Tafsir as-Saʿdī — Volumul 8

Sura Fussilat

Versetele 1 la 46

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 8

Allah le vestește robilor Săi că această Carte măreață și acest Coran minunat sunt „o revelație de la Cel Milostiv, Îndurător”, a Cărui Îndurare cuprinde toate lucrurile. Una dintre cele mai mari manifestări ale Îndurării Sale este pogorârea acestei Cărți, prin care s-au dobândit cunoaștere, călăuzire, lumină, vindecare, îndurare și mult bine. Ea este una dintre cele mai mari binefaceri ale Sale asupra robilor și calea spre fericirea acestei lumi și a Vieții de Apoi.

Apoi Allah a lăudat Cartea pentru lămurirea ei deplină: „ale cărei versete sunt lămurite pe deplin”, adică fiecare dintre temele ei este explicată separat, ceea ce presupune o expunere completă, deosebirea lucrurilor și clarificarea realităților. Ea este „un Coran arab”, în limba cea mai limpede și mai desăvârșită. Versetele sale au fost explicate și Coranul a fost făcut arab „pentru un neam care știe”, astfel încât sensurile lui să le fie limpezi, așa cum le sunt limpezi cuvintele, iar călăuzirea să se deosebească de rătăcire și drumul greșit de cel drept. Cât despre cei neștiutori, cărora călăuzirea nu le sporește decât rătăcirea, iar lămurirea nu le sporește decât orbirea, nu pentru ei sunt rostite aceste cuvinte: „Le este totuna dacă îi previi sau nu îi previi; ei nu vor crede.”

Cartea este „vestitor de bine și prevenitor”: vestește răsplata din această lume și din Viața de Apoi pentru cei care cred și ascultă, și avertizează asupra pedepsei din această lume și din Viața de Apoi pentru cei care tăgăduiesc și se împotrivesc. Ea le explică pe amândouă și arată cauzele și însușirile de care țin vestirea de bine și avertizarea. Aceste însușiri ale Cărții cer ca ea să fie primită cu acceptare și supunere, să se creadă în ea și să se lucreze potrivit ei. „Însă cei mai mulți dintre ei se îndepărtează”, adică se întorc de la ea din mândrie, „și nu ascultă” cu o ascultare de primire și răspuns, deși au auzit-o într-un fel prin care dovada religioasă a fost statornicită împotriva lor.

Cei care se îndepărtează de ea au arătat că nu primesc niciun folos de la ea și au închis căile prin care ar fi putut ajunge la ea, spunând: „Inimile noastre sunt acoperite față de ceea ce ne chemi să urmăm”, adică sunt învelite și acoperite; „în urechile noastre este surzenie”, astfel încât nu te auzim, „iar între noi și tine este o perdea”, astfel încât nu te vedem. Prin aceasta și-au arătat îndepărtarea în toate privințele, ura față de mesaj și mulțumirea cu ceea ce urmau. De aceea au spus: „Așadar, lucrează; și noi lucrăm”: așa cum tu ești mulțumit să lucrezi potrivit religiei tale, noi suntem pe deplin mulțumiți să lucrăm potrivit religiei noastre. Aceasta este una dintre cele mai mari lipsiri de ajutorul dumnezeiesc: s-au mulțumit cu rătăcirea în locul călăuzirii, au schimbat credința pe necredință și au vândut Viața de Apoi pentru această lume.

„Spune”, o, Profetule: „Eu sunt doar un om asemenea vouă, căruia i se revelează.” Aceasta este însușirea și misiunea mea: sunt un om asemenea vouă, nu am nicio putere asupra lucrurilor prin mine însumi și nu am ceea ce voi cereți să fie grăbit. Allah m-a ales și m-a deosebit de voi prin revelația pe care mi-a încredințat-o și mi-a poruncit să o urmez și să vă chem la ea.

„Îndreptați-vă drept către El” înseamnă a crede vestea adusă de revelație, a urma porunca, a te feri de cele interzise și a stărui pe această cale. Cuvintele „către El” atrag atenția asupra sincerității: cel care săvârșește fapta trebuie să facă din Allah ținta și scopul ei, pentru ca aceasta să fie sinceră și dreaptă și să-l conducă la Allah și la Locuința nobleței Sale. Dacă fapta este lipsită de sinceritate, ea devine zadarnică. Oricât s-ar strădui robul să rămână pe calea dreaptă, el va avea neajunsuri, fie prin neîmplinirea unei porunci, fie prin săvârșirea unei fapte interzise. De aceea Allah i-a poruncit să le vindece prin cererea de iertare, care cuprinde căința: „Și cereți-I iertare.”

Apoi Allah i-a amenințat pe cei care părăsesc calea dreaptă: „Vai asociatorilor, celor care nu dau zakah”, adică celor care adoră în afara Lui ființe care nu stăpânesc nici folosul, nici vătămarea, nici moartea, nici viața și nici învierea. Ei și-au întinat sufletele și nu le-au curățit prin mărturisirea Unicității Domnului lor și prin sinceritate față de El; nu au împlinit rugăciunea și nu au dat zakah. Nu au arătat sinceritate față de Creator prin mărturisirea Unicității Sale și prin rugăciune, nici nu le-au fost de folos făpturilor prin zakah sau alte binefaceri. „Și care nu cred în Viața de Apoi”, adică nu cred în înviere, în Paradis și în Foc. De aceea, când teama a părăsit inimile lor, au îndrăznit să săvârșească ceea ce îi va vătăma în Viața de Apoi.

După ce i-a amintit pe necredincioși, Allah i-a amintit pe credincioși, însușirile și răsplata lor: „Cei care cred” în această Carte, în ceea ce cuprinde și în credința la care cheamă, și își adeveresc credința prin „fapte bune”, care îmbină sinceritatea cu urmarea Trimisului, „vor avea o răsplată neîntreruptă”, o răsplată măreață, care nu se va curma și nu se va sfârși. Ea va continua mereu, va spori neîncetat și va cuprinde toate plăcerile și lucrurile dorite.

Versetele 9 la 12

Allah mustră și arată uimirea față de necredința celor care Îi fac semeni, cărora le dăruiesc din adorarea lor și pe care îi socotesc egali cu Domnul Puternic și Stăpânul Binefăcător. El a creat pământul întins în două zile, apoi l-a pregătit în alte două zile, așezând pe el munți deasupra lui, ca să-l ferească de clătinare și nestatornicie.

„El a așezat pe el munți trainici, deasupra lui”, a binecuvântat pământul, a desăvârșit alcătuirea lui și „a hotărât în el hrana sa”: a rânduit toate mijloacele de trai de care au nevoie locuitorii săi. Toate acestea s-au împlinit „în patru zile” în total, cele două zile ale creării pământului și cele două ale pregătirii sale, „deopotrivă, pentru cei care întreabă”. Aceasta este relatarea adevărată, fără adăugire și fără lipsă; nimeni nu te poate informa precum Cel Atoatecunoscător.⁶⁸

„Apoi”, după crearea pământului, „S-a îndreptat către cer”, adică spre crearea lui, „care era fum”, o materie asemănătoare fumului, ridicată deasupra apei.⁶⁹ „Și i-a spus lui”: pentru ca această precizare să nu fie înțeleasă ca referindu-se numai la cer, a adăugat „și pământului: Veniți, de voie sau de nevoie!”, adică supuneți-vă poruncii Mele, de bunăvoie sau de nevoie, căci porunca Mea se va împlini neapărat. „Ele au spus: Venim de bunăvoie”, neavând nicio voință de a ne împotrivi Voinței Tale.⁷⁰

„El le-a desăvârșit ca șapte ceruri în două zile.” Astfel, crearea cerurilor și a pământului s-a împlinit în șase zile, prima fiind duminică, iar ultima vineri, cu toate că Puterea și Voința lui Allah ar fi putut să le creeze într-o singură clipă. Însă El este, pe lângă Atotputernic, și Înțelept și Blând; Înțelepciunea și Blândețea Sa au cerut ca ele să fie create în acest interval.

Trebuie știut că sensul aparent al acestor versete pare să se opună versetului din Sura an-Nazi'at, unde Allah a amintit crearea cerului și apoi a spus: „Iar după aceea a întins pământul.” Nu există însă contradicție sau deosebire în Cartea lui Allah. Mulți dintre primii învățați au explicat că însăși crearea pământului a avut loc înaintea creării cerurilor, așa cum se arată aici, iar întinderea pământului, scoaterea apei și pășunii sale și fixarea munților au avut loc după crearea cerului, așa cum se spune în an-Nazi'at. Allah a spus: „Iar după aceea a întins pământul, a scos din el apă și pășunea lui”, nu a spus că l-a creat după aceea.

„Și a revelat fiecărui cer porunca sa”, adică porunca și cârmuirea potrivite fiecăruia, potrivit Înțelepciunii Sale desăvârșite. „Noi am împodobit cerul cel mai de jos cu lămpi”, cu stele care sunt podoaba cerului și după care oamenii se călăuzesc. Ele au și o frumusețe ascunsă, fiind proiectile împotriva diavolilor care încearcă să asculte pe furiș. Cerul este astfel împodobit și păzit.

„Aceasta”, adică ceea ce s-a amintit despre pământ și tot ce este în el, despre cer și tot ce este în el, „este rânduiala Celui Atotputernic”, care prin Puterea Sa supune și cârmuiește toate lucrurile și a creat toate făpturile, „Atotștiutor”, a cărui Cunoaștere cuprinde toate făpturile, cele nevăzute și cele văzute. Este cu adevărat uimitor că asociatorii nu-I închină religia cu sinceritate acestui Domn Unic, Biruitor, a cărui poruncă o ascultă toate făpturile și al cărui decret se împlinește asupra lor. Și mai uimitor este faptul că Îi fac semeni pe care îi socotesc egali cu El, deși sunt nedesăvârșiți în însușirile și faptele lor. Dacă stăruie în îndepărtarea lor, nu mai există pentru ei alt leac decât pedepsele din această lume și din Viața de Apoi. De aceea Allah i-a avertizat prin cele ce urmează.

Versetele 13 la 14

Dacă acești necredincioși se îndepărtează după ce li s-au lămurit însușirile lăudabile ale Coranului și Atributele mărețe ale lui Allah, „spune: V-am prevenit despre o lovitură nimicitoare”, adică o pedeapsă care vă va cuprinde și vă va nimici, „asemenea loviturii care i-a lovit pe 'Ad și Thamud”, cele două neamuri cunoscute asupra cărora au coborât pedepse cumplite din pricina nedreptății și necredinței lor.

„Trimișii le-au venit dinaintea și din urma lor”, venind unul după altul și folosind toate căile prin care chemarea putea ajunge la ei. Toți le-au spus același lucru: „Nu adorați pe nimeni în afară de Allah!” Le-au poruncit sinceritatea față de Allah Singur și le-au interzis asocierea. Însă ei au respins mesajul.

