Tafsir as-Saʿdī — Volumul 8

Sura Ghafir

Versetele 1 la 85

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 3

Allah vestește despre Cartea Sa măreață că ea vine și este pogorâtă de la Allah, Cel vrednic de adorare, pentru Desăvârșirea Atributelor Sale și pentru că El nu are asemănare în Faptele Sale.

El este „Atotputernicul”, Cel care prin Puterea Sa a supus toate făpturile; „Atotștiutorul”, Cel a Cărui Cunoaștere cuprinde toate lucrurile; „Iertătorul păcatului”, Cel care îi iartă pe păcătoși; „Primitorul căinței”, Cel care primește căința celor care se căiesc; „Asprul în pedeapsă” pentru cei care cutează să săvârșească păcate și nu se căiesc; „Stăpânul dărniciei”, Cel care dăruiește tuturor făpturilor, iar binefacerile Sale ajung la ele.

După ce Și-a statornicit Desăvârșirea, care cere ca numai El să fie adorat și ca faptele să-I fie închinate cu sinceritate, Allah spune: „Nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de El; la El este întoarcerea.”

Potrivirea dintre faptul că această Carte este pogorâtă de Allah, Cel descris prin aceste Atribute, și cuprinsul ei constă în aceea că aceste Atribute sunt legate de toate înțelesurile Coranului. El vorbește despre Numele, Atributele și Faptele lui Allah, iar cele amintite aici fac parte dintre ele; ori vestește despre lucrurile nevăzute trecute și viitoare, lucruri pe care Atotștiutorul le face cunoscute robilor Săi; ori vestește despre binecuvântările Sale mărețe și despre ceea ce duce la ele, lucru arătat de „Stăpânul dărniciei”.

Coranul vestește despre pedeapsa aspră și despre păcatele care o atrag, lucru arătat de „Asprul în pedeapsă”; îi cheamă pe păcătoși la căință, întoarcere și cererea iertării, lucru arătat de „Iertătorul păcatului, Primitorul căinței, Asprul în pedeapsă”; vestește că numai Allah este Cel adorat pe drept, aduce dovezi raționale și revelate pentru aceasta, îndeamnă la adorarea Lui și oprește de la adorarea altuia, dovedind stricăciunea acesteia prin dovezi raționale și revelate și prevenind împotriva ei, lucru arătat de „Nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de El”.

Coranul vestește despre judecata Sa dreaptă, despre răsplata celor care fac bine și pedeapsa păcătoșilor, lucru arătat de „la El este întoarcerea”. Acestea sunt marile teme pe care le cuprinde Coranul.

Versetele 4 la 6

Allah vestește că nu se ceartă cu privire la semnele Sale decât cei care nu cred. Prin ceartă se înțelege aici disputa purtată pentru a respinge semnele lui Allah și a li se împotrivi prin falsitate. Aceasta este purtarea necredincioșilor. Credincioșii, în schimb, se smeresc înaintea adevărului, pentru a nimici prin el falsitatea.⁶²

Omul nu trebuie să se lase amăgit de starea celui căruia Allah i-a dat bunuri lumești, socotind că aceasta arată iubirea lui Allah pentru el sau că el se află pe adevăr. De aceea Allah spune: „Să nu te amăgească umblarea lor prin țări”, adică deplasarea lor, afacerile și câștigurile de tot felul. Robul trebuie să-i cântărească pe oameni prin adevăr, să privească realitățile și să-i cântărească prin măsura religiei, nu să cântărească adevărul prin oameni, așa cum fac cei lipsiți de cunoaștere și minte.

Apoi Allah îi avertizează pe cei care se ceartă împotriva semnelor Sale ca să le nimicească. Tot astfel au făcut comunitățile dinainte: „poporul lui Nuh”, neamul Ad și „aliații de după el”, care s-au adunat și s-au unit împotriva adevărului, ca să-l nimicească și să sprijine falsitatea.

Lucrurile au ajuns până acolo încât „fiecare comunitate a uneltit împotriva Trimisului ei, ca să-l prindă”, adică să-l omoare. Acesta este cel mai grav lucru pe care îl puteau săvârși împotriva Trimișilor, conducătorii oamenilor binelui, purtători ai adevărului limpede, în care nu este nicio îndoială. Ce altă răsplată se cuvine pentru o asemenea nedreptate, rătăcire și ticăloșie, decât o pedeapsă mare, din care nu vor ieși?

De aceea Allah spune despre pedeapsa lor în această lume și în Viața de Apoi: „Atunci i-am prins” pentru tăgăduirea lor și pentru uneltirea împotriva Profeților, „și cum a fost pedeapsa Mea!” A fost cea mai aspră pedeapsă; nu a fost decât un strigăt, ori pietre care au plouat asupra lor, ori o poruncă dată pământului să-i înghită, ori mării să-i înece, și iată-i stinși.

„Astfel s-a împlinit Cuvântul Domnului tău împotriva celor care nu cred”, după cum s-a împlinit împotriva acelora. Asupra lor s-a statornicit cuvântul rătăcirii, din care a izvorât cuvântul pedepsei. De aceea Allah spune: „Ei sunt oamenii Focului.”

Versetele 7 la 9

Allah vestește despre Desăvârșirea Bunătății Sale față de robii credincioși și despre mijloacele fericirii lor pe care le-a rânduit dincolo de puterile lor: cererea de iertare pentru ei făcută de îngerii apropiați și rugăciunea acestora pentru binele religiei lor și al Vieții lor de Apoi. El vestește și despre cinstea purtătorilor Tronului și a celor din jurul lui, despre apropierea lor de Domnul lor, despre multa lor adorare și despre grija lor sinceră față de robii lui Allah, deoarece știu că Allah iubește aceasta.

„Cei care poartă Tronul”, Tronul Celui Milostiv, care este acoperișul făpturilor, cea mai mare, mai întinsă și mai frumoasă dintre creaturi și cea mai apropiată de Allah; el cuprinde cerurile, pământul și Kursi. Allah i-a însărcinat pe acești îngeri să-I poarte Tronul cel măreț; fără îndoială, ei sunt dintre cei mai mari, mai puternici și mai de seamă îngeri.⁶³

Faptul că Allah i-a ales să-I poarte Tronul, i-a amintit înaintea celorlalți și i-a apropiat de El arată că ei sunt cei mai nobili îngeri. Allah spune: „În Ziua aceea, opt vor purta deasupra lor Tronul Domnului tău.” „Și cei din jurul lui”, dintre îngerii apropiați prin rang și virtute, „Îl preamăresc și Îl laudă pe Domnul lor”. Astfel, ei sunt lăudați pentru multele lor acte de adorare, mai ales pentru preamărirea și lauda aduse lui Allah. Toate celelalte acte de adorare intră în preamărirea și lăudarea lui Allah, deoarece prin ele El este recunoscut ca Singurul căruia I se cuvin adorarea și lauda. Lauda adusă lui Allah este ea însăși adorare. Și cuvintele robului: „Slavă lui Allah și lauda Lui!” intră în aceasta și fac parte dintre actele de adorare.

