Text integral · Pasaje · 14
Ferirea de îngâmfare și de amăgirea de sine
Printre mijloacele de izbăvire se numără ca omul să nu se îngâmfe datorită faptelor sale bune, să nu se amăgească în privința propriei persoane și a actelor sale de ascultare și să se păzească foarte mult de aceasta. Precauția față de acest lucru este un mijloc de izbăvire. Cel care însă neglijează acest aspect și lasă amăgirea de sine și îngâmfarea să-i pătrundă în suflet va pieri, fără îndoială. Șeicul Ḥāfiẓ al-Ḥakamī, Allah să aibă milă de el, a spus:
وَالْعُجْبَ فَاحْذَرْهُ إِنَّ الْعُجْبَ مُجْتَرِفٌ أَعْمَالَ صَاحِبِهِ فِي سَيْلِهِ الْعَرِمِ
„Ferește-te de îngâmfare, căci îngâmfarea mătură faptele celui cuprins de ea în torentul său năprasnic.”
Unii oameni au fapte bune și felurite acte de ascultare, dar în sufletul lor pătrunde o urmă de amăgire de sine sau de îngâmfare, iar ei se bizuie pe faptele lor. Astfel pier, iar toate faptele lor sunt zădărnicite.
Omul trebuie să știe că are lipsuri și că, oricât de departe ar ajunge prin faptele sale, tot nu va putea aduce mulțumirea cuvenită pentru binefacerile lui Allah asupra sa. După cum a spus Profetul ﷺ:
لَنْ يُدْخِلَ أَحَدًا عَمَلُهُ الْجَنَّةَ. قَالُوا: وَلَا أَنْتَ يَا رَسُولَ اللَّهِ؟ قَالَ: لَا وَلَا أَنَا، إِلَّا أَنْ يَتَغَمَّدَنِيَ اللَّهُ بِفَضْلٍ وَرَحْمَةٍ
„Fapta nimănui nu-l va face să intre în Paradis.” Ei au întrebat: „Nici pe tine, o, Trimis al lui Allah?” El a răspuns: „Nici pe mine, decât dacă Allah mă învăluie în harul și mila Sa.”40
Aceasta era starea celor mai buni oameni ai acestei comunități, dintre companioni și cei care i-au urmat. De pildă, ʿAbd Allāh ibn Abī Mulaykah, Allah să aibă milă de el, unul dintre învățații generației următoare companionilor, spunea: „Am întâlnit treizeci dintre companionii Profetului ﷺ și fiecare se temea de ipocrizie pentru sine.”41
Abū Bakr, Allah să fie mulțumit de el, cel de o desăvârșită sinceritate al acestei comunități și cel mai bun dintre oameni după profeți, l-a rugat pe Profet ﷺ să-l învețe o rugă pe care să I-o adreseze lui Allah în rugăciunea sa. El ﷺ l-a învățat să spună:
اللَّهُمَّ إِنِّي ظَلَمْتُ نَفْسِي ظُلْمًا كَثِيرًا، وَلَا يَغْفِرُ الذُّنُوبَ إِلَّا أَنْتَ، فَاغْفِرْ لِي مَغْفِرَةً مِنْ عِنْدِكَ، وَارْحَمْنِي إِنَّكَ أَنْتَ الْغَفُورُ الرَّحِيمُ
„O, Allah, mi-am nedreptățit mult sufletul și nimeni nu iartă păcatele în afară de Tine. Dăruiește-mi, așadar, iertare de la Tine și ai milă de mine! Tu ești Cel Iertător, Cel Îndurător.”42
Cum ar trebui, atunci, să fie starea celui aflat mai prejos decât el?!
Șeicul Islamului Ibn Taymiyyah, Allah să aibă milă de el, a spus: „Nimeni nu trebuie să creadă că se poate lipsi de căința către Allah și de cererea iertării păcatelor. Dimpotrivă, fiecare om are nevoie de acestea în permanență.”43
Așadar, atunci când robul primește ajutor să împlinească fapte bune și curate, să nu se bizuie pe faptele sale, să nu se amăgească și să nu se îngâmfe datorită lor. Să se teamă, mai degrabă, că faptele sale nu vor fi primite. După cum spune Preaînaltul:
وَٱلَّذِينَ يُؤْتُونَ مَآ ءَاتَوا۟ وَّقُلُوبُهُمْ وَجِلَةٌ أَنَّهُمْ إِلَىٰ رَبِّهِمْ رَٰجِعُونَ
„Și cei care dau ceea ce dau, în vreme ce inimile lor sunt cuprinse de teamă, pentru că se vor întoarce la Domnul lor.”
Coran, Al-Muʾminūn, 23:60
Când mama credincioșilor ʿĀʾishah, Allah să fie mulțumit de ea, l-a întrebat pe Profet ﷺ despre înțelesul acestui verset, ea a spus: „Sunt ei cei care beau vin și fură?” El ﷺ a răspuns:
لَا يَا بِنْتَ الصِّدِّيقِ، وَلَكِنَّهُمُ الَّذِينَ يَصُومُونَ وَيُصَلُّونَ وَيَتَصَدَّقُونَ، وَهُمْ يَخَافُونَ أَنْ لَا يُقْبَلَ مِنْهُمْ
„Nu, fiică a lui al-Ṣiddīq! Sunt cei care postesc, se roagă și dau milostenie, temându-se că acestea nu le vor fi primite.”44
Notele originale
Relatat de al-Bukhārī în Ṣaḥīḥ-ul său (5673) și de Muslim în Ṣaḥīḥ-ul său (2816). Formularea îi aparține lui al-Bukhārī.
Relatat de al-Bukhārī în Ṣaḥīḥ-ul său, într-o relatare cu lanț suspendat, citată în mod categoric (48).
Relatat de al-Bukhārī în Ṣaḥīḥ-ul său (834) și de Muslim în Ṣaḥīḥ-ul său (2705).
Al-Furqān bayna Awliyāʾ al-Raḥmān wa-Awliyāʾ al-Shayṭān, p. 131.
Relatat de al-Tirmidhī în al-Jāmiʿ (3175). Al-Albānī l-a declarat autentic în al-Silsilah al-Ṣaḥīḥah (162).