„Ei au spus: Dacă Domnul nostru ar fi voit, ar fi trimis îngeri.” În opinia lor, simplul fapt că Trimișii erau oameni era suficient pentru a-i respinge. „Noi nu credem în ceea cu care ați fost trimiși.” Acest argument fals s-a transmis de la o generație de tăgăduitori la alta. Este unul dintre cele mai slabe argumente, fiindcă nu este condiție ca Trimisul trimis oamenilor să fie înger; condiția este să aducă dovada sincerității sale. Ei ar fi trebuit să arate o dovadă rațională sau revelată care să conteste adevărul Trimișilor, dar nu vor găsi nicio cale.

Versetele 15 la 18

Allah explică în amănunt istorisirea celor două neamuri. 'Ad, pe lângă necredință, tăgăduirea semnelor și respingerea Trimișilor, „s-au trufit pe pământ fără drept”. I-au supus pe cei din jurul lor și i-au nedreptățit, mândrindu-se cu puterea lor. „Cine este mai puternic decât noi?” spuneau ei.

Allah le-a răspuns printr-un lucru cunoscut tuturor: „Oare nu vedeau că Allah, Cel care i-a creat, este mai puternic decât ei?” Dacă El nu i-ar fi creat, ei nu ar fi existat. Dacă ar fi cugetat corect la acest adevăr, nu s-ar fi lăsat amăgiți de puterea lor. Ei „tăgăduiau semnele Noastre”, așa că Allah le-a trimis o pedeapsă potrivită puterii de care se mândreau.

„Am trimis asupra lor un vânt năprasnic”, foarte puternic și cumplit de rece, care scotea un vuiet înfricoșător asemenea tunetului. Allah l-a trimis asupra lor șapte nopți și opt zile necurmate, încât îi vedeai căzuți ca niște trunchiuri de palmier prăbușite. A venit „în niște zile nefaste”, i-a nimicit pe ei și familiile lor, până când nu li se mai vedeau decât locuințele.

„Ca să-i facem să guste pedeapsa umilirii în viața lumească”: pedeapsa i-a înjosit și i-a făcut de rușine înaintea făpturilor. „Pedeapsa din Viața de Apoi va fi și mai umilitoare și ei nu vor fi ajutați.” Nimeni nu-i va ocroti împotriva lui Allah, nici ei înșiși nu se vor putea apăra.

Thamud a fost un neam cunoscut care locuia în al-Hijr și în împrejurimi. Allah l-a trimis la ei pe Salih, pacea fie asupra lui, ca să-i cheme la unicitatea Domnului lor și să le interzică asocierea. Allah le-a dat cămila drept semn măreț. Ea avea partea ei de apă, iar ei aveau partea lor într-o zi hotărâtă; într-o zi beau laptele ei, iar în altă zi beau din apă. Ei nu trebuiau să o hrănească, fiindcă ea păștea din pământul lui Allah.

„Noi le-am arătat calea”, adică le-am arătat și le-am lămurit calea. Allah a menționat în mod deosebit călăuzirea lor, deși dovada fusese statornicită și calea fusese lămurită tuturor neamurilor nimicite, fiindcă semnul dat lui Thamud a fost neobișnuit de limpede și a fost văzut de toți, mici și mari, bărbați și femei. Cu toate acestea, din nedreptate și răutate, „ei au preferat orbirea în locul călăuzirii”, necredința și rătăcirea în locul cunoașterii și credinței.

„Lovitura pedepsei umilitoare i-a prins pentru ceea ce agoniseau.” Allah nu i-a nedreptățit deloc; faptele lor au atras pedeapsa. „Iar Noi i-am izbăvit pe cei care credeau și se temeau de Allah”: Allah i-a izbăvit pe Salih și pe cei care îl urmau cu credință și se păzeau de asociere și păcate.

Versetele 19 la 24

Allah vestește despre dușmanii Săi, cei care nu au crezut în El și în semnele Sale, i-au respins și i-au combătut pe Trimișii Săi, și despre starea lor cumplită atunci când vor fi adunați către Foc. „Ei vor fi ținuți laolaltă”, primii fiind opriți până îi ajung cei din urmă, apoi vor fi mânați cu asprime. Nu se vor putea împotrivi, nu se vor putea ajuta singuri și nu vor fi ajutați.

„Când vor ajunge la el” și vor încerca să-și tăgăduiască păcatele, „auzul, văzul și pieile lor vor mărturisi împotriva lor despre ceea ce făceau”. Fiecare mădular va spune ce a săvârșit omul prin el într-o anumită zi. Auzul, văzul și pielea au fost amintite în mod deosebit fiindcă cele mai multe păcate se fac prin ele sau din pricina lor.

Când mădularele vor mărturisi, oamenii le vor mustra și „le vor spune pieilor lor”; aceasta arată că mărturia este dată de fiecare mădular, așa cum am amintit: „De ce ați mărturisit împotriva noastră?”, tocmai acum când încercăm să vă apărăm? „Ele vor spune: Ne-a făcut să vorbim Allah, Cel care face să vorbească orice lucru.” Nu putem refuza mărturia, fiindcă ne-a făcut să vorbim Cel a cărui Voință nu poate fi înfruntată de nimeni.