„Și cer iertare pentru cei care cred.” Acesta este unul dintre multele foloase și virtuți ale credinței: îngerii, care nu au păcate, cer iertare pentru credincioși. Prin însăși credința sa, credinciosul dobândește această binecuvântare măreață.

Iertarea implică lucruri fără de care nu este deplină, contrar ideii care le vine multora în minte, că a o cere înseamnă doar a cere ștergerea păcatelor. De aceea Allah arată cum se roagă îngerii pentru iertarea credincioșilor, menționând cele fără de care aceasta nu este deplină: „Domnul nostru, Tu cuprinzi toate lucrurile prin Îndurare și Cunoaștere.” Cunoașterea Ta cuprinde toate lucrurile; nimic nu-Ți este ascuns, nici măcar cât greutatea unui fir de praf în ceruri sau pe pământ, mai mic sau mai mare. Îndurarea Ta cuprinde toate lucrurile; lumile de sus și de jos sunt pline de Îndurarea lui Allah, care le cuprinde și se întinde până unde s-a întins făptura Sa.

„Iartă-i pe cei care se căiesc” de asociere și păcate „și urmează Calea Ta”, urmându-i pe Trimișii Tăi, afirmând unicitatea Ta și ascultându-Te, „și păzește-i de pedeapsa Iadului”, de pedeapsa însăși și de pricinile care duc la ea.

„Domnul nostru, fă-i să intre în Grădinile Edenului pe care li le-ai făgăduit” prin cuvintele Trimișilor Tăi, „împreună cu cei drepți dintre părinții, soții și urmașii lor”. Prin „cei drepți” se înțeleg cei care au credință și săvârșesc fapte drepte. Cuvântul tradus prin „soții” cuprinde soțiile, soții, tovarășii și însoțitorii lor. „Tu ești Atotputernicul”, Cel care supune toate lucrurile; prin Puterea Ta le ierți păcatele, îndepărtezi greutățile și le dăruiești tot binele. Tu ești „Înțeleptul”, Cel care pune fiecare lucru la locul potrivit. Ei nu cer ceva contrar Înțelepciunii Tale; dimpotrivă, din Înțelepciunea și Harul Tău, așa cum ai vestit prin Trimișii Tăi, face parte iertarea credincioșilor.

„Păzește-i de rele”, de faptele rele și de urmarea lor, fiindcă acestea îl întristează pe cel care le-a săvârșit. „Pe cel pe care îl păzești de rele în Ziua aceea”, în Ziua Învierii, „l-ai acoperit cu Îndurarea Ta”, căci Îndurarea Ta continuă să-i cuprindă pe robi și nu este împiedicată decât de păcatele și faptele lor rele. Pe cel pe care îl păzești de rele îl călăuzești spre bine și spre răsplata sa bună. „Aceasta”, adică îndepărtarea răului de care se tem prin păzirea de rele și dobândirea binelui dorit prin primirea Îndurării, „este izbânda măreață”, cu care nu se poate asemăna nicio altă izbândă și decât care nu există nimic mai bun pentru care oamenii să se întreacă.

Această rugăciune a îngerilor cuprinde cunoașterea lor deplină despre Domnul lor, apropierea de El prin Numele Sale frumoase, prin care El iubește ca robii să se apropie de El, și alegerea cuvintelor potrivite cu ceea ce cer. Fiindcă cer dobândirea îndurării și îndepărtarea urmelor rele provenite din lipsurile oamenilor și păcatele lor, lucruri pe care Allah le cunoaște deplin, ei caută apropierea de El prin Numele Sale: Îndurătorul și Atotștiutorul.

Din buna lor purtare desăvârșită față de Allah face parte faptul că recunosc Stăpânirea Sa generală și cea specială. Ei recunosc că nu au în mână nimic, iar rugăciunea lor vine de la făpturi care, prin însăși natura lor, au nevoie de El în toate privințele, care nu au nimic cu care să se mândrească înaintea Lui. Totul este numai din Harul, Generozitatea și Bunătatea lui Allah.

Din buna lor purtare face parte și acordul deplin cu Domnul lor: iubesc faptele pe care El le iubește, adică actele de adorare pe care îngerii le săvârșesc cu străduința celor care iubesc, și îi iubesc pe cei pe care Allah îi iubește dintre credincioși. Allah îi urăște pe toți cei cărora le revin obligațiile religioase, cu excepția credincioșilor dintre ei. De aceea se roagă pentru ei și caută îndreptarea stării lor. Rugăciunea pentru o persoană este una dintre cele mai limpezi dovezi ale iubirii, căci omul nu se roagă decât pentru cel pe care îl iubește.

Felul în care Allah a explicat și a dezvoltat rugăciunea lor, după cuvintele „cer iertare pentru cei care cred”, cuprinde o îndrumare subtilă despre modul de a cugeta la Cartea Sa. Cel care cugetă nu trebuie să se limiteze la sensul izolat al cuvântului, ci să-i pătrundă înțelesul; când l-a înțeles corect, să privească prin mintea sa la lucrul acela, la căile care duc la el, la ceea ce este necesar pentru împlinirea lui și la lucrurile de care depinde. El trebuie să fie sigur că Allah le-a voit, așa cum este sigur că a voit înțelesul direct arătat de cuvânt.

Două lucruri îl fac sigur că Allah a voit aceste înțelesuri. Primul: cunoașterea și certitudinea că ele sunt urmări ale sensului și lucruri de care acesta depinde. Al doilea: cunoașterea faptului că Allah știe toate lucrurile, că le-a poruncit robilor Săi să cugete și să reflecteze asupra Cărții Sale și că El știe toate consecințele acestor înțelesuri. El a vestit că această Carte este călăuzire, lumină și lămurire a tuturor lucrurilor și că este cuvântul cel mai elocvent și cel mai limpede. Prin aceasta, robul dobândește o cunoaștere măreață și mult bine, potrivit cu izbânda pe care Allah i-o dăruiește.

În acest tafsir al nostru se află multe exemple de acest fel, pe care Allah ni le-a dăruit. Uneori, felul în care sunt desprinse din anumite versete nu îi este limpede celui care nu meditează asupra lor cu o judecată dreaptă. Îl rugăm pe Allah Preaînaltul să ne deschidă din comorile Îndurării Sale ceea ce va fi o pricină pentru îndreptarea stării noastre și a musulmanilor. Nu avem altă cale decât să ne punem nădejdea în Generozitatea Sa și să căutăm apropierea de El prin Binefacerea Sa, în care ne aflăm în orice clipă și în orice moment. Îi cerem, din Harul Său, să ne păzească de răul sufletelor noastre, care împiedică și oprește ajungerea Îndurării Sale. El este Cel Generos, Dăruitorul, care a dăruit atât cauzele, cât și efectele lor.

Acest pasaj arată și că cel apropiat de om, fie soț, copil sau însoțitor, poate fi făcut fericit prin apropierea sa, iar legătura dintre ei poate deveni pricina unui bine care îi vine dincolo de ceea ce a făcut el însuși și de mijloacele folosite de el. Îngerii se roagă pentru credincioși și pentru cei drepți dintre părinții, soții și urmașii lor. Se poate spune că este necesară dreapta lor purtare, potrivit cuvintelor „cei drepți”; atunci binele ar fi o urmare a faptelor lor. Allah știe cel mai bine.

Versetele 10 la 12

Allah vestește despre rușinea și umilirea care îi vor lovi pe necredincioși. Ei vor cere întoarcerea în lume și ieșirea din Foc, dar li se va refuza și vor fi mustrați. „Celor care nu au crezut li se va striga” - tăgăduirea este amintită în chip general, ca să cuprindă necredința în Allah, în Cărțile Sale, în Trimișii Săi sau în Ziua de Apoi. Când vor intra în Foc și vor recunoaște că îl merită din pricina păcatelor lor, se vor urî foarte mult și vor fi mânioși pe ei înșiși.

Atunci li se va spune: „Ura lui Allah față de voi a fost mai mare decât ura voastră față de voi înșivă, atunci când erați chemați la credință, iar voi tăgăduiați.” Trimișii și urmașii lor v-au chemat la credință și v-au adus dovezi limpezi ale adevărului, însă voi ați tăgăduit, v-ați îndepărtat de credința pentru care Allah v-a creat și ați ieșit din Îndurarea Sa cea largă. Allah v-a urât și v-a disprețuit, iar această ură a rămas asupra voastră și Mânia Sa a continuat să vă cuprindă până ați ajuns aici. Astăzi v-au ajuns Mânia și pedeapsa lui Allah, în timp ce credincioșii au dobândit Mulțumirea și răsplata Lui.

Ei vor dori să se întoarcă în lume și vor spune: „Domnul nostru, de două ori ne-ai făcut morți.” Potrivit unei păreri, aceasta înseamnă prima moarte și starea dintre cele două suflări în Trâmbiță. Potrivit alteia, înseamnă neexistența de dinainte de a fi creați și moartea de după viață. „Și de două ori ne-ai dat viață”, adică viața lumească și viața de după înviere.⁶⁴

„Acum ne recunoaștem păcatele. Mai există oare vreo cale de ieșire?” Ei vor rosti aceste cuvinte cu regret, dar nu le vor folosi. Vor fi mustrați pentru că nu au luat căile salvării.

Li se va spune: „Aceasta vi se întâmplă fiindcă, atunci când Allah Singur era chemat”, când erați chemați la unicitatea Lui și la sinceritate și vi se interzicea asocierea, „voi nu credeați” în El, inimile vi se strângeau și vă cuprindea cea mai mare aversiune; „iar când I se asociau parteneri, voi credeați”.

Aceasta v-a adus aici și v-a făcut să rămâneți în această locuință: ați tăgăduit credința și ați crezut în necredință; ați fost mulțumiți de ceea ce este rău și stricat în această lume și în Viața de Apoi și ați urât ceea ce este bun și drept. Ați pus mai presus calea pieirii, rușinii și Mâniei, iar față de calea izbândei, fericirii și salvării v-ați arătat nepăsători. Dacă vedeați calea călăuzirii, nu o urmați, iar dacă vedeați calea rătăcirii, o luați drept drum.

„Judecata Îi aparține lui Allah, Cel Preaînalt, Cel Mare.” El este Preaînalt din toate punctele de vedere: Preaînalt în Esența Sa, în Rang și în Biruința asupra tuturor. Din înălțimea Rangului Său face parte Dreptatea Sa desăvârșită: El pune fiecare lucru la locul său și nu-i face egali pe cel drept și pe cel păcătos.

El este „Cel Mare”, Căruia Îi aparțin Măreția și Gloria în Numele, Atributele și Faptele Sale. El este mai presus de orice lipsă, cusur și neajuns. Fiindcă Judecata Îi aparține numai Lui și El a hotărât pentru voi rămânerea veșnică în Foc, Hotărârea Sa nu se schimbă și nu se înlocuiește.

Versetele 13 la 17

Allah amintește Binecuvântarea Sa cea mare față de robi: le arată adevărul separat de fals prin semnele Sale din ei înșiși, din univers și din Coran. Ele lămuresc toate adevărurile care trebuie cunoscute și despart călăuzirea de rătăcire, astfel încât cel care privește și cugetă la ele nu mai are nicio îndoială despre cunoașterea adevărului.

Aceasta este una dintre cele mai mari binecuvântări ale lui Allah față de robii Săi. El nu a lăsat adevărul neclar și nici ceea ce este corect amestecat cu falsul, ci a felurit dovezile, le-a lămurit și a făcut ca ele să arate limpede adevărul, pentru ca cel care piere să piară după o dovadă clară, iar cel care trăiește să trăiască după o dovadă clară. Cu cât chestiunea este mai mare și mai importantă, cu atât dovezile pentru ea sunt mai multe și mai lesne de înțeles.

Privește la unicitatea lui Allah: pentru că este una dintre cele mai însemnate chestiuni, ba chiar cea mai însemnată dintre toate, dovezile raționale și revelate pentru ea sunt numeroase și felurite. Allah a dat pilde pentru ea și a adus multe dovezi. De aceea a amintit-o în acest loc și a arătat o parte din dovezile ei, apoi a spus: „Chemați-L pe Allah, închinându-I cu sinceritate religia.”

După ce a spus că le arată robilor Săi semnele Sale, Allah a atras atenția asupra unui semn măreț: „Și vă pogoară din cer provizii”, adică ploaia prin care dobândiți hrana și trai pentru voi și animalele voastre. Aceasta arată că toate binecuvântările vin de la Allah. De la El sunt binecuvântările religiei, cele duhovnicești, învățăturile și dovezile lor, precum și faptele săvârșite potrivit lor. De la El sunt și toate binecuvântările lumești, precum cele care se nasc din ploaia prin care pământul și oamenii primesc viață.

Aceasta este o dovadă hotărâtoare că numai El este vrednic de adorare și că religia trebuie închinată numai Lui, așa cum El Singur este Dăruitorul binecuvântărilor. „Însă nu-și aduce aminte” atunci când semnele îi sunt amintite „decât cel care se întoarce” la Allah prin iubire, teamă, ascultare și smerenie. Acesta este cel căruia semnele îi sunt de folos, îi devin o îndurare și îi sporesc înțelegerea.

Fiindcă semnele aduc aminte, iar aducerea aminte duce la sinceritate, Allah introduce porunca printr-o particulă care arată legătura de cauză: „Așadar, chemați-L pe Allah, închinându-I cu sinceritate religia.” Aceasta cuprinde atât adorarea, cât și rugăciunea prin care se cere. Sinceritatea înseamnă curățirea intenției pentru Allah Preaînaltul în toate actele de adorare obligatorii și recomandate și în toate drepturile lui Allah și ale robilor Săi. Fiți pe deplin sinceri față de Allah în toate faptele religiei și în tot ceea ce vă apropie de El.

„Chiar dacă necredincioșii urăsc aceasta.” Nu le dați atenție și nu vă lăsați opriți de ei de la religia voastră; când lucrați pentru Allah, nu vă temeți de mustrarea niciunui mustrător. Necredincioșii urăsc sinceritatea față de Allah în cel mai înalt grad. Allah spune: „Când Allah Singur este pomenit, inimile celor care nu cred în Viața de Apoi se strâng de aversiune, iar când sunt pomeniți cei în afara Lui, ei se bucură.”

Apoi Allah a amintit din Măreția și Desăvârșirea Sa ceea ce cere ca adorarea să-I fie închinată cu sinceritate: „Cel Înalt în ranguri, Stăpânul Tronului”, adică Cel Preaînalt, Cel mai Înalt, care S-a înălțat deasupra Tronului și pe care l-a ales pentru Sine. Rangurile Sale sunt înalte prin deosebirea Sa de făpturi, prin Înălțimea Rangului și Măreția Atributelor și prin Înălțimea Esenței Sale. Nimeni nu se poate apropia de El decât prin fapta curată și curățitoare, întemeiată pe sinceritate. Această sinceritate înalță rangurile celor care o împlinesc, îi apropie de Allah și îi ridică deasupra celorlalte făpturi.

Apoi Allah a amintit binecuvântarea Sa asupra robilor Săi prin mesaj și revelație. El a spus: „El trimite Duhul”, adică revelația care este pentru suflete și inimi precum este sufletul pentru trupuri. Așa cum trupul fără suflet nu trăiește, nici inima fără duhul revelației nu se îndreaptă și nu izbândește. Allah „trimite Duhul prin Porunca Sa”, în care se află folosul și binele robilor, „asupra cui voiește dintre robii Săi”, anume asupra Trimișilor pe care i-a ales și i-a deosebit prin revelația Sa și prin chemarea adresată robilor Săi.

Folosul trimiterii Trimișilor este dobândirea fericirii robilor în religia lor, în viața lumească și în Viața de Apoi și îndepărtarea nenorocirii de la ei în toate acestea. De aceea Allah a spus: „ca să prevină”, adică pentru ca aceia cărora le-a fost încredințată revelația să-i prevină pe oameni despre „Ziua Întâlnirii” și să-i înfricoșeze prin ea, îndemnându-i să se pregătească prin mijloacele care îi izbăvesc în acea Zi. Ea a fost numită Ziua Întâlnirii fiindcă în ea se vor întâlni Creatorul cu făpturile, făpturile unele cu altele și cei care au săvârșit fapte cu faptele și răsplata lor.

„Ziua în care ei vor ieși la iveală”, adică vor apărea deasupra pământului și se vor aduna pe o singură întindere netedă, fără nicio adâncitură și nicio ridicătură. Cel care cheamă îi va face pe toți să audă, iar privirea îi va cuprinde. „Nimic din ei nu-I va fi ascuns lui Allah”: nimic din ființele lor, din faptele lor sau din răsplata acelor fapte.

„A cui este Stăpânirea astăzi?”, adică cine este Stăpânul acelei Zile mărețe, care îi va aduna pe cei dintâi și pe cei de pe urmă, pe locuitorii cerurilor și ai pământului? În acea Zi nimeni nu va stăpâni nimic, toate legăturile și mijloacele vor fi întrerupte și nu va rămâne decât fapta bună sau rea. Stăpânirea este „a lui Allah, Cel Unic, Biruitorul”, Cel Unic în Esența, Numele, Atributele și Faptele Sale, fără niciun asociat în vreunul dintre acestea; Cel care biruie toate făpturile, Căruia toate I se supun și înaintea Căruia toate se smeresc, mai ales în acea Zi când chipurile se vor smeri înaintea Celui Viu, Veșnicului Susținător, iar niciun suflet nu va vorbi decât cu îngăduința Sa.

„Astăzi fiecare suflet va fi răsplătit după ceea ce a agonisit” în viața lumească, bine sau rău, puțin sau mult. „Astăzi nu va fi nicio nedreptate”: nimănui nu i se va adăuga la faptele rele și nimănui nu i se va scădea din faptele bune. „Allah este Grabnic la socoteală.” Să nu socotiți că acea Zi întârzie, fiindcă ea vine, iar tot ceea ce vine este aproape. El va fi grabnic și în socotirea robilor Săi în Ziua Învierii, datorită Cunoașterii Sale cuprinzătoare și Puterii Sale desăvârșite.

Versetele 18 la 20

Allah îi spune Profetului Său Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui: „Previne-i despre Ziua care se apropie”, adică Ziua Învierii, care s-a apropiat și este aproape să sosească, împreună cu spaimele, zguduirile și greutățile ei.

„Când inimile vor ajunge la gâtlejuri” din pricina spaimei și a tulburării; inimile se vor ridica, privirile vor rămâne încremenite, iar ei vor fi „plini de neliniște”. Nimeni nu va putea vorbi, în afară de cel căruia Cel Milostiv îi va îngădui și care va spune ceea ce este drept. Ei vor ține în inimile lor spaimele și tulburările cumplite. „Cei nedrepți nu vor avea niciun prieten apropiat”, nicio rudă și niciun însoțitor, „și niciun mijlocitor căruia să i se dea ascultare”. Mijlocitorii nu vor mijloci pentru cel care și-a nedreptățit sufletul prin asociere; chiar dacă s-ar presupune că ar mijloci, Allah nu ar fi mulțumit cu mijlocirea lor și nu ar primi-o.

„El cunoaște privirile furișe ale ochilor”, acea privire ascunsă pe care cel de lângă om nu o observă, și cunoaște „ceea ce ascund piepturile”, ceea ce robul nu le arată celorlalți. Dacă Allah cunoaște ceea ce este ascuns, atunci El cunoaște cu atât mai mult lucrurile văzute.

„Allah judecă după adevăr”, fiindcă spusa Sa este adevăr, hotărârea Sa religioasă este adevăr și judecata Sa de răsplătire este adevăr. Cunoașterea Sa cuprinde toate lucrurile, iar El le-a consemnat pe toate. El este mai presus de nedreptate, lipsă și orice cusur. El hotărăște în univers ceea ce voiește: ceea ce voiește are loc, iar ceea ce nu voiește nu are loc. El judecă între robii Săi credincioși și necredincioși în viața lumească și desparte între ei prin biruința pe care o dă aleșilor și celor iubiți de El.

„Iar cei pe care ei îi cheamă în afara Lui” cuprinde tot ceea ce este adorat în afara lui Allah. Aceștia „nu judecă nimic”, din pricina neputinței lor și fiindcă nu voiesc și nu pot să facă vreun bine. „Allah este Cel care Aude Totul”: El aude toate glasurile, în diferitele lor limbi și cu feluritele lor nevoi. El este „Atotștiutorul”: cunoaște ceea ce a fost și ceea ce va fi, ceea ce poate fi văzut și ceea ce nu poate fi văzut și ceea ce robii cunosc sau nu cunosc.⁶⁵

La începutul acestor versete Allah a spus: „Previne-i despre Ziua care se apropie”, apoi a descris-o prin însușiri care cer pregătirea pentru acea Zi măreață, deoarece ele cuprind atât îndemn, cât și avertisment.

Versetele 21 la 22

„Oare nu au călătorit ei prin pământ”, cu inimile și trupurile lor, o călătorie de cercetare și de luare-aminte, și nu au cugetat la urmele celor dintâi, „ca să vadă care a fost sfârșitul celor de dinaintea lor” dintre cei necredincioși? Ei ar fi găsit cel mai rău sfârșit: pieire, nimicire, rușine și umilire.

„Aceia au fost mai puternici decât ei” prin număr, mijloace și mărimea trupurilor, „și au lăsat urme mai mari pe pământ” prin construcții și plantații. Măreția acestor urme arată puterea celor care le-au lăsat și bunăstarea de care se bucurau prin ele. „Însă Allah i-a prins” cu pedeapsa Sa „pentru păcatele lor”, atunci când au stăruit în ele. „El este Puternic și aspru în pedeapsă”, astfel încât puterea lor nu le-a folosit deloc în fața Puterii lui Allah. Dimpotrivă, printre cele mai puternice popoare s-a aflat 'Ad, care spunea: „Cine este mai puternic decât noi?” Allah a trimis asupra lor un vânt care le-a nimicit puterea și i-a distrus cu totul.

Apoi Allah a amintit un exemplu al felului în care cei necredincioși s-au purtat cu Trimișii lor: istoria lui Faraon și a oștilor sale.

Versetele 23 la 46

Comentariul versetelor 23 la 25

„Noi l-am trimis” la oameni asemenea acestor tăgăduitori „pe Musa”, fiul lui 'Imran, „cu semnele Noastre”, semne mărețe care dovedeau în chip hotărâtor adevărul mesajului cu care fusese trimis și falsitatea politeismului și a celor legate de el, pe care le urmau cei la care fusese trimis, „și cu o dovadă limpede”, adică o dovadă clară, care obligă la supunere, precum șarpele, toiagul și celelalte semne prin care Allah l-a sprijinit pe Musa și adevărul la care chema.

Cei la care a fost trimis erau „Faraon, Haman”, ministrul său, „și Qarun”, care era din poporul lui Musa, însă s-a semețit față de ei datorită averii sale. Toți au răspuns prin cea mai rea replică și au spus: „Este un vrăjitor și un mincinos!”

„Când el le-a adus adevărul de la Noi”, iar Allah l-a sprijinit prin minuni uimitoare care cereau supunerea deplină, ei nu au răspuns așa cum se cuvenea. Nu s-au mulțumit să-l ignore și să se îndepărteze de el, nici doar să-i respingă mesajul și să-l înfrunte cu falsitatea pe care o aveau. Răutatea răspunsului lor a ajuns până acolo încât au spus: „Omorâți-i pe fiii celor care cred împreună cu el și lăsați-le femeile în viață!” Ei au uneltit astfel crezând că, dacă îi ucid pe fiii Copiilor lui Israil, aceștia nu vor deveni puternici și vor rămâne sclavii lor, supuși stăpânirii lor.

„Însă uneltirea necredincioșilor nu este decât în rătăcire.” Ei nu au obținut ceea ce au urmărit, ci s-a petrecut contrariul: Allah i-a nimicit și i-a stârpit până la ultimul.

Regula: cugetă la această idee, care apare des în Cartea lui Allah. Când contextul privește o anumită întâmplare sau chestiune, iar Allah voiește să dea despre ea o hotărâre care nu este limitată la cazul respectiv, El menționează hotărârea și o leagă de o descriere generală. Astfel, hotărârea devine cuprinzătoare, iar cazul menționat intră și el în ea, fiind înlăturată presupunerea că hotărârea ar fi proprie doar acelui caz. De aceea Allah nu a spus: „uneltirea lor nu este decât în rătăcire”, ci a spus: „uneltirea necredincioșilor nu este decât în rătăcire”.

Comentariul versetelor 26 la 29

„Faraon a spus”, plin de trufie și obrăznicie, amăgindu-și poporul lipsit de chibzuință: „Lăsați-mă să-l omor pe Musa, iar el să-L cheme pe Domnul său!” El pretindea că, dacă nu ar fi ținut seama de sentimentele poporului său, l-ar fi omorât pe Musa și că nu l-ar fi împiedicat rugămintea adresată Domnului său.

Apoi Faraon a pretins că îndemnul său de a-l ucide pe Musa venea din sinceritate față de popor și din dorința de a înlătura răul de pe pământ. El a spus: „Mă tem că el vă va schimba religia” pe care o urmați „sau va răspândi stricăciunea pe pământ”. Este dintre cele mai uimitoare lucruri ca cel mai rău dintre oameni să pretindă că își sfătuiește poporul și să-i împiedice să-l urmeze pe cel mai bun dintre oameni. Această amăgire nu-l poate înșela decât pe un popor despre care Allah a spus: „El și-a amăgit poporul, iar ei i s-au supus; ei au fost un popor nelegiuit.”

„Musa a spus”, când Faraon a rostit acele cuvinte urâte la care l-au dus trufia și admirația față de puterea sa: „Eu caut adăpost la Domnul meu și Domnul vostru”, căutând ocrotire prin Stăpânirea Sa, prin care El cârmuiește toate lucrurile, „împotriva fiecărui trufaș care nu crede în Ziua Socotelii”. Trufia și necredința acestuia în Ziua Socotelii îl împing spre rău și stricăciune. Aceasta îl cuprinde pe Faraon și pe oricine este asemenea lui, potrivit regulii amintite mai sus. Prin Bunătatea Sa, Allah l-a păzit pe Musa de orice trufaș care nu credea în Ziua Socotelii și i-a pregătit mijloacele prin care răul lui Faraon și al căpeteniilor sale a fost respins.

Printre aceste mijloace s-a aflat bărbatul credincios din familia lui Faraon, din casa domnitoare, care avea în mod necesar o anumită influență. El se arăta de acord cu ei și își ascundea credința, iar ei îl respectau într-un fel în care nu l-ar mai fi respectat dacă li s-ar fi împotrivit pe față. În mod asemănător, Allah l-a păzit pe Trimisul Său Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, împotriva Qurayshului prin unchiul său Abu Talib. Acesta avea mare trecere în fața lor și urma religia lor; dacă ar fi fost musulman, nu ar fi putut să-l apere în același fel.

Acel bărbat credincios, înțelept, chibzuit și călăuzit a mustrat fapta poporului său și le-a arătat urâțenia hotărârii lor: „Vreți să omorâți un om numai fiindcă spune: Domnul meu este Allah?” Cum socotiți îngăduită uciderea lui, când vina lui este doar că spune „Domnul meu este Allah”? El nu a rostit doar o afirmație lipsită de dovadă, căci „v-a adus dovezi limpezi de la Domnul vostru”, cunoscute de cei mici și de cei mari.

Un asemenea om nu merită să fie ucis. Mai întâi ar trebui să încercați să dovediți falsitatea adevărului pe care l-a adus și să-i răspundeți dovezii cu o altă dovadă care să o respingă. Abia apoi ați putea cerceta dacă merită sau nu să fie ucis. Însă, când argumentul său este trainic și dovada sa limpede, nu există nicio cale prin care uciderea lui să fie îngăduită.

Apoi le-a adus un argument rațional care convinge orice om chibzuit, oricum ar privi lucrurile: „Dacă minte, minciuna lui va fi împotriva sa; iar dacă spune adevărul, vă va lovi o parte din ceea ce vă făgăduiește.” Musa nu poate fi decât una din două: ori minte, ori spune adevărul. Dacă minte, numai el va purta urmarea minciunii și se va vătăma pe sine; voi nu veți fi vătămați, fiindcă nu i-ați primit chemarea și nu l-ați crezut. Dar dacă spune adevărul, v-a adus dovezi limpezi și v-a vestit că Allah vă va pedepsi în viața lumească și în Viața de Apoi dacă nu răspundeți, atunci este cu neputință ca măcar o parte din ceea ce vă făgăduiește, anume pedeapsa din această lume, să nu vă lovească.

Prin maturitatea gândirii sale și prin delicatețea cu care îl apără pe Musa, el le-a dat un răspuns care nu le tulbură mintea. A prezentat cazul lui Musa ca având două posibilități și a arătat că, în oricare dintre ele, uciderea lui ar fi lipsă de chibzuință și neștiință din partea lor.

Apoi - Allah să fie mulțumit de el, să-l mulțumească, să-l ierte și să aibă milă de el - s-a ridicat la o chestiune și mai înaltă și a arătat cât de aproape era Musa de adevăr: „Allah nu-l călăuzește pe cel care întrece măsura și minte”, adică pe cel care trece peste limite prin părăsirea adevărului și apropierea de falsitate și care minte împotriva lui Allah, atribuindu-I propria sa abatere. Allah nu-l călăuzește nici spre ținta pe care o urmărește, nici spre o dovadă corectă și nici spre calea cea dreaptă.

Cu alte cuvinte: voi ați văzut adevărul la care vă cheamă Musa și felul în care Allah l-a ajutat să cheme la adevăr, aducând dovezi raționale și minuni cerești. Cel călăuzit în acest fel nu poate fi nici unul care întrece măsura, nici mincinos. Aceasta arată desăvârșirea cunoașterii, a judecății și a cunoașterii Domnului său de care dădea dovadă bărbatul credincios.

Apoi el și-a prevenit poporul, i-a sfătuit, i-a înfricoșat de pedeapsa Vieții de Apoi și i-a oprit să fie amăgiți de puterea văzută: „O, poporul meu, astăzi stăpânirea este a voastră”, în această lume, „și sunteți biruitori pe pământ” asupra supușilor voștri, pe care îi cârmuiți după voie. Dar, presupunând că ați dobândi pe deplin această stăpânire - lucru care nu se va petrece -, „cine ne va ajuta împotriva pedepsei lui Allah dacă va veni peste noi?”

Aceasta arată priceperea sa în dialog: s-a inclus pe sine împreună cu ei, spunând „cine ne va ajuta” și „dacă va veni peste noi”, ca să-i facă să înțeleagă că le dorește binele așa cum și-l dorește lui însuși.

„Faraon a spus”, împotrivindu-se și amăgindu-și poporul ca să nu-l urmeze pe Musa: „Eu nu vă arăt decât ceea ce văd și nu vă călăuzesc decât spre calea cea dreaptă.” A spus adevărul prin prima parte, fiindcă le arăta numai ceea ce socotea el potrivit. Dar ce socotea potrivit? Să-și trateze supușii ca pe niște oameni nechibzuiți, pentru ca ei să-l urmeze și astfel să-și mențină stăpânirea. El nu considera că adevărul era de partea lui, ci vedea că adevărul era de partea lui Musa; totuși, îl tăgăduia, deși era convins de el. A mințit însă spunând: „nu vă călăuzesc decât spre calea cea dreaptă”, căci aceasta era o răsturnare a adevărului. Dacă le-ar fi poruncit doar să-l urmeze în necredința și rătăcirea sa, răul ar fi fost mai mic. Însă le poruncea să-l urmeze și pretindea că urmarea lui înseamnă urmarea adevărului, iar urmarea adevărului înseamnă urmarea rătăcirii.

Comentariul versetelor 30 la 35

„Cel care credea a spus”, continuându-și chemarea poporului, fără să-și piardă nădejdea în călăuzirea lor, așa cum fac cei care cheamă la Allah Preaînaltul: ei nu încetează să-i cheme pe oameni la Domnul lor, nu sunt opriți de împotrivire și nu se plictisesc să repete chemarea. El a spus: „O, poporul meu, mă tem pentru voi de o zi asemenea zilei aliaților”, adică asemenea pedepsei popoarelor tăgăduitoare care s-au aliat împotriva Profeților lor și s-au adunat să li se împotrivească.

Apoi le-a explicat: „asemenea obiceiului poporului lui Nuh, al lui 'Ad, al lui Thamud și al celor de după ei”. Obiceiul lor a fost necredința și tăgăduirea, iar obiceiul lui Allah față de ei a fost pedeapsa grăbită în lumea aceasta, înaintea pedepsei Vieții de Apoi. „Allah nu voiește nicio nedreptate pentru robi”: El nu-i pedepsește fără ca ei să fi săvârșit vreun păcat sau vreo nelegiuire.

După ce i-a înfricoșat prin pedepsele lumești, i-a înfricoșat prin pedepsele Vieții de Apoi: „O, poporul meu, mă tem pentru voi de Ziua Chemării”. Aceasta este Ziua Învierii, când locuitorii Paradisului îi vor striga pe locuitorii Focului: „Noi am găsit că făgăduința Domnului nostru este adevărată. Ați găsit și voi că făgăduința Domnului vostru este adevărată?” Locuitorii Focului îi vor striga pe cei ai Paradisului să verse asupra lor apă sau din ceea ce Allah le-a dăruit, iar răspunsul va fi că Allah le-a interzis acestea necredincioșilor. Când oamenii Focului îl vor chema pe Malik, spunând: „Domnul tău să ne pună capăt!”, el le va spune: „Veți rămâne aici.” Când Îl vor chema pe Domnul lor, spunând: „Domnul nostru, scoate-ne de aici! Dacă ne vom întoarce la rău, vom fi cu adevărat nedrepți”, El le va răspunde: „Rămâneți umiliți în el și nu-Mi vorbiți.” Iar când politeiștilor li se va spune să-și cheme asociații, îi vor chema, însă aceștia nu le vor răspunde.

El, Allah să fie mulțumit de el, i-a avertizat cu privire la acea Zi înspăimântătoare și s-a temut pentru ei dacă aveau să stăruie în asocierea lor. De aceea a spus: „Ziua în care vă veți întoarce fugind”, adică vă veți duce spre Foc, „fără să aveți vreun apărător împotriva lui Allah”. Nu veți avea nicio putere în voi înșivă prin care să respingeți pedeapsa lui Allah și nimeni nu vă va putea apăra împotriva Lui: „În Ziua când tainele vor fi cercetate, omul nu va avea nicio putere și niciun ajutor.” „Iar pe cel pe care Allah îl lasă să rătăcească nimeni nu-l poate călăuzi”, deoarece călăuzirea este în Mâna lui Allah. Dacă El o refuză robului pentru că știe că, din pricina răutății sale, acesta nu este vrednic de călăuzire, nu va exista nicio cale pentru călăuzirea sa.

„Yusuf v-a venit mai înainte cu dovezi limpezi.” Este vorba despre Yusuf, fiul lui Ya'qub, pacea fie asupra lor. El v-a venit înaintea lui Musa și v-a adus dovezi care îi arătau sinceritatea și v-a poruncit să-L adorați numai pe Allah, fără asociat. „Însă ați rămas în îndoială față de ceea ce v-a adus” pe toată durata vieții sale. „Când a murit”, îndoiala și asocierea voastră au sporit, „ați spus: Allah nu va mai trimite niciun Mesager după el.” Aceasta era părerea voastră greșită și socoteala care nu I se potrivește lui Allah. Allah nu-Și lasă făpturile fără porunci și interdicții, ci le trimite Mesageri. Faptul că ei au socotit că Allah nu va mai trimite Mesageri era însăși rătăcirea lor.

„Astfel îl lasă Allah să rătăcească pe cel care întrece măsura și minte.” Aceasta este adevărata lor descriere, pe care i-o atribuiau lui Musa în chip nedrept și cu trufie. Ei sunt cei care întrec măsura, depășind adevărul și abătându-se de la el spre rătăcire; ei sunt mincinoșii, fiindcă Îi atribuiau lui Allah această afirmație și Îl tăgăduiau pe Trimisul Său. Pe cel care are drept însușiri încălcarea măsurii și minciuna și nu se desparte de ele, Allah nu-l călăuzește și nu-i înlesnește binele, fiindcă a respins adevărul după ce acesta a ajuns la el și l-a recunoscut. Răsplata lui este că Allah îl pedepsește lipsindu-l de călăuzire, așa cum a spus: „Când s-au abătut, Allah le-a abătut inimile”; „Noi le vom întoarce inimile și privirile, fiindcă nu au crezut în el prima dată, și îi vom lăsa rătăcind orbește în nelegiuirea lor”; și „Allah nu călăuzește neamul celor nedrepți”.⁶⁶

Apoi Allah a descris pe cel care întrece măsura și minte: „pe cei care se împotrivesc semnelor lui Allah prin dispute” după ce adevărul a fost despărțit de fals și a devenit limpede precum soarele. Ei se ceartă ca să respingă semnele și să le zădărnicească, „fără să le fi venit vreo dovadă”, adică fără argument și fără probă. Această descriere i se potrivește oricui dispută despre semnele lui Allah: este cu neputință să se certe cu o dovadă, fiindcă adevărul nu are un potrivnic; nu poate fi înfruntat prin vreo dovadă religioasă sau rațională. „Aceasta este foarte urâtă înaintea lui Allah și a celor care cred”, fiindcă ea cuprinde tăgăduirea adevărului, acceptarea falsului și prezentarea acestuia drept adevăr. Allah urăște profund aceste lucruri și pe cei care au asemenea însușiri. La fel, robii Săi credincioși îi urăsc pentru aceasta, în acord cu Domnul lor. Aceștia sunt aleșii creației lui Allah, iar dezaprobarea lor arată cât de urâtă este purtarea celor pe care îi osândesc.

„Astfel pecetluiește Allah inima fiecărui trufaș și tiran.” Așa cum a pecetluit inimile familiei lui Faraon, El pecetluiește inima fiecărui trufaș care se ridică împotriva adevărului ca să-l respingă și care îi disprețuiește pe oameni. El este tiran prin multele sale nedreptăți și acte de ostilitate.

Comentariul versetelor 36 la 37

„Faraon a spus”, împotrivindu-se lui Musa și tăgăduindu-i chemarea la recunoașterea Domnului lumilor, Cel care S-a înălțat deasupra Tronului și este deasupra întregii creații: „O, Haman, zidește-mi un turn”, o clădire uriașă și înaltă. Scopul său era: „ca să ajung la căi, la căile cerurilor, și să privesc spre Dumnezeul lui Musa, căci eu îl socotesc mincinos” în pretenția că avem un Domn deasupra cerurilor. El voia să-și ia măsuri de precauție și să cerceteze el însuși lucrul.

Allah a arătat motivul care l-a făcut pe Faraon să rostească aceste cuvinte: „Astfel i-a fost înfrumusețată lui Faraon fapta sa cea rea”. Shaytan i-a împodobit fapta cea rea și a continuat să i-o înfrumusețeze până când a văzut-o bună, a chemat la ea și a purtat dispute ca și cum ar fi avut dreptate, deși era dintre cei mai mari răspânditori ai stricăciunii. „Și a fost împiedicat de la cale”, de la calea adevărului, din pricina falsității care îi fusese împodobită. „Uneltirea lui Faraon”, prin care voia să se împotrivească adevărului și să-i amăgească pe oameni, făcându-i să creadă că el avea dreptate, iar Musa era în rătăcire, „nu a fost decât spre pierzanie”: ea nu i-a adus decât pierdere și nimicire în viața lumească și în Viața de Apoi.

Comentariul versetelor 38 la 44

„Cel care credea a spus”, repetându-și sfatul către popor: „O, poporul meu, urmați-mă și vă voi călăuzi spre calea cea dreaptă.” Nu așa cum vă spune Faraon, căci el vă călăuzește numai spre calea rătăcirii și a stricăciunii.

„O, poporul meu, această viață lumească nu este decât o desfătare trecătoare”, de care omul se bucură puțin, apoi ea se termină și dispare. Să nu vă amăgească și să nu vă înșele în privința scopului pentru care ați fost creați. „Iar Viața de Apoi este Locuința statorniciei”, locul șederii și al stabilității. Ea merită să fie preferată și să lucrați pentru ea cu o faptă care vă va face fericiți acolo.

„Cel care face o faptă rea”, asociere, nelegiuire sau păcat, „nu va fi răsplătit decât cu una asemenea ei”, nu i se va da decât ceea ce îl întristează și îl apasă, fiindcă răsplata unei fapte rele este una rea. „Iar cel care face o faptă bună, bărbat sau femeie, și este credincios” - faptele inimii, ale trupului și ale limbii -, „acela va intra în Paradis și va primi acolo provizii fără socoteală”, fără limită și fără măsură, ci Allah îi va da ceea ce faptele sale nu pot ajunge să merite.

„O, poporul meu, de ce eu vă chem la izbăvire”, așa cum v-am spus, „iar voi mă chemați la Foc”, prin părăsirea urmării Profetului lui Allah Musa, pacea fie asupra lui?

Apoi a explicat: „Voi mă chemați să nu cred în Allah și să-I asociez ceea ce nu cunosc”, adică ceva despre care nu am nicio cunoaștere că ar merita să fie adorat în afara lui Allah. A vorbi despre Allah fără cunoaștere este dintre cele mai mari păcate și cele mai urâte. „Iar eu vă chem la Cel Atotputernic”, Căruia Îi aparține întreaga putere și în Mâna Căruia se află toate lucrurile, „Mult-Iertătorul”, Cel care îi iartă pe robii care au săvârșit nedreptăți împotriva lor înșiși și au îndrăznit să-I atragă Mânia, apoi se căiesc, se întorc la El. El le șterge păcatele și înlătură urmările lor lumești și din Viața de Apoi.

„Fără îndoială, acela la care mă chemați nu este vrednic să fie invocat nici în viața lumească, nici în Viața de Apoi.” Este sigur că acela spre care mă chemați nu merită să fie chemat și nu poate răspunde nici în această lume, nici în Viața de Apoi, din pricina neputinței și lipsei sale; el nu stăpânește nici folos, nici vătămare, nici moarte, nici viață și nici înviere. „Întoarcerea noastră este la Allah”, iar El îl va răsplăti pe fiecare pentru fapta sa. „Iar cei care întrec măsura sunt locuitorii Focului”: cei care au trecut limitele împotriva lor înșiși prin păcatele și necredința lor față de Domnul lor.

După ce i-a sfătuit și i-a avertizat, iar ei nu l-au ascultat și nu au fost de acord cu el, le-a spus: „Vă veți aminti ceea ce vă spun” din acest sfat și veți vedea urmarea faptului că nu l-ați primit atunci când pedeapsa se va abate asupra voastră și veți fi lipsiți de răsplata îmbelșugată. „Iar eu îmi încredințez toate treburile lui Allah”: caut adăpost și ocrotire la El, Îi încredințez toate treburile mele și mă bizui pe El pentru dobândirea binelui și îndepărtarea răului care ar putea veni de la voi sau de la alții. „Allah îi vede pe robi”: El le cunoaște stările și ceea ce merită. Îmi cunoaște starea și slăbiciunea, mă va apăra de voi și îmi va fi de ajuns împotriva răului vostru. Cunoaște și stările voastre, astfel încât nu puteți face nimic decât prin Voia și Voința Sa. Dacă vă va da putere asupra mea, aceasta se va întâmpla potrivit Înțelepciunii, