la rugăciunea de dimineață din ziua de vineri un alt verset de prosternare decât cel din sura Alif–Lām–Mīm Tanzīl, alegându-l anume. Sunna este recitarea surei Alif–Lām–Mīm Tanzīl în prima rakʿah și a surei Hal atā în a doua.

Chestiuni particulare

Chestiuni mai puțin cunoscute, dar necesare

1. Dacă recită și simte nevoia să elimine gaze, se cuvine să întrerupă recitarea până se încheie eliminarea lor, apoi să reia. Așa au relatat Ibn Abī Dāwūd și alții de la ʿAṭāʾ; aceasta este o bună regulă de conduită.

2. Dacă îi vine să caște, să întrerupă recitarea până se încheie căscatul, apoi să recite.

Aceasta a spus-o Mujāhid și este un lucru bun. Îl susține ceea ce s-a transmis în mod autentic de la Abū Saʿīd al-Khudrī — Allah să fie mulțumit de el —, potrivit căruia Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Când unul dintre voi cască, să-și țină mâna la gură, fiindcă Satana intră.” L-a relatat Muslim.

3. Când recită cuvintele lui Allah, Puternic și Măreț:

Iudeii au spus: ʿUzayr este fiul lui Allah, iar creștinii au spus: Mesia este fiul lui Allah

Iudeii au spus: Mâna lui Allah este înlănțuită

Ei au spus: Cel Milostiv Și-a luat un fiu

și alte versete asemenea, se cuvine să-și coboare glasul. Așa făcea Ibrāhīm al-Nakhaʿī — Allah să fie mulțumit de el.

4. Din acestea face parte și ceea ce Ibn Abī Dāwūd a relatat cu un lanț de transmitere slab: al-Shaʿbī a fost întrebat dacă omul, când recită

Allah și îngerii Săi se roagă asupra Profetului

se roagă asupra Profetului ﷺ. El a răspuns: „Da.”

5. Este recomandat să spună ceea ce Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el — a relatat de la Profet ﷺ, care a spus: Cel care recită «Pe smochin și pe măslin» și ajunge la

Oare nu este Allah Cel mai drept Judecător?

să spună: Ba da, iar eu sunt dintre cei care mărturisesc aceasta. L-au relatat Abū Dāwūd și al-Tirmidhī cu un lanț de transmitere slab, de la un om care relatează de la un beduin, de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el. Al-Tirmidhī a spus: „Acest hadith este relatat numai prin acest lanț de la beduin, de la Abū Hurayrah.” A spus: „Numele lui nu este dat.” Ibn Abī Dāwūd și al-Tirmidhī au relatat: Cel care recită la sfârșitul surei «Nu! Jur pe Ziua Învierii»:

Oare nu este Acela în stare să-i învie pe cei morți?

să spună: Ba da. Cel care recită

Atunci, care dintre binefacerile Domnului vostru le tăgăduiți?

ori

În ce cuvânt de după acesta vor crede?

să spună: Cred în Allah. De la Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi —, Ibn al-Zubayr și Abū Mūsā al-Ashʿarī — Allah să fie mulțumit de ei — s-a relatat că, atunci când unul dintre ei recita

Slăvește numele Domnului tău Celui Preaînalt

spunea: „Slăvit este Domnul meu Cel Preaînalt!” De la ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el — s-a relatat că spunea atunci de trei ori: „Slăvit este Domnul meu Cel Preaînalt!” De la ʿAbd Allāh ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el — s-a relatat că, într-o rugăciune, a recitat sfârșitul surei Banī Isrāʾīl, apoi a spus:

Laudă lui Allah, Cel care nu Și-a luat un fiu.

Unii învățați ai școlii noastre au afirmat explicit că este recomandat să se spună în rugăciune cele arătate în hadithul lui Abū Hurayrah despre cele trei sure. La fel, este recomandat să se spună și celelalte formule pe care le-am amintit, precum și cele cu același înțeles. Allah știe cel mai bine.

Folosirea cuvintelor Coranului în vorbire

Ibn Abī Dāwūd a amintit o deosebire de păreri în această privință. S-a relatat că Ibrāhīm al-Nakhaʿī — Allah să fie mulțumit de el — dezaproba rostirea Coranului cu prilejul unui lucru lumesc care se ivește. De la ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el — s-a relatat că a recitat la rugăciunea de Maghrib, în Mecca, „Pe smochin și pe măslin”, apoi și-a ridicat glasul și a spus:

Și pe acest ținut sigur!

Ḥukaym ibn Saʿd — cu vocala u la ḥāʾ — a relatat că un om dintre Muḥakkimiyyah a venit la ʿAlī — Allah să fie mulțumit de el —, în vreme ce se afla în rugăciunea de dimineață, și a spus:

Dacă vei asocia, fapta ta va fi negreșit nimicită.

ʿAlī i-a răspuns în rugăciune:

Ai răbdare, căci făgăduința lui Allah este adevăr! Să nu te clatine cei care nu au certitudine.

Învățații școlii noastre au spus: Dacă un om îi cere voie să intre celui care se roagă, iar acesta spune:

Intrați în ea în pace, în siguranță

intenționând recitarea și înștiințarea, rugăciunea sa nu este anulată. Dacă intenționează numai înștiințarea, fără a avea intenția recitării, rugăciunea sa este anulată.

Statutul ridicării în picioare

Dacă la recitator vine cineva cu un merit prin știință, obârșie ori vârstă înaintată însoțită de integritate, sau cineva căruia i se cuvine respectul prin autoritate, prin faptul că este părintele său ori prin altceva, nu este nicio problemă să se ridice pentru el ca semn de respect și cinstire, fără fățărnicie și preamărire. Mai mult, aceasta este recomandată. Ridicarea pentru cinstirea cuiva este stabilită prin fapta Profetului ﷺ, prin faptele Companionilor săi — Allah să fie mulțumit de ei — în prezența și la porunca lui, precum și prin faptele Urmașilor și ale învățaților drepți de după ei. Am alcătuit o lucrare aparte despre ridicarea în picioare, în care am adunat hadithurile și relatările despre recomandarea și oprirea ei. Am arătat slăbiciunea celor slabe, autenticitatea celor autentice și răspunsul la cele din care s-ar putea înțelege o interdicție, deși nu o cuprind. Am lămurit toate acestea, laudă lui Allah Preaînaltul. Cel care are vreo îndoială despre hadithurile acestei chestiuni să cerceteze lucrarea: va găsi ceea ce îi înlătură îndoiala, dacă voiește Allah Preaînaltul.

Statutul salutului

Dacă recită în mers și trece pe lângă un grup, este recomandat să întrerupă recitarea, să-i salute și apoi să reia recitarea. Dacă repetă cererea de adăpost la Allah, este un lucru bun. Dacă recită șezând și trece cineva pe lângă el, imamul Abū al-Ḥasan al-Wāḥidī a spus că este mai bine să nu-l salute pe recitator, fiindcă este ocupat cu recitarea. A spus: „Dacă totuși cineva îl salută, îi este de ajuns să răspundă printr-un semn. Dacă dorește să răspundă prin cuvinte, răspunde, apoi reîncepe cererea de adăpost și reia recitarea.” Această opinie a sa este slabă. Ceea ce se arată întemeiat este obligația de a răspunde prin cuvinte. Învățații școlii noastre au spus că, dacă cineva intră vinerea și salută în timpul predicii, iar noi socotim ascultarea în tăcere o Sunna, răspunsul la salut este obligatoriu, potrivit celei mai corecte dintre cele două opinii. Dacă au spus aceasta despre predică, deși există deosebire de păreri asupra obligației tăcerii și a interdicției vorbirii, cu atât mai mult se aplică recitării, în timpul căreia vorbirea nu este interzisă prin consens, mai ales că răspunsul la salut este, în general, obligatoriu. Allah știe cel mai bine. Dacă strănută în timpul recitării, este recomandat să spună: „Laudă lui Allah!”, chiar dacă se află în rugăciune. Dacă altcineva strănută în vreme ce el recită în afara rugăciunii și spune „Laudă lui Allah!”, este recomandat ca recitatorul să-i răspundă: „Allah să aibă milă de tine!”