„El v-a creat prima dată.” Așa cum a creat ființele și trupurile voastre, El a creat și însușirile voastre, între care vorbirea. „Și la El sunteți întorși” în Viața de Apoi, pentru ca El să vă răsplătească faptele. Este posibil ca amintirea primei creații să fie și o dovadă pentru înviere, așa cum Coranul folosește adesea această dovadă.

Li se va spune: „Voi nu vă ascundeați de auzul vostru, de văzul vostru și de pieile voastre, ca să nu mărturisească împotriva voastră.” Nu vă ascundeați de mărturia propriilor mădulare și nu vă fereați de ea. „Ci ați crezut că Allah nu știe multe dintre cele pe care le făceați.” Această părere rea despre Allah v-a făcut să săvârșiți păcatele cu îndrăzneală.

„Acea presupunere pe care ați avut-o despre Domnul vostru v-a pierdut”, fiindcă I-ați atribuit ceea ce nu se potrivește Măreției Sale și ați socotit Cunoașterea Lui mărginită. Aceasta v-a dus la pieire, „iar acum sunteți dintre cei pierduți”: v-ați pierdut sufletele, familiile și religia prin faptele izvorâte din părerea rea despre Domnul vostru. Hotărârea pedepsei s-a împlinit asupra voastră și veți rămâne în ea, fără nicio ușurare.

„Chiar dacă rabdă, Focul le va fi locuință.” În orice altă încercare poate exista puterea de a răbda, dar Focul nu poate fi răbdat: dogoarea lui este de șaptezeci de ori mai mare decât a focului lumesc, apa clocotită este cumplită, puroiul are o duhoare copleșitoare, frigul lui este aspru, lanțurile și cătușele sunt uriașe, ciocanele sunt numeroase, iar păzitorii sunt neînduplecați și fără milă. Peste toate acestea se află Mânia Celui Atotputernic, care le va spune când vor cere ajutor: „Rămâneți umiliți în el și nu-Mi vorbiți.”

„Iar dacă vor cere să se întoarcă la ceea ce-I este plăcut lui Allah”, cerând să fie trimiși din nou în lume ca să înceapă o viață nouă, „nu li se va îngădui”. Timpul s-a încheiat; au trăit îndeajuns ca să ia aminte și le-a venit prevenitorul, astfel încât nu mai au nicio scuză. În plus, cererea lor nu este sinceră: „chiar dacă ar fi trimiși înapoi, s-ar întoarce la ceea ce le-a fost interzis; ei sunt, cu adevărat, mincinoși”.

Versetul 25

Pentru acești nedrepți care au respins adevărul, Allah a rânduit tovarăși dintre diavoli. Ei îi împing și îi stârnesc spre păcat, așa cum Allah a spus: „Oare nu vezi că Noi i-am trimis pe diavoli împotriva necredincioșilor, ca să-i stârnească neîncetat?” Aceasta li se întâmplă din pricina a ceea ce diavolii le fac frumos „dinaintea lor și din urma lor”.

Diavolii le împodobesc viața lumească și îi cheamă să se cufunde în plăcerile și poftele ei interzise, până când sunt ispitiți, Îi nesocotesc porunca lui Allah și pornesc pe o cale care duce la luptă împotriva lui Allah și a Trimisului Său. Cât despre Viața de Apoi, le-o înfățișează ca fiind departe, îi fac să o uite și poate îi fac să se îndoiască de venirea ei. Teama de ea dispare din inimile lor, iar diavolii îi duc spre necredință, inovație și păcat.

Allah le-a dat diavolilor putere asupra necredincioșilor și i-a făcut tovarășii lor fiindcă aceștia s-au îndepărtat de pomenirea lui Allah și de semnele Sale și au respins adevărul: „Cine se îndepărtează de pomenirea Celui Milostiv, Noi îi rânduim un diavol, care îi devine tovarăș apropiat. Ei îi abat de la cale, iar aceștia socotesc că sunt călăuziți.”

„Hotărârea s-a împlinit asupra lor”, adică s-a dat sentința că vor fi pedepsiți „împreună cu neamuri dintre djinni și oameni care au trecut înaintea lor”. Au împărtășit aceleași pricini ale rătăcirii și vor împărtăși pedeapsa. „Cu adevărat, ei au fost pierduți”: și-au pierdut religia și Viața de Apoi, iar cel care ajunge la pierdere va ajunge negreșit la umilire, nenorocire și pedeapsă.

Versetele 26 la 29

Allah vestește despre îndepărtarea necredincioșilor de Coran și despre îndemnul pe care și-l adresau unii altora: „Nu ascultați acest Coran”, adică întoarceți-vă de la el, feriți-vă să-l ascultați și să dați atenție celui care l-a adus. Dacă totuși se întâmplă să-l auziți sau să auziți chemarea la hotărârile sale, „faceți zarvă în timpul recitării lui”: rostiți vorbe lipsite de folos, chiar vătămătoare și ofensatoare, și împiedicați, pe cât puteți, pe oricine să vă vorbească despre el ori să vă recite cuvintele și sensurile lui.

Aceasta era purtarea lor și aceste cuvinte arătau îndepărtarea lor de Coran. „Poate că veți birui”, spuneau ei. Mărturia dușmanilor scoate adevărul și mai mult la iveală: ei știau că nu-l puteau învinge pe cel care a adus Coranul decât prin îndepărtare și prin îndemnarea altora la îndepărtare. Din cuvintele lor se înțelege că, dacă l-ar fi ascultat cu atenție, nu ar fi putut birui, fiindcă adevărul este întotdeauna biruitor și nu poate fi învins. Acest lucru este cunoscut deopotrivă de prietenii și de dușmanii adevărului.

Fiindcă această purtare era nedreptate și încăpățânare, iar speranța călăuzirii lor dispăruse, nu le mai rămânea decât pedeapsa. „Îi vom face negreșit pe cei care nu au crezut să guste o pedeapsă aspră și îi vom răsplăti negreșit pentru cele mai rele fapte pe care le săvârșeau”, adică pentru necredință și păcat. Ei săvârșeau și alte fapte, însă pedeapsa este numai pentru fapta asocierii; Domnul tău nu nedreptățește pe nimeni.⁷¹

„Aceasta este răsplata dușmanilor lui Allah”, cei care I se împotrivesc și îi combat pe aleșii Săi prin necredință, tăgăduire, dispută și luptă. Răsplata lor este „Focul. În el vor avea Locuința Veșniciei”: vor rămâne acolo fără sfârșit, pedeapsa nu li se va ușura nici măcar o clipă și nu vor fi ajutați. Aceasta este „drept răsplată pentru că tăgăduiau semnele Noastre”, deși ele erau dovezi limpezi și hotărâtoare, care trebuiau să ducă la certitudine. De aceea tăgăduirea lor a fost cea mai mare nedreptate și încăpățânare.

„Cei care nu au crezut” - adică aceia dintre ei care îi urmaseră pe conducători, după cum arată ceea ce urmează - au spus, în felul în care își arătau mânia față de cei care i-au rătăcit: „Domnul nostru, arată-ni-i pe cei doi care ne-au rătăcit dintre djinni și oameni”, adică cele două categorii care ne-au dus la rătăcire și la pedeapsă: diavolii dintre djinni și diavolii dintre oameni, care ne-au chemat spre Gheena, „ca să-i punem sub picioarele noastre și să fie dintre cei mai de jos”. Adică să fie dintre cei înjosiți și umiliți, așa cum ne-au rătăcit, ne-au ispitit și au fost pricina coborârii noastre în Foc. Aceste cuvinte arată cât de mare va fi vrăjmășia unora față de alții și lepădarea lor reciprocă.

Versetele 30 la 32

Allah vestește despre apropiații Săi și, prin aceasta, îi încurajează pe oameni să-i urmeze și să ia pildă de la ei. Ei sunt „cei care spun: Domnul nostru este Allah”, adică recunosc și mărturisesc cu glas că Allah este Domnul lor, sunt mulțumiți de Stăpânirea Sa și se supun Poruncii Lui. „Apoi rămân statornici” pe calea dreaptă, prin cunoaștere și faptă. Ei au parte de vestea cea bună în viața lumească și în Viața de Apoi.

„Asupra lor coboară îngerii”, îngerii nobili, adică vin la ei în repetate rânduri, aducându-le vestea bună în clipa morții. Ei le spun: „Nu vă temeți” de ceea ce vă așteaptă, „și nu vă întristați” pentru ceea ce a trecut, fiindcă lucrurile neplăcute din trecut și din viitor au fost îndepărtate de la voi. „Ci primiți vestea bună a Paradisului care v-a fost făgăduit.” Făgăduința lui Allah vi se împlinește, iar Paradisul a devenit sigur pentru voi.

Îngerii le mai spun, întărindu-i și aducându-le vestea bună: „Noi suntem ocrotitorii voștri în viața lumească și în Viața de Apoi.” În lume, ei îi îndeamnă la bine și îl înfrumusețează în ochii lor, îi avertizează împotriva răului și îl fac urât inimilor lor, se roagă lui Allah pentru ei și îi întăresc în nenorociri și în clipe de teamă. Îi întăresc îndeosebi la moarte, cu greutățile ei, în mormânt, cu întunericul său, în Ziua Învierii, cu spaimele ei, și pe Sirat. În Paradis îi vor felicita pentru cinstea primită de la Domnul lor și vor intra la ei pe fiecare poartă, spunându-le: „Pace vouă pentru că ați răbdat! Cât de minunat este sfârșitul acestei Locuințe!”

„În el veți avea tot ceea ce poftesc sufletele voastre”, adică toate plăcerile și lucrurile dorite, pe care niciun ochi nu le-a văzut, nicio ureche nu le-a auzit și care nu i-au trecut vreodată prin inima unui om. „Și în el veți avea tot ceea ce cereți”: orice lucru pe care îl doriți și îl cereți va fi pregătit și va veni înaintea voastră. Această răsplată îmbelșugată și această desfătare nepieritoare sunt „ospitalitate din partea Celui Atoateiertător”, care v-a iertat păcatele, „Îndurător”, care v-a înlesnit săvârșirea faptelor bune și apoi le-a primit de la voi. Prin Iertarea Sa, El a îndepărtat de la voi răul de care vă temeați, iar prin Milostivirea Sa v-a dăruit binele dorit.

Versetul 33

Aceasta este o întrebare care are sensul unei negații categorice: nimeni nu are cuvinte mai bune, o cale mai frumoasă și o stare mai desăvârșită decât cel care „cheamă la Allah”. El îi învață pe cei neștiutori, îi îndeamnă pe cei nepăsători și pe cei care se îndepărtează, poartă discuții cu cei care urmează falsul, poruncește adorarea lui Allah în toate formele ei și cheamă la ea. El o prezintă în chip frumos, după puterea sa, și îi oprește de la ceea ce Allah a interzis, arătându-le urâțenia acestor lucruri prin orice mijloc care îi poate face să le părăsească.

În această chemare intră, în mod deosebit, chemarea la temelia religiei Islamului și prezentarea frumuseții ei, combaterea dușmanilor ei prin cea mai frumoasă cale, interzicerea necredinței și a asocierii și poruncirea binelui și interzicerea răului. Din chemarea la Allah face parte și trezirea iubirii față de El în inimile robilor Săi, amintindu-le în amănunt binecuvântările Sale, dărnicia Sa cuprinzătoare, desăvârșirea Milostivirii Sale și Atributele Sale desăvârșite și mărețe.

Din chemarea la Allah face parte îndemnarea la dobândirea cunoașterii și a călăuzirii din Cartea lui Allah și Sunnah Trimisului Său, precum și folosirea tuturor mijloacelor care duc la aceasta. Din ea face parte îndemnarea la purtări alese, la binefacere față de toți oamenii și la răsplătirea răului prin bine, poruncirea păstrării legăturilor de rudenie și a bunătății față de părinți. Tot din ea fac parte sfaturile adresate oamenilor la sărbători, la evenimente și în nenorociri, fiecare potrivit împrejurării, precum și orice altă cale prin care oamenii sunt chemați la tot binele și îndepărtați de tot răul.

Cu toate că îi cheamă pe oameni la Allah, acest om se supune el însuși Poruncii Domnului său și se grăbește să facă fapte bune, cele pe care Allah le iubește. „Și spune: Eu sunt dintre musulmani”, adică dintre cei care se supun Poruncii Sale și urmează calea Sa. Deplinătatea acestei trepte le aparține celor deplin sinceri în credință, care lucrează la desăvârșirea lor și la desăvârșirea altora și care au primit partea deplină din moștenirea Trimișilor.

În schimb, cel mai rău cuvânt este al celui care cheamă la rătăcire și merge pe drumul ei. Între aceste două trepte există multe trepte, pe care numai Allah le cunoaște. Una se înalță până la cele mai înalte locuri, iar cealaltă coboară până la cele mai joase. Toate aceste trepte sunt ocupate de făpturi: „Fiecăruia îi revin trepte potrivit faptelor sale, iar Domnul tău nu este nepăsător față de ceea ce fac.”

Versetele 34 la 35

Faptele bune și faptele de ascultare săvârșite pentru mulțumirea lui Allah nu sunt deopotrivă cu faptele rele și păcatele care stârnesc Mânia Sa. Nici binefacerea față de oameni nu este asemenea purtării urâte față de ei, nici prin natura lor, nici prin însușiri și nici prin răsplată. „Oare răsplata binelui este alta decât binele?”

Allah a poruncit apoi o binefacere deosebită, care are un loc însemnat: binefacerea față de cel care ți-a făcut rău. El a spus: „Respinge răul cu ceea ce este mai bun.” Dacă cineva se poartă urât cu tine, mai ales dacă are un drept mare asupra ta - precum rudele, prietenii și cei asemenea lor - prin cuvânt sau faptă, răspunde-i prin bine. Dacă rupe legătura cu tine, păstreaz-o tu; dacă te nedreptățește, iartă-l; dacă vorbește împotriva ta în lipsă sau în fața ta, nu răspunde la fel, ci iartă-l și vorbește-i cu blândețe; dacă te părăsește și nu-ți mai vorbește, adresează-i cuvinte bune și salută-l.

Dacă răspunzi răului cu bine, vei dobândi un mare folos: „cel cu care erai în dușmănie va deveni ca un prieten apropiat”, adică asemenea unei rude apropiate și unui prieten sincer. „Însă aceasta nu le este dăruită decât celor care rabdă”, celor care își deprind sufletele să rabde ceea ce le displace și le silesc să împlinească ceea ce Allah iubește. Sufletul este înclinat să răspundă la rău prin rău și să nu ierte, cu atât mai puțin să răspundă prin bine.

Când omul se obligă să rabde, se supune Poruncii Domnului său, cunoaște răsplata mare și înțelege că a răspunde răului printr-un rău asemănător nu-i aduce niciun folos, ci doar sporește vrăjmășia, iar binefacerea sa nu-i înjosește rangul, lucrul devine ușor și ajunge să-l facă cu plăcere, găsindu-i dulceață. Căci pe cel care se smerește pentru Allah, Allah îl înalță. „Și nu îi este dăruită decât celui cu o parte mare de bine”, fiindcă aceasta este una dintre cele mai alese însușiri, prin care robul dobândește înălțare în lume și în Viața de Apoi, și este dintre cele mai mari purtări alese.

Versetele 36 la 39

După ce Allah a arătat cum trebuie răspuns dușmanului dintre oameni - prin binefacere - a arătat cum trebuie respins dușmanul dintre djinni: prin căutarea adăpostului la Allah împotriva răului său. El a spus: „Dacă vreo ispită de la Satana te ațâță”, adică în orice clipă simți una dintre ațâțările lui: șoaptele sale, înfrumusețarea răului, descurajarea de la bine, săvârșirea unor păcate sau ascultarea unora dintre îndemnurile lui, „caută adăpost la Allah”. Cere-I adăpost, cu smerenie, ca El să te ocrotească de Satana.

„Cu adevărat, El este Cel care Aude Totul, Atotștiutorul.” El îți aude cuvântul și rugăciunea și îți cunoaște starea și nevoia arzătoare de ocrotirea și protecția Sa. Apoi Allah a amintit semnele care arată puterea Sa deplină, împlinirea Voinței Sale, stăpânirea Sa cuprinzătoare, Milostivirea Sa față de robi și faptul că El este Allah Singur, fără niciun asociat.

„Dintre semnele Sale sunt noaptea și ziua”: noaptea folosește prin întunericul și liniștea ei, iar ziua prin lumină și prin activitatea oamenilor. „Soarele și luna” sunt două corpuri cerești fără de care viețile oamenilor, trupurile și viețuitoarele nu s-ar menține. În ele se află atâtea foloase încât nu pot fi numărate. Cu toate acestea, ele sunt create și cârmuite. „Nu vă prosternați soarelui și nici lunii”, fiindcă sunt creaturi supuse, „ci prosternați-vă lui Allah, Cel care le-a creat”, adorați-L numai pe El, „dacă numai pe El Îl adorați”.

Dacă voi pretindeți că Îl adorați pe Allah, faceți adorarea sinceră numai pentru El și nu adorați nicio creatură, oricât de mare ar fi ea și oricâte foloase ar aduce. Aceste foloase nu vin de la creaturi prin ele însele, ci de la Creatorul lor Preaînalt. „Iar dacă ei se trufesc” și refuză să-L adore pe Allah, ei nu-I fac niciun rău. Allah nu are nevoie de ei și are robi nobili care nu-I încalcă poruncile: „cei care se află la Domnul tău Îl preamăresc noaptea și ziua, fără să obosească”. Îngerii apropiați nu obosesc să-L adore, datorită puterii lor și îndemnului puternic pe care îl au spre aceasta.

„Dintre semnele Sale”, care arată desăvârșirea Puterii Sale, faptul că numai Lui Îi aparțin Stăpânirea și cârmuirea, precum și Unicitatea Sa, „este că vezi pământul smerit”, fără plante. „Iar când trimitem asupra lui apă”, ploaia, „el se mișcă”, prinde viață prin plante, „și se umflă”, apoi dă la iveală plante frumoase de tot felul, prin care oamenii și ținuturile sunt readuse la viață. „Cel care îi dă viață” după moartea și uscăciunea lui „îi va învia și pe cei morți” din mormintele lor în Ziua Învierii. Așa cum a putut să învie pământul mort, va putea să-i învie și pe oameni. „Cu adevărat, El are putere asupra tuturor lucrurilor.”

Versetul 40

A denatura semnele lui Allah înseamnă abaterea lor de la sensul corect, indiferent în ce chip se face aceasta: prin negarea și respingerea lor și prin tăgăduirea celui care le-a adus, prin schimbarea cuvintelor, prin răstălmăcirea lor și atribuirea unui sens pe care Allah nu l-a voit ori prin afirmarea unor sensuri false. Allah îi amenință pe cei care fac aceasta: „nu Ne sunt ascunși”. El le cunoaște exteriorul și interiorul și îi va răsplăti potrivit denaturării lor.

De aceea Allah a spus: „Oare cel care va fi aruncat în Foc” precum cel care denaturează semnele lui Allah „este mai bun sau cel care va veni în siguranță în Ziua Învierii”, salvat de pedeapsa lui Allah și vrednic de răsplată? Se știe că acesta din urmă este cel mai bun. După ce adevărul și falsul, calea izbăvirii și calea pierzării au fost lămurite, Allah spune: „Faceți ceea ce voiți.” Dacă vreți, urmați calea călăuzirii, care duce la mulțumirea Domnului și la Paradis; iar dacă vreți, urmați calea rătăcirii, care duce la Mânia Lui și la locuința nenorocirii.

„Cu adevărat, El vede ceea ce faceți.” El vă răsplătește potrivit stărilor și faptelor voastre, așa cum a spus: „Spune: Adevărul este de la Domnul vostru. Cine voiește să creadă, să creadă, iar cine voiește să nu creadă, să nu creadă.”

Versetele 41 la 42

Apoi Allah îi amintește pe „cei care nu cred în Pomenire”, adică pe cei care tăgăduiesc Nobilul Coran. Acesta le amintește robilor toate cele ce le sunt de folos în religie, în viața lumească și în Viața de Apoi și înalță rangul celui care îl urmează. „Atunci când aceasta vine la ei” înseamnă că le-a venit ca binefacere de la Domnul lor, prin cel mai bun și mai desăvârșit dintre oameni. „Ea este o Carte puternică”, întrunind toate însușirile desăvârșirii și fiind ferită de oricine ar voi să o răstălmăcească sau să-i aducă vreun rău.

„Falsul nu se poate apropia de ea nici dinainte, nici din urma ei.” Niciun diavol dintre oameni sau djinni nu poate introduce în ea ceva ce nu-i aparține, nici prin furt și nici pe altă cale. Ea nu poate fi sporită și nu poate fi micșorată; a fost păzită la pogorârea ei, iar cuvintele și sensurile sale sunt păzite de Cel care a pogorât-o. Allah a garantat păstrarea ei, spunând: „Noi am pogorât Pomenirea și Noi suntem, cu adevărat, Păzitorii ei.”

„Ea este o Revelație de la Cel Atotînțelept” în creația și porunca Sa, care pune fiecare lucru la locul potrivit și îl așează pe treapta cuvenită. El este „Vrednic de Laudă” pentru Atributele Sale de desăvârșire și măreție și pentru dreptatea și dărnicia Sa. De aceea, Cartea Sa cuprinde înțelepciune deplină, mijloacele prin care se dobândesc foloasele și binele și se îndepărtează stricăciunea și răul, iar pentru toate acestea El este lăudat.

Versetul 43

„Nu ți se spune”, de către cei care te tăgăduiesc și ți se împotrivesc, „decât ceea ce li s-a spus Trimișilor de dinaintea ta”, adică vorbe de același fel. Este cu putință chiar să fi folosit aceleași cuvinte, precum uimirea tuturor neamurilor tăgăduitoare față de chemarea la sinceritate pentru Allah și la adorarea Lui Singur, fără asociat, și respingerea acestei chemări prin orice mijloc aveau. Ei spuneau: „Voi nu sunteți decât oameni asemenea nouă” și le cereau Trimișilor semne pe care aceștia nu erau datori să le aducă, alături de alte vorbe ale tăgăduitorilor. Fiindcă inimile lor se asemănau în necredință, și cuvintele lor se asemănau. Trimișii, pacea fie asupra lor, au răbdat vătămarea și tăgăduirea lor; rabdă și tu așa cum au răbdat cei de dinaintea ta.

Apoi Allah îi cheamă pe oameni la căință și la folosirea mijloacelor care aduc Iertarea și îi avertizează împotriva stăruirii în neascultare. „Cu adevărat, Domnul tău este Stăpânul Iertării”, adică El are o Iertare mare prin care șterge orice păcat al celui care îl părăsește și se căiește, „și Stăpânul unei pedepse dureroase” pentru cel care stăruie, se semețește și refuză să se întoarcă.

Versetul 44

Allah vestește despre Harul și Bunătatea Sa: El a pogorât Cartea Sa în limba arabă unui Trimis arab și în limba poporului său, pentru ca acesta să le poată explica limpede. Aceasta ar fi trebuit să-i facă mai atenți, să o primească și să se supună. Dacă El ar fi făcut-o „un Coran într-o limbă străină”, tăgăduitorii s-ar fi împotrivit și ar fi spus: „De ce nu au fost lămurite versetele sale?”, de ce nu sunt ele explicate și clarificate?

Ei ar fi spus: „O limbă străină și un Trimis arab?” Cum să fie Muhammad arab, iar Cartea lui să nu fie în limba arabă? Allah a înlăturat astfel orice lucru care ar fi putut fi o pricină de îndoială pentru oamenii falsului și i-a dat Cărții Sale orice însușire care cere supunere față de ea. Totuși, numai credincioșii călăuziți au parte de folosul și cinstea ei, iar pentru ceilalți situația este inversă.

„Pentru cei care cred, el este călăuzire și vindecare.” El îi călăuzește spre calea dreaptă și îi învață știința folositoare, prin care se dobândește călăuzirea deplină. El este vindecare pentru bolile trupești și sufletești, fiindcă oprește purtările rele și faptele urâte și îndeamnă la căință sinceră, care spală păcatele și vindecă inimile.

„Cât despre cei care nu cred”, în urechile lor se află surzenie față de Coran: nu-l ascultă și se îndepărtează de el. „El este orbire pentru ei”: ei nu văd în el călăuzirea și înțelepciunea, ci acesta nu face decât să le sporească rătăcirea, fiindcă ei înșiși au respins adevărul. „Aceștia sunt chemați dintr-un loc îndepărtat”: ei sunt chemați la credință, dar nu răspund, asemenea celui chemat de foarte departe, care nici nu-l aude pe cel care-l strigă și nici nu-i poate răspunde. Cel care nu crede în Coran nu se folosește de călăuzirea lui, nu vede prin lumina lui și nu dobândește niciun bine, fiindcă, prin îndepărtare și necredință, și-a închis singur ușa călăuzirii.

Versetele 45 la 46

„Noi i-am dat lui Musa Cartea”, așa cum ți-am dat ție Cartea, iar oamenii s-au purtat cu el așa cum se poartă și cu tine. Ei s-au împărțit: unii au crezut în Carte, au fost călăuziți și s-au folosit de ea; alții nu au crezut și nu s-au folosit de ea. Dacă nu ar fi fost Blândețea lui Allah și „un cuvânt hotărât mai înainte de Domnul tău”, prin care pedeapsa este amânată până la un soroc stabilit, ce nu poate fi grăbit și nici întârziat, „s-ar fi judecat între ei” de îndată ce credincioșii s-au deosebit de necredincioși, iar cei din urmă ar fi fost nimiciți, deoarece pricina nimicirii lor devenise deplină.

„Cu adevărat, ei se află într-o îndoială tulburătoare cu privire la ea”: îndoiala lor a ajuns să-i tulbure și să-i neliniștească; de aceea au respins-o și au tăgăduit-o. „Cine săvârșește fapte bune”, împlinind ceea ce Allah și Trimisul Său au poruncit, „o face pentru sine”: folosul și răsplata faptelor sale îi revin în lume și în Viața de Apoi. „Iar cine săvârșește răul o face împotriva sa”: asupra lui se va întoarce vătămarea și pedeapsa în lume și în Viața de Apoi.

Aceste cuvinte îi îndeamnă pe oameni la bine și îi opresc de la rău. Fiecare beneficiază de faptele sale bune și este vătămat de propriile fapte rele, iar niciun purtător de povară nu va purta povara altuia. „Domnul tău nu-i nedreptățește nicidecum pe robi”: El nu pune asupra nimănui faptele altuia și nu sporește pedeapsa nimănui peste ceea ce a agonisit.