Dacă îl aude pe muezin, întrerupe recitarea și îi răspunde repetând cuvintele chemării la rugăciune și ale iqāmah, apoi reia recitarea. Învățații școlii noastre sunt de acord asupra acestui lucru. Dacă în timpul recitării i se cere ceva și poate să răspundă printr-un semn limpede, știind că nu-l va întrista și nu-l va supăra pe cel care întreabă, datorită apropierii dintre ei ori altui motiv asemănător, este mai bine să răspundă prin semn și să nu întrerupă recitarea. Dacă o întrerupe, este îngăduit. Allah știe cel mai bine.

Reguli prețioase

Reguli prețioase privitoare la recitarea în rugăciune. Le voi scurta cât mai mult, fiindcă sunt cunoscute în cărțile de jurisprudență.

Între ele se numără obligația recitării în rugăciunea obligatorie, potrivit consensului învățaților. Mālik, al-Shāfiʿī, Aḥmad și cei mai mulți învățați au spus că recitarea surei al-Fātiḥah este cerută anume în fiecare rakʿah. Abū Ḥanīfah și alții au spus că al-Fātiḥah nu este cerută anume niciodată. A spus că recitarea surei al-Fātiḥah nu este obligatorie în ultimele două rakʿah. Opinia corectă este prima, fiindcă dovezile din Sunna se întăresc unele pe altele. Sunt de ajuns cuvintele sale ﷺ din hadithul autentic:

„Nu este valabilă o rugăciune în care nu se recită Mama Coranului.” Au căzut de acord asupra recomandării recitării unei sure după al-Fātiḥah în cele două rakʿah ale rugăciunii de dimineață și în primele două din celelalte rugăciuni. Au avut păreri diferite asupra recomandării ei în a treia și a patra. Al-Shāfiʿī are două opinii: cea nouă este că nu este recomandată, iar cea veche este că este recomandată. Învățații școlii noastre au spus: „Dacă o socotim recomandată, nu există deosebire de păreri că este recomandat să fie mai puțin decât recitarea din primele două.” Au spus: „Recitarea din a treia și a patra să fie egală.” Dar se prelungește prima mai mult decât a doua? Există două opinii. Cea mai corectă, după cei mai mulți învățați ai școlii noastre, este că nu se prelungește.

A doua — cea corectă după cercetătorii temeinici — este că se prelungește. Aceasta este opinia aleasă, potrivit hadithului autentic: Trimisul lui Allah ﷺ prelungea prima rakʿah mai mult decât a doua. Folosul este ca cel care întârzie să poată prinde prima rakʿah. Allah știe cel mai bine. Al-Shāfiʿī — Allah să aibă milă de el — a spus: „Dacă cel întârziat prinde cu imamul ultimele două rakʿah din Ẓuhr ori din altă rugăciune, apoi se ridică să împlinească ceea ce i-a rămas, este recomandat să recite o sură.” Cei mai mulți învățați ai școlii noastre au spus că aceasta se aplică potrivit ambelor opinii. Unii au spus că se aplică numai potrivit opiniei sale despre recitarea unei sure în ultimele două, iar potrivit celeilalte nu. Opinia corectă este prima, pentru ca rugăciunea sa să nu rămână fără o sură. Allah știe cel mai bine. Acesta este statutul pentru imam și pentru cel care se roagă singur. Cât despre cel care urmează imamul, dacă rugăciunea sa este cu recitare în șoaptă, al-Fātiḥah îi este obligatorie, iar sura îi este recomandată. Dacă este cu recitare sonoră și aude recitarea imamului, recitarea unei sure este dezaprobată pentru el. Despre obligația surei al-Fātiḥah există două opinii:

1. Cea mai corectă este că este obligatorie.

2. A doua este că nu este obligatorie.

Dacă nu aude recitarea, opinia corectă este că al-Fātiḥah este obligatorie, iar sura este recomandată. S-a spus că al-Fātiḥah este obligatorie, dar sura nu este recomandată. Allah știe cel mai bine. Recitarea surei al-Fātiḥah este obligatorie după primul takbīr al rugăciunii funerare. Cât despre recitarea ei în rugăciunea voluntară, nu se poate lipsi de ea. Învățații școlii noastre au avut păreri diferite despre denumirea ei acolo: al-Qaffāl a spus că se numește obligație; însoțitorul său, judecătorul Ḥusayn, a spus că se numește condiție; alții au spus că se numește stâlp, iar aceasta este opinia cea mai întemeiată. Allah știe cel mai bine. Cel care nu poate recita al-Fātiḥah, în toate aceste situații, aduce în locul ei o cantitate egală din altă parte a Coranului. Dacă nu știe, rostește pomeniri de o lungime egală, precum tasbīḥ, tahlīl și altele. Dacă nu știe nimic, stă în picioare cât ar dura recitarea. Allah știe cel mai bine.

Două sure în aceeași rakʿah

În cele două Ṣaḥīḥ-uri s-a transmis în mod autentic de la ʿAbd Allāh ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el — că a spus: „Cunosc surele asemănătoare pe care Trimisul lui Allah ﷺ obișnuia să le unească.” A amintit douăzeci de sure din al-Mufaṣṣal, câte două într-o rakʿah. Mai înainte am transmis de la unii înaintași recitarea Coranului întreg într-o singură rakʿah.

Statutul recitării cu glas tare

Musulmanii au căzut de acord asupra recomandării recitării cu glas tare la rugăciunea de dimineață, la cea de vineri, la cele două sărbători, în primele două rakʿah din Maghrib și ʿIshāʾ, la Tarāwīḥ și la Witr-ul care urmează după ea.⁷

Aceasta este recomandată imamului și celui care împlinește singur acele rugăciuni care pot fi făcute astfel. Cât despre cel care urmează imamul, el nu recită cu glas tare, prin consens. Recitarea cu glas tare este Sunna la rugăciunea eclipsei de lună, dar nu la cea a eclipsei de soare. Se recită cu glas tare la cererea de ploaie, dar nu la rugăciunea funerară făcută ziua; la fel și noaptea, potrivit opiniei corecte și alese a școlii. Nu se recită cu glas tare în rugăciunile voluntare din timpul zilei, în afară de cele amintite, de sărbătoare și pentru ploaie. Învățații școlii noastre au avut păreri diferite despre rugăciunile voluntare din timpul nopții:

1. Opinia cea mai întemeiată este că nu se recită cu glas tare.

2. A doua este că se recită cu glas tare.

3. A treia, care este cea mai corectă și pe care au afirmat-o categoric judecătorul Ḥusayn și al-Baghawī, este să se recite între glasul tare și cel scăzut.

Dacă îi scapă o rugăciune de noapte și o recuperează ziua ori una de zi și o recuperează noaptea, în privința recitării sonore ori în șoaptă se ia în seamă momentul în care i-a scăpat sau momentul recuperării?

Învățații școlii noastre au două opinii; cea mai întemeiată este că se ia în seamă momentul recuperării. Dacă recită cu glas tare acolo unde se recită în șoaptă ori în șoaptă acolo unde se recită cu glas tare, rugăciunea sa este valabilă, dar a făcut un lucru dezaprobat și nu face prosternarea pentru uitare.

Atenționare. Să știi că recitarea în șoaptă, rostirea takbīr-urilor și a celorlalte pomeniri înseamnă să le rostească astfel încât să se audă pe sine. Trebuie să le pronunțe astfel încât să se audă, dacă auzul său este sănătos și nu există nicio piedică. Dacă nu se aude, recitarea sa și celelalte pomeniri nu sunt valabile, fără deosebire de păreri.

Despre pauze

Învățații școlii noastre au spus că imamului îi este recomandat, în rugăciunea cu recitare sonoră, să facă patru pauze în timpul statului în picioare:

1. Prima este după takbīr-ul de intrare în rugăciune, pentru a rosti invocația de început și pentru ca aceia care îl urmează să intre în rugăciune.

2. A doua, imediat după al-Fātiḥah, este o pauză foarte scurtă între sfârșitul ei și Āmīn, pentru a nu se crede că Āmīn face parte din al-Fātiḥah.

3. A treia este după Āmīn: o pauză lungă, în care cei care îl urmează pot recita al-Fātiḥah.

4. A patra este după încheierea surei, pentru a despărți recitarea de takbīr-ul coborârii spre înclinare.

Rostirea lui Āmīn

Oricărui recitator, în rugăciune sau în afara ei, îi este recomandat ca, după ce încheie al-Fātiḥah, să spună Āmīn. Hadithurile în această privință sunt multe și cunoscute. În secțiunea precedentă am arătat că este recomandat să despartă sfârșitul surei al-Fātiḥah de Āmīn printr-o scurtă pauză. Înțelesul său este: „O, Allah, răspunde!” S-a spus: „Așa să fie”; s-a spus: „Împlinește”; s-a spus că înseamnă: „Nimeni în afară de Tine nu poate aceasta”; s-a spus: „Nu ne dezamăgi nădejdea”; s-a spus: „O, Allah, îndreaptă spre noi binele”; s-a spus că este o pecete a lui Allah asupra robilor Săi, prin care îndepărtează de la ei nenorocirile; s-a spus că este o treaptă în Rai pe care o merită cel care o rostește; s-a spus că este unul dintre numele lui Allah Preaînaltul, însă cercetătorii temeinici și cei mai mulți învățați au respins aceasta; s-a spus că este un cuvânt ebraic, care nu a fost adaptat limbii arabe. Abū Bakr al-Warrāq a spus: „Întărește invocația și cheamă coborârea milei.” S-au spus și alte lucruri. Cuvântul Āmīn are mai multe pronunțări. Învățații au spus că cea mai aleasă este Āmīn, cu începutul prelungit și cu mīm-ul simplu. A doua este cu începutul scurt, Amīn; acestea două sunt cunoscute. A treia este cu imālah și prelungire, pe care al-Wāḥidī a transmis-o de la Ḥamzah și al-Kisāʾī. A patra este cu mīm dublat și început prelungit, Āmmīn, pe care a transmis-o de la al-Ḥasan și al-Ḥusayn ibn al-Fuḍayl. A spus că aceasta este susținută de ceea ce s-a relatat de la Jaʿfar al-Ṣādiq — Allah să fie mulțumit de el —: „Înțelesul său este: Îndreptați către Tine; Tu ești prea Generos ca să-l dezamăgești pe cel care se îndreaptă spre Tine.” Acestea sunt cuvintele lui al-Wāḥidī. A patra pronunțare este foarte neobișnuită; cei mai mulți învățați ai limbii au numărat-o printre greșelile oamenilor de rând. Unii învățați ai școlii noastre au spus că rugăciunea celui care o rostește astfel este anulată. Învățații limbii arabe au spus că forma cuvenită este oprirea la sfârșitul cuvântului, fiindcă el este asemenea interjecțiilor. Dacă îl leagă de ceea ce urmează, rostește nūn cu vocala a, pentru întâlnirea a două consoane fără vocală, așa cum se întâmplă în ayna și kayfa; nu îl rostește cu i, din pricina greutății acestei vocale după yāʾ. Acesta este un rezumat al celor privitoare la cuvântul Āmīn. Am tratat pe larg această chestiune, cu exemple și alte opinii, în Tahdhīb al-Asmāʾ wa-l-Lughāt. Învățații au spus că rostirea lui Āmīn în rugăciune este recomandată imamului, celui care îl urmează și celui care se roagă singur. Imamul și cel care se roagă singur rostesc Āmīn cu glas tare în rugăciunea cu recitare sonoră. Au avut păreri diferite despre ridicarea glasului de către cel care urmează imamul: opinia corectă este că îl ridică; a doua, că nu îl ridică; a treia, că îl ridică dacă grupul este numeros, iar altfel nu. Cel care urmează imamul spune Āmīn odată cu acesta, nici înainte, nici după el, potrivit cuvintelor Profetului ﷺ din hadithul autentic:

Când imamul spune

Nici al celor rătăciți

spuneți Āmīn. Celui a cărui rostire a lui Āmīn coincide cu cea a îngerilor, Allah îi iartă păcatele trecute. Cât despre cuvintele sale ﷺ din hadithul autentic: „Când imamul spune Āmīn, spuneți Āmīn”, înțelesul este: când dorește să spună Āmīn. Învățații școlii noastre au spus că nu există alt loc în rugăciune unde să fie recomandat ca vorbele celui care urmează imamul să coincidă cu vorbele imamului, în afară de rostirea lui Āmīn; în celelalte rostiri, cel care îl urmează vorbește după imam.

Prosternarea la recitare

Prosternarea la recitarea Coranului. Aceasta este dintre lucrurile cărora trebuie să li se acorde o grijă deosebită. Învățații au căzut de acord asupra poruncii prosternării la recitare, însă au avut păreri diferite dacă este o poruncă de recomandare ori de obligație. Cei mai mulți au spus că nu este obligatorie, ci recomandată. Aceasta este opinia lui ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el —, a lui Ibn ʿAbbās, ʿImrān ibn Ḥuṣayn, Mālik, al-Awzāʿī, al-Shāfiʿī, Aḥmad, Isḥāq, Abū Thawr, Dāwūd și a altora. Abū Ḥanīfah — Allah să aibă milă de el — a spus că este obligatorie, aducând ca dovadă cuvintele Celui Preaînalt:

Ce au, de nu cred și, când li se recită Coranul, nu se prosternează?

Cei mai mulți au adus ca dovadă ceea ce s-a transmis în mod autentic de la ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el —: într-o vineri, a recitat pe amvon sura al-Naḥl, iar când a ajuns la versetul de prosternare, a coborât și s-a prosternat, iar oamenii s-au prosternat. Vinerea următoare a recitat aceeași sură, iar când a ajuns la versetul de prosternare a spus: „O, oameni, noi trecem prin versetele de prosternare. Cel care se prosternează face bine, iar cel care nu se prosternează nu are niciun păcat.” ʿUmar nu s-a prosternat. L-a relatat al-Bukhārī. Această faptă și aceste cuvinte ale lui ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el —, rostite în acea adunare, sunt o dovadă limpede. Răspunsul la versetul pe care l-a adus ca dovadă Abū Ḥanīfah — Allah să fie mulțumit de el — este vădit: versetul îi mustră pentru că lasă prosternarea din tăgăduire, așa cum spune Cel Preaînalt după el:

Dar cei care nu cred tăgăduiesc.

În cele două Ṣaḥīḥ-uri s-a transmis în mod autentic că Zayd ibn Thābit — Allah să fie mulțumit de el — a recitat înaintea Profetului ﷺ sura al-Najm, iar acesta nu s-a prosternat. Tot în cele două Ṣaḥīḥ-uri s-a transmis în mod autentic că el ﷺ s-a prosternat la al-Najm. Aceasta arată că nu este obligatorie.

Numărul și locurile prosternărilor

Numărul ales, susținut de al-Shāfiʿī — Allah să aibă milă de el — și de cei mai mulți, este de paisprezece prosternări:

1. În al-Aʿrāf.

2. În al-Raʿd.

3. În al-Naḥl.

4. În Subḥān, adică al-Isrāʾ.

5. În Maryam.

6. În al-Ḥajj sunt două prosternări.

7. În al-Furqān.

8. În al-Naml.

9. În Alif–Lām–Mīm, adică al-Sajdah.

10. În Ḥā–Mīm al-Sajdah, adică Fuṣṣilat.

11. În al-Najm.

12. În „Când cerul se va despica”, adică al-Inshiqāq.

13. În „Recită în numele Domnului tău”, adică al-ʿAlaq.

Prosternarea din Ṣād este recomandată, dar nu face parte dintre prosternările de recitare cu îndemn întărit, ʿazāʾim al-sujūd. În Ṣaḥīḥ-ul lui al-Bukhārī s-a transmis de la Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi — că a spus: „Ṣād nu face parte dintre prosternările cu îndemn întărit, dar l-am văzut pe Profet ﷺ prosternându-se la ea.” Aceasta este opinia lui al-Shāfiʿī și a celor care au spus ca el. Abū Ḥanīfah a spus că sunt tot paisprezece, dar a lăsat deoparte a doua prosternare din al-Ḥajj și a socotit-o pe cea din Ṣād printre cele întărite. De la Aḥmad există două versiuni: una asemenea opiniei lui al-Shāfiʿī, iar cealaltă socotește cincisprezece, adăugând Ṣād. Aceasta este și opinia lui Abū al-ʿAbbās ibn Surayj și a lui Abū Isḥāq al-Marwazī, dintre învățații școlii lui al-Shāfiʿī. De la Mālik există două versiuni: una asemenea opiniei lui al-Shāfiʿī, iar cea mai cunoscută socotește unsprezece, lăsând deoparte al-Najm, „Când cerul se va despica” și „Recită”. Aceasta este și o opinie veche a lui al-Shāfiʿī. Opinia corectă este cea arătată mai înainte, susținută de hadithurile autentice. Cât despre locurile lor, prosternarea din al-Aʿrāf este la sfârșitul surei; cea din al-Raʿd, după cuvintele Celui Puternic și Măreț:

Dimineața și seara

cea din al-Naḥl, după:

Ei fac ceea ce li se poruncește

cea din Subḥān, după:

Le sporește smerenia

cea din Maryam, după:

Au căzut prosternându-se și plângând

prima dintre cele două din al-Ḥajj, după:

Allah face ceea ce voiește

iar a doua, după:

Faceți binele, poate că veți izbândi

cea din al-Furqān, după:

Le-a sporit îndepărtarea

cea din al-Naml, după:

Domnul Tronului Măreț

cea din Alif–Lām–Mīm Tanzīl, după:

Ei nu se trufesc

cea din Ḥā–Mīm, după:

Ei nu obosesc

cea din al-Najm, la sfârșitul surei; cea din „Când cerul se va despica”, după:

Nu se prosternează

iar cea din „Recită”, la sfârșitul surei. Nu există vreo deosebire de păreri luată în seamă despre locurile lor, în afară de cea din Ḥā–Mīm. Al-Shāfiʿī și învățații școlii sale au susținut ceea ce am amintit: ea este după „Ei nu obosesc”. Aceasta este opinia lui Saʿīd ibn al-Musayyib, Muḥammad ibn Sīrīn, Abū Wāʾil Shaqīq ibn Salamah, Sufyān al-Thawrī, Abū Ḥanīfah, Aḥmad și Isḥāq ibn Rāhawayh. Alții au susținut că este după cuvintele Celui Preaînalt:

Dacă numai pe El Îl adorați.

Ibn al-Mundhir a transmis aceasta de la ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb, al-Ḥasan al-Baṣrī, însoțitorii lui ʿAbd Allāh ibn Masʿūd, Ibrāhīm al-Nakhaʿī, Abū Ṣāliḥ, Ṭalḥah ibn Muṣarrif, Zubayd ibn al-Ḥārith, Mālik ibn Anas și al-Layth ibn Saʿd. Este și o opinie a unor învățați ai școlii lui al-Shāfiʿī, transmisă de al-Baghawī în al-Tahdhīb. Cât despre afirmația lui Abū al-Ḥasan ʿAlī ibn Saʿīd al-ʿAbdarī, dintre învățații școlii noastre, în al-Kifāyah fī Ikhtilāf al-Fuqahāʾ, că după școala noastră prosternarea din al-Naml este la cuvintele Celui Preaînalt:

El știe ceea ce ascundeți și ceea ce arătați

el a spus că aceasta este opinia celor mai mulți juriști și că Mālik o așază la cuvintele Celui Preaînalt: „Domnul Tronului Măreț”. Ceea ce a transmis despre școala noastră și despre cei mai mulți juriști nu este cunoscut și nici primit; dimpotrivă, este o greșeală vădită. Cărțile învățaților școlii noastre afirmă limpede că locul este la cuvintele Celui Preaînalt:

Domnul Tronului Măreț.

Condițiile prosternării

Prosternarea la recitare are statutul rugăciunii voluntare în privința condiției curăției de impuritate rituală și de necurăție, a îndreptării spre qiblah și a acoperirii părților trupului care trebuie acoperite. Ea este interzisă celui pe al cărui trup ori pe ale cărui haine se află o necurăție care nu este scuzată și celui aflat în stare de impuritate rituală, în afară de cazul în care face tayammum într-o situație în care acesta este îngăduit. Este interzis să se prosterneze în altă direcție decât qiblah, în afară de călătorie, unde rugăciunea voluntară este îngăduită în altă direcție. Toate acestea sunt recunoscute de comun acord.

Despre prosternarea din Ṣād

Dacă recită versetul de prosternare din Ṣād, cel care îl socotește printre prosternările cu îndemn întărit spune că se prosternează atât în rugăciune, cât și în afara ei, asemenea celorlalte prosternări. Al-Shāfiʿī și ceilalți care nu îl socotesc astfel au spus: „Dacă îl recită în afara rugăciunii, prosternarea este recomandată, fiindcă Profetul ﷺ s-a prosternat la el, așa cum am arătat. Dacă îl recită în rugăciune, nu se prosternează.” Dacă totuși se prosternează din neștiință ori uitare, rugăciunea sa nu este anulată, dar face prosternarea pentru uitare. Dacă știe, opinia corectă este că rugăciunea sa este anulată, fiindcă a adăugat în ea ceva ce nu îi aparține, asemenea celui care face prosternarea de mulțumire, prin care rugăciunea îi este anulată fără deosebire de păreri. A doua opinie este că nu este anulată, fiindcă această prosternare are legătură cu rugăciunea. Dacă imamul se prosternează la Ṣād fiindcă o socotește printre cele întărite, iar cel care îl urmează nu o socotește astfel, acela nu îl urmează: fie se desparte de el, fie îl așteaptă în picioare. Dacă îl așteaptă, face oare prosternarea pentru uitare? Există două opinii; cea mai întemeiată este că nu o face.

Cui îi este recomandată prosternarea

Pentru cine este Sunna prosternarea. Să știi că ea este Sunna pentru recitatorul curățit cu apă ori cu pământ, acolo unde este îngăduit, fie că se află în rugăciune, fie în afara ei. Este Sunna pentru cel care ascultă cu intenție și, de asemenea, pentru cel care aude fără să-și fi propus să asculte. Al-Shāfiʿī a spus însă: „Nu insist asupra ei în dreptul celui care doar aude așa cum insist în dreptul celui care ascultă.” Aceasta este opinia corectă. Imām al-Ḥaramayn, dintre învățații școlii noastre, a spus că cel care doar aude nu se prosternează. Opinia cunoscută este prima. Fie că recitatorul se află în rugăciune, fie în afara ei, prosternarea este Sunna pentru cel care aude și pentru cel care ascultă cu intenție, indiferent dacă recitatorul se prosternează sau nu. Aceasta este opinia corectă și cunoscută a învățaților școlii lui al-Shāfiʿī. Autorul lucrării al-Bayān, dintre învățații școlii noastre, a spus: „Ascultătorul nu se prosternează la recitarea celui aflat în rugăciune.” Al-Ṣaydalānī, dintre învățații școlii lui al-Shāfiʿī, a spus că prosternarea nu este Sunna decât dacă se prosternează recitatorul. Opinia corectă este prima. Nu există deosebire între un recitator musulman, adult, curățit și bărbat și un recitator necredincios, copil, aflat în impuritate rituală ori femeie. Aceasta este opinia corectă a școlii noastre, susținută și de Abū Ḥanīfah. Unii învățați ai școlii noastre au spus că nu se face prosternarea la recitarea necredinciosului, a copilului, a celui aflat în impuritate rituală ori a celui beat. Unii înaintași au spus că nu se face prosternarea la recitarea femeii; Ibn al-Mundhir a transmis aceasta de la Qatādah, Mālik și Isḥāq. Opinia corectă este cea arătată mai înainte.

Recitarea numai a versetului de prosternare

Recitarea numai a unei scurte părți pentru prosternare. Aceasta înseamnă să recite un verset ori două și apoi să se prosterneze. Ibn al-Mundhir a transmis că al-Shaʿbī, al-Ḥasan al-Baṣrī, Muḥammad ibn Sīrīn, al-Nakhaʿī, Aḥmad și Isḥāq au dezaprobat aceasta.

De la Abū Ḥanīfah, Muḥammad ibn al-Ḥasan și Abū Thawr s-a transmis că nu este nicio problemă cu ea. Aceasta este și ceea ce presupune opinia școlii noastre.

Reguli generale

Cel care se roagă singur face prosternarea la propria recitare. Dacă lasă prosternarea la recitare și se înclină, apoi dorește să se prosterneze pentru recitare, nu îi este îngăduit. Dacă o face știind aceasta, rugăciunea sa este anulată. Dacă a început să coboare pentru prosternarea la recitare, apoi se răzgândește și revine în picioare, este îngăduit. Când cel care se roagă singur ascultă recitarea altuia, aflat în rugăciune ori în afara ei, nu îi este îngăduit să se prosterneze. Dacă se prosternează știind, rugăciunea sa este anulată. Cât despre cel care se roagă în grup, dacă este imam, are statutul celui care se roagă singur. Dacă imamul se prosternează la propria recitare, cel care îl urmează trebuie să se prosterneze cu el; dacă nu o face, rugăciunea sa este anulată. Dacă imamul nu se prosternează, celui care îl urmează nu îi este îngăduit să o facă; dacă o face, rugăciunea sa este anulată. Îi este însă recomandat să se prosterneze după ce încheie rugăciunea, fără ca recomandarea să fie întărită. Dacă imamul s-a prosternat, iar cel care îl urmează nu și-a dat seama până când imamul și-a ridicat capul, este scuzat pentru rămânerea în urmă și nu îi este îngăduit să se prosterneze. Dacă își dă seama cât imamul încă este prosternat, prosternarea devine obligatorie. Dacă începe să coboare, iar imamul își ridică fruntea în vreme ce el coboară, se ridică împreună cu el și nu îi este îngăduit să se prosterneze. La fel, omul slăbit care coboară împreună cu imamul: dacă imamul se ridică înainte ca el să ajungă la prosternare, din pricina grabei imamului și a încetinelii sale, revine împreună cu imamul și nu se prosternează. Cel care urmează imamul nu se poate prosterna la propria recitare sau la recitarea altcuiva decât imamul său. Dacă se prosternează, rugăciunea sa este anulată. Îi este dezaprobată recitarea versetului de prosternare și ascultarea cu atenție a altcuiva decât imamul său.

Momentul prosternării

Timpul prosternării la recitare. Învățații au spus că ea trebuie să urmeze versetului de prosternare pe care l-a recitat ori l-a auzit. Dacă o amână, dar intervalul nu este lung, se prosternează. Dacă intervalul este lung, timpul ei a trecut și nu o recuperează, potrivit opiniei corecte și cunoscute a școlii, așa cum nu se recuperează rugăciunea eclipsei.

Unii învățați ai școlii noastre au amintit o opinie slabă potrivit căreia se recuperează, asemenea rugăciunilor Sunna regulate, cum sunt cele de la Ṣubḥ, Ẓuhr și altele. Dacă recitatorul ori ascultătorul era în stare de impuritate rituală la recitarea versetului de prosternare și se curăță la scurt timp, se prosternează. Dacă își amână curățirea până trece un interval lung, opinia corectă și aleasă, afirmată categoric de cei mai mulți, este că nu se prosternează. S-a spus că se prosternează; aceasta este alegerea lui al-Baghawī, dintre învățații școlii noastre, după cum omul îi răspunde muezinului după ce încheie rugăciunea. Pentru a socoti dacă intervalul este lung, se ia în seamă obiceiul oamenilor, potrivit opiniei alese. Allah știe cel mai bine.

Repetarea versetului de prosternare

Dacă recită toate versetele de prosternare ori o parte dintre ele într-o singură adunare, face câte o prosternare pentru fiecare, fără deosebire de păreri. Dacă repetă același verset în adunări diferite, se prosternează de fiecare dată, fără deosebire de păreri. Dacă îl repetă în aceeași adunare, trebuie făcută o deosebire: dacă nu s-a prosternat prima dată, îi ajunge o singură prosternare pentru toate. Dacă s-a prosternat prima dată, există trei opinii:

1. Cea mai corectă este că se prosternează de fiecare dată, fiindcă motivul s-a ivit din nou după împlinirea a ceea ce cerea prima recitare.

2. A doua este că prima prosternare îi ajunge pentru toate. Aceasta este opinia lui Ibn Surayj și școala lui Abū Ḥanīfah — Allah să aibă milă de el. Autorul cărții al-ʿUddah, dintre învățații școlii noastre, a spus că pe această opinie se dă fatwa. A ales-o și șeicul ascet Naṣr al-Maqdisī, dintre învățații școlii noastre.

3. A treia: dacă intervalul este lung, se prosternează; altfel, îi ajunge prima.

Dacă repetă același verset de prosternare în rugăciune, într-o singură rakʿah, situația este asemenea unei singure adunări, cu cele trei opinii amintite. Dacă îl repetă în două rakʿah, situația este asemenea a două adunări și repetă prosternarea, fără deosebire de păreri.

În timpul călăritului

Dacă recită versetul de prosternare călare pe un animal, în călătorie, face prosternarea prin înclinarea capului. Aceasta este opinia școlii noastre și a lui Mālik, Abū Ḥanīfah, Abū Yūsuf, Muḥammad, Aḥmad, Zufar, Dāwūd și a altora. Unii dintre învățații școlii lui Abū Ḥanīfah au spus că nu se prosternează. Opinia corectă este cea a celor mai mulți. Celui care călărește în localitatea sa nu îi este îngăduit să se prosterneze numai prin înclinarea capului.

O precizare folositoare

Dacă recită în rugăciune un verset de prosternare înainte de al-Fātiḥah, se prosternează. Este altceva decât dacă îl recită în înclinare ori în prosternare, când nu îi este îngăduit să se prosterneze pentru recitare, fiindcă locul recitării este statul în picioare.

Dacă recită versetul de prosternare și începe să coboare, apoi se îndoiește dacă a recitat al-Fātiḥah, face prosternarea la recitare, apoi revine în picioare și recită al-Fātiḥah, fiindcă prosternarea la recitare nu se amână.

Versetul tradus în limba persană

Dacă recită versetul de prosternare în persană, nu se prosternează, potrivit școlii noastre, la fel ca atunci când explică versetul de prosternare. Abū Ḥanīfah a spus că se prosternează.

Legătura dintre ascultător și recitator

Dacă ascultătorul se prosternează împreună cu recitatorul, nu este legat de el și nu intenționează să-l urmeze ca pe un imam. Îi este îngăduit să se ridice din prosternare înaintea lui.

O precizare folositoare

Potrivit școlii noastre, imamului nu îi este dezaprobat să recite un verset de prosternare, fie în rugăciunea cu recitare în șoaptă, fie în cea cu recitare sonoră; dacă îl recită, se prosternează. Mālik a spus că aceasta este dezaprobată în toate situațiile. Abū Ḥanīfah a spus că este dezaprobată în rugăciunea cu recitare în șoaptă, dar nu în cea cu recitare sonoră.

Prosternarea în momentele când rugăciunea este oprită

Potrivit școlii noastre, prosternarea la recitare nu este dezaprobată în momentele în care rugăciunea este oprită. Aceasta au spus și al-Shaʿbī, al-Ḥasan al-Baṣrī, Sālim ibn ʿAbd Allāh, al-Qāsim, ʿAṭāʾ, ʿIkrimah, Abū Ḥanīfah, învățații raționamentului juridic și Mālik, într-una dintre cele două versiuni.

Unii învățați au dezaprobat-o în aceste momente, între ei ʿAbd Allāh ibn ʿUmar, Saʿīd ibn al-Musayyib, Mālik în cealaltă versiune, Isḥāq ibn Rāhawayh și Abū Thawr.

Înclinarea în locul prosternării la recitare

Când omul are putere de alegere, înclinarea nu ține locul prosternării la recitare. Aceasta este opinia școlii noastre și a celor mai mulți învățați, dintre înaintași și cei de după ei. Abū Ḥanīfah — Allah să aibă milă de el — a spus că îi ține locul. Dovada celor mai mulți este analogia cu prosternarea din rugăciune. Cel care nu poate să se prosterneze face semn prin înclinarea capului, așa cum face pentru prosternarea din rugăciune.

Felul împlinirii prosternării

Să știi că acela care se prosternează la recitare are două situații:

1. Se află în afara rugăciunii.

2. Se află în rugăciune.

În prima situație, când dorește să se prosterneze, intenționează prosternarea la recitare, rostește takbīr-ul de început și ridică mâinile în dreptul umerilor, așa cum face la takbīr-ul de intrare în rugăciune. Apoi rostește alt takbīr pentru coborârea spre prosternare, fără să ridice mâinile. Acest al doilea takbīr este recomandat, nu o condiție, asemenea takbīr-ului pentru prosternarea din rugăciune. Despre primul takbīr, cel de început, învățații școlii noastre au trei opinii:

1. Cea mai întemeiată, susținută de cei mai mulți dintre ei, este că reprezintă un stâlp și că prosternarea nu este valabilă fără el.

2. A doua este că este recomandat, iar dacă este omis, prosternarea este valabilă. Aceasta este opinia șeicului Abū Muḥammad al-Juwaynī.

3. A treia este că nu este recomandat. Allah știe cel mai bine.

Dacă cel care dorește să se prosterneze se află în picioare, rostește takbīr-ul de început în picioare, apoi takbīr-ul prosternării în vreme ce coboară. Dacă șade, unii învățați ai școlii noastre au spus că este recomandat să se ridice și să rostească takbīr-ul de început în picioare, apoi să coboare la prosternare, ca și cum s-ar fi aflat dintru început în picioare. Dovada este analogia cu intrarea în rugăciune și cu prosternarea din ea. Printre imamii școlii noastre care au afirmat aceasta explicit și categoric se numără șeicul Abū Muḥammad al-Juwaynī, judecătorul Ḥusayn, cei doi însoțitori ai săi, autorii lucrărilor al-Tatimmah și al-Tahdhīb, și imamul cercetător temeinic Abū al-Qāsim al-Rāfiʿī. Imām al-Ḥaramayn a transmis-o de la tatăl său, șeicul Abū Muḥammad, apoi a respins-o, spunând: „Nu am văzut pentru aceasta niciun temei și nicio mențiune.” Ceea ce a spus Imām al-Ḥaramayn este întemeiat: nu s-a stabilit nimic în acest sens de la Profet ﷺ ori de la vreun înaintaș urmat ca pildă și nici cei mai mulți învățați ai școlii noastre nu au vorbit despre aceasta. Allah știe cel mai bine.

Când se prosternează, se cuvine să respecte buna-cuviință a prosternării în înfățișare și în slăvire. În privința înfățișării, să pună mâinile pe pământ în dreptul umerilor, cu degetele apropiate și îndreptate spre qiblah, scoase din mâneci, atingând direct locul rugăciunii. Dacă este bărbat, să-și îndepărteze coatele de laturi și pântecele de coapse; dacă este femeie ori o persoană cu sex nedeterminat, nu se depărtează astfel. Cel care se prosternează să-și țină șoldurile mai sus decât capul, să-și așeze temeinic fruntea și nasul pe locul rugăciunii și să se liniștească în prosternare.

În privința slăvirii, învățații școlii noastre au spus că rostește ceea ce se spune la prosternarea din rugăciune: de trei ori „Slăvit este Domnul meu Cel Preaînalt!”, apoi: „O, Allah, Ție m-am prosternat, în Tine am crezut și Ție m-am supus. Fața mea s-a prosternat Celui care a creat-o, a plăsmuit-o și i-a deschis auzul și vederea prin puterea și tăria Sa. Binecuvântat este Allah, Cel mai bun dintre făuritori!” Spune și: „Preaslăvit, Preasfânt, Domnul îngerilor și al Duhului!” Toate acestea sunt dintre cele rostite în prosternarea rugăciunii. Au spus că este recomandat să zică: „O, Allah, scrie-mi prin ea o răsplată la Tine, fă-o pentru mine o comoară la Tine, înlătură-mi prin ea o povară și primește-o de la mine așa cum ai primit-o de la robul Tău Dāwūd ﷺ!” Această invocație este proprie acestei prosternări și se cuvine să fie păstrată cu grijă. Învățatul Ismāʿīl al-Ḍarīr a amintit în cartea sa al-Tafsīr că alegerea lui al-Shāfiʿī — Allah să fie mulțumit de el — pentru invocația prosternării la recitare este să spună:

Slăvit este Domnul nostru! Făgăduința Domnului nostru se împlinește negreșit.

Această transmitere de la al-Shāfiʿī este foarte neobișnuită, dar este bună, fiindcă înțelesul vădit al Coranului laudă rostirea ei în prosternare. Este recomandat să unească toate aceste pomeniri și să ceară ceea ce dorește dintre lucrurile Vieții de Apoi și ale acestei lumi. Dacă se limitează la unele dintre ele, împlinește temeiul slăvirii. Chiar dacă nu slăvește deloc prin cuvinte, prosternarea este împlinită, asemenea celei din rugăciune.

Când încheie slăvirea și invocația, își ridică fruntea rostind takbīr. Este nevoie de salutul de încheiere? Există două opinii explicite și cunoscute ale lui al-Shāfiʿī:

1. Cea mai corectă, potrivit celor mai mulți învățați ai școlii sale, este că are nevoie de salut, fiindcă are nevoie de takbīr de început și devine astfel asemenea rugăciunii funerare. Aceasta este susținută de ceea ce Ibn Abī Dāwūd a relatat cu un lanț de transmitere autentic: ʿAbd Allāh ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el — se prosterna când recita versetul de prosternare și apoi dădea salutul.

2. A doua este că nu are nevoie de salut, asemenea prosternării la recitare din timpul rugăciunii și fiindcă aceasta nu a fost transmisă de la Profet ﷺ.

Potrivit primei opinii, este nevoie de tashahhud? Există două opinii, cea mai corectă fiind că nu este nevoie, după cum nu este nevoie de stat în picioare. Unii învățați ai școlii noastre unesc cele două chestiuni și arată trei opinii despre tashahhud și salut:

1. Cea mai corectă este că salutul este necesar, dar tashahhud-ul nu.

2. A doua este că nu este nevoie de niciunul.

3. A treia este că sunt necesare amândouă.

Printre înaintașii care au spus că se dă salut se numără Muḥammad ibn Sīrīn, Abū ʿAbd al-Raḥmān al-Sulamī, Abū al-Aḥwaṣ, Abū Qilābah și Isḥāq ibn Rāhawayh. Printre cei care au spus că nu se dă salut se numără al-Ḥasan al-Baṣrī, Saʿīd ibn Jubayr, Ibrāhīm al-Nakhaʿī, Yaḥyā ibn Waththāb și Aḥmad.

Toate acestea privesc prima situație: prosternarea în afara rugăciunii. În a doua situație, când se prosternează la recitare în rugăciune, nu rostește un takbīr de început. Este recomandat să rostească takbīr pentru prosternare, fără să ridice mâinile, și takbīr pentru ridicarea din prosternare. Aceasta este opinia corectă și cunoscută, susținută de cei mai mulți.

Abū ʿAlī ibn Abī Hurayrah, dintre învățații școlii noastre, a spus că nu rostește takbīr nici pentru prosternare, nici pentru ridicare. Opinia cunoscută este prima. Buna-cuviință a înfățișării și slăvirea sunt cele arătate pentru prosternarea în afara rugăciunii, însă, dacă cel care se prosternează este imam, se cuvine să nu prelungească slăvirea, dacă nu știe că cei care îl urmează preferă prelungirea. Când se ridică din prosternare, revine în picioare fără să se așeze pentru odihnă, fără deosebire de păreri. Aceasta este o chestiune mai puțin cunoscută, afirmată explicit de puțini; printre ei se numără judecătorul Ḥusayn, al-Baghawī și al-Rāfiʿī. Situația este alta decât la prosternarea rugăciunii: opinia corectă, explicită a lui al-Shāfiʿī și aleasă, susținută de hadithurile autentice din al-Bukhārī și din alte culegeri, este recomandarea scurtei șederi de odihnă după a doua prosternare din prima rakʿah a tuturor rugăciunilor și din a treia a celor de patru rakʿah. După ce se ridică din prosternarea la recitare, trebuie să stea drept în picioare. Este recomandat ca, după ce se îndreaptă, să recite ceva și apoi să se încline. Dacă se îndreaptă și apoi se înclină fără să recite, este îngăduit.

Momente preferate pentru recitare

Să știi că cea mai bună recitare este cea din rugăciune. Opinia lui al-Shāfiʿī și a altora este că prelungirea statului în picioare în rugăciune este mai bună decât prelungirea prosternării și a celorlalte poziții.

Cât despre recitarea în afara rugăciunii, cea mai bună este cea de noapte; a doua jumătate a nopții este mai bună decât prima. Recitarea între Maghrib și ʿIshāʾ este iubită. Dintre momentele zilei, cel mai bun este după rugăciunea de dimineață. Recitarea nu este dezaprobată în vreun moment din pricina momentului însuși. Ceea ce Ibn Abī Dāwūd a relatat de la Muʿādh ibn Rifāʿah, de la șeicii săi, că ei dezaprobau recitarea după ʿAṣr, spunând că aceasta este îndeletnicirea de studiu a iudeilor, nu este primit și nu are temei. Dintre zile sunt alese vinerea, lunea, joia și ziua de ʿArafah; dintre perioadele de zece zile, ultimele zece din Ramadan și primele zece din Dhū al-Ḥijjah; dintre luni, Ramadanul.

O regulă subtilă de conduită

Dacă recitatorul se blochează și nu știe ce urmează după locul unde s-a oprit, iar apoi întreabă pe altcineva, se cuvine să urmeze conduita transmisă de la ʿAbd Allāh ibn Masʿūd, Ibrāhīm al-Nakhaʿī și Bashīr ibn Abī Masʿūd — Allah să fie mulțumit de ei. Ei au spus: „Când unul dintre voi îl întreabă pe fratele său despre un verset, să recite ceea ce îl precede și apoi să tacă. Să nu spună: Cum este cutare și cutare?, fiindcă îl încurcă.”

Citarea versetelor

Dacă dorește să aducă un verset ca dovadă, poate spune „Allah Preaînaltul a spus cutare” ori „Allah Preaînaltul spune cutare”. Niciuna dintre aceste formule nu este dezaprobată. Aceasta este opinia corectă și aleasă, potrivit căreia au lucrat înaintașii și cei de după ei. Ibn Abī Dāwūd a relatat de la Muṭarrif ibn ʿAbd Allāh ibn al-Shikhkhīr, cunoscutul învățat din generația Urmașilor, că a spus: „Nu spuneți: Allah Preaînaltul spune, ci spuneți: Allah Preaînaltul a spus.”

Ceea ce a dezaprobat Muṭarrif — Allah să aibă milă de el — se împotrivește celor aduse de Coran și de Sunna și celor făcute de Companioni și de cei de după ei — Allah să fie mulțumit de ei. Allah Preaînaltul a spus:

Allah spune adevărul și El călăuzește pe cale.

În Ṣaḥīḥ-ul lui Muslim, Abū Dharr — Allah să fie mulțumit de el — a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Allah, Slăvit și Preaînalt, spune: Cel care vine cu o faptă bună primește de zece ori pe atât.” În Ṣaḥīḥ-ul lui al-Bukhārī, la capitolul explicării versetului „Nu veți ajunge la virtute până nu veți cheltui din ceea ce iubiți”, Abū Ṭalḥah a spus: O, Trimis al lui Allah, Allah Preaînaltul spune:

Nu veți ajunge la virtute până nu veți cheltui din ceea ce iubiți.

Acestea sunt cuvintele lui Abū Ṭalḥah în prezența Profetului ﷺ. Într-o relatare autentică, Masrūq — Allah să aibă milă de el — a spus: Am întrebat-o pe ʿĀʾishah — Allah să fie mulțumit de ea: Oare Allah Preaînaltul nu a spus:

L-a văzut la orizontul limpede

? . Ea a răspuns: Nu ai auzit că Allah Preaînaltul spune:

Privirile nu Îl cuprind, dar El cuprinde privirile

? . Nu ai auzit că Allah Preaînaltul spune:

Niciunui om nu i se cuvine ca Allah să-i vorbească decât prin revelație ori din spatele unui văl

?, până la sfârșitul versetului . Apoi ea a spus în același hadith: Allah Preaînaltul spune:

O, Trimisule, transmite!

apoi: Allah Preaînaltul spune:

Spune: Nimeni dintre cei din ceruri și de pe pământ nu cunoaște nevăzutul, în afară de Allah.

Exemplele de acest fel din vorbele înaintașilor și ale celor de după ei sunt prea multe pentru a fi cuprinse. Allah știe cel mai bine.

Încheierea Coranului

Sunt mai multe chestiuni:

1. Prima privește momentul. Am arătat mai înainte că pentru recitatorul singur este recomandat ca încheierea să fie în rugăciune. S-a spus că este recomandată în cele două rakʿah de Sunna de la Fajr ori în cele două de la Maghrib, iar cele de la Fajr sunt mai bune. Este recomandat să încheie o recitare la începutul zilei într-un ciclu, iar pe următoarea la sfârșitul zilei, într-un alt ciclu. Pentru cel care încheie în afara rugăciunii și pentru grupul care încheie împreună este recomandat ca încheierea să fie la începutul zilei ori la începutul nopții, așa cum am arătat; după unii învățați, începutul zilei este mai bun.

2. A doua chestiune. Este recomandat să postească în ziua încheierii, dacă nu cade într-o zi al cărei post este oprit de Lege. Ibn Abī Dāwūd a relatat cu un lanț de transmitere autentic că Ṭalḥah ibn Muṣarrif, Ḥabīb ibn Abī Thābit și al-Musayyib ibn Rāfiʿ, învățați din generația Urmașilor din Kūfah — Allah să fie mulțumit de toți —, începeau ziua în care încheiau Coranul postind.

3. A treia chestiune. Participarea la adunarea în care se încheie Coranul este recomandată cu stăruință. În cele două Ṣaḥīḥ-uri s-a transmis în mod autentic că Trimisul lui Allah ﷺ le-a poruncit femeilor aflate la menstruație să iasă în ziua de sărbătoare, pentru a fi de față la binele și invocația musulmanilor.

Al-Dārimī și Ibn Abī Dāwūd au relatat prin lanțurile lor de transmitere că Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi — punea un om să urmărească un recitator al Coranului. Când acela era gata să încheie, îl înștiința pe Ibn ʿAbbās, iar el participa. Ibn Abī Dāwūd a relatat prin două lanțuri de transmitere autentice de la Qatādah, învățatul de seamă din generația Urmașilor, însoțitor al lui Anas — Allah să fie mulțumit de el —, că a spus: „Când Anas ibn Mālik — Allah să fie mulțumit de el — încheia Coranul, își aduna familia și se ruga.” A relatat prin lanțurile sale de transmitere autentice de la al-Ḥakam ibn ʿUtaybah, învățatul de seamă din generația Urmașilor, care a spus: „Mujāhid și ʿAbdah ibn Abī Lubābah au trimis după mine și au zis: Am trimis după tine fiindcă dorim să încheiem Coranul, iar invocația este primită la încheierea Coranului.” În unele versiuni autentice se spune: „Se spunea că mila coboară la încheierea Coranului.” A relatat cu lanțul său de transmitere autentic de la Mujāhid, care a spus:

„Se adunau la încheierea Coranului, spunând: Mila coboară.”

4. A patra chestiune. Invocația după încheiere este recomandată cu stăruință, pentru cele arătate în chestiunea precedentă. Al-Dārimī a relatat, prin lanțul său de transmitere, că Ḥumayd al-Aʿraj a spus: „Cel care recită Coranul și apoi se roagă are patru mii de îngeri care spun Āmīn la invocația sa.” Se cuvine să stăruie în invocație, să ceară lucrurile importante și să se roage mult pentru îndreptarea musulmanilor, a conducătorului lor și a celorlalți cârmuitori ai treburilor lor. Al-Ḥākim Abū ʿAbd Allāh al-Naysābūrī a relatat, prin lanțul său de transmitere, că atunci când ʿAbd Allāh ibn al-Mubārak — Allah să fie mulțumit de el — încheia Coranul, cele mai multe dintre invocațiile sale erau pentru musulmani, pentru credincioși și credincioase. Alții au spus ceva asemănător. Cel care se roagă să aleagă invocații cuprinzătoare, precum: „O, Allah, îndreaptă inimile noastre, înlătură neajunsurile noastre, poartă-ne de grijă cu bine, împodobește-ne cu evlavie, unește pentru noi binele Vieții de Apoi și al celei dintâi și dă-ne să Te ascultăm cât ne vei ține în viață! O, Allah, înlesnește-ne calea cea ușoară, ferește-ne de cea grea, ocrotește-ne de relele sufletelor noastre și de faptele noastre rele! Ocrotește-ne de pedeapsa Focului, de pedeapsa mormântului, de încercarea vieții și a morții și de încercarea lui al-Masīḥ al-Dajjāl! O, Allah, Îți cerem călăuzire, evlavie, castitate și îndestulare! O, Allah, Îți încredințăm religia noastră, trupurile noastre, sfârșitul faptelor noastre, pe noi înșine, familiile noastre, pe cei dragi nouă, pe toți musulmanii și tot ceea ce ne-ai dăruit nouă și lor dintre cele ale Vieții de Apoi și ale acestei lumi!”

„O, Allah, Îți cerem iertare și ocrotire în religie, în această lume și în Viața de Apoi! Unește-ne cu cei dragi nouă în lăcașul cinstirii Tale, prin harul și mila Ta! O, Allah, îndreaptă-i pe conducătorii musulmanilor și călăuzește-i spre dreptate față de supușii lor, spre bunătate, milă și blândețe față de ei și spre grija pentru binele lor! Fă-i iubiți supușilor și fă-i pe supuși iubiți lor; călăuzește-i pe calea Ta cea dreaptă și spre împlinirea îndatoririlor religiei Tale statornice! O, Allah, fii blând cu robul Tău, conducătorul nostru! Călăuzește-l spre binele acestei lumi și al Vieții de Apoi; fă-l iubit supușilor săi și fă-i pe supuși iubiți lui!” Rostește și celelalte invocații amintite pentru cârmuitori și adaugă: „O, Allah, ai milă de el și de ținuturile sale, păzește-i însoțitorii și oștenii, dă-i biruință asupra dușmanilor religiei și a celorlalți împotrivitori și călăuzește-l spre înlăturarea faptelor oprite și arătarea însușirilor frumoase și a tuturor felurilor de bine! Sporește prin el răspândirea Islamului și dăruiește-i lui și supușilor săi o cinste vădită! O, Allah, îndreaptă stările musulmanilor, fă să scadă prețurile pentru ei, dă-le siguranță în ținuturile lor, achită-le datoriile, vindecă-i pe bolnavii lor, dă biruință oștirilor lor, păzește-i pe cei plecați, eliberează-i pe cei luați prizonieri, vindecă inimile lor și îndepărtează mânia lor! Unește-i, așază în inimile lor credința și înțelepciunea, statornicește-i în religia Trimisului Tău ﷺ, inspiră-le să împlinească legământul pe care l-ai încheiat cu ei și dă-le biruință asupra dușmanului Tău și al lor, Dumnezeule al Adevărului, și fă-ne dintre ei! O, Allah, fă-i să poruncească binele și să-l împlinească, să oprească răul și să se ferească de el, să păstreze hotarele Tale, să stăruie în ascultarea Ta, să fie drepți unii cu alții și să-și dea sfat sincer! O, Allah, păzește-i în vorbele și în faptele lor și binecuvântează-le toate stările!” Își începe și își încheie invocația spunând: „Laudă lui Allah, Domnul lumilor, o laudă pe măsura binefacerilor Sale și care să răspundă sporirii lor!”

„O, Allah, binecuvântează-l și dă pace stăpânului nostru Muḥammad și familiei lui Muḥammad, așa cum l-ai binecuvântat pe Ibrāhīm și familia lui Ibrāhīm! Revarsă binecuvântarea asupra lui Muḥammad și a familiei lui Muḥammad, așa cum ai revărsat binecuvântarea asupra lui Ibrāhīm și a familiei lui Ibrāhīm în toate lumile! Tu ești Vrednic de laudă, Măreț!”

5. A cincea chestiune. După ce încheie o recitare integrală, este recomandat să înceapă alta imediat după ea. Aceasta a fost

recomandată de înaintași, care au adus ca dovadă hadithul lui Anas — Allah să fie mulțumit de el —, potrivit căruia Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Cele mai bune fapte sunt oprirea și plecarea din nou.” A fost întrebat: „Ce sunt acestea?” A răspuns: „Începerea și încheierea Coranului.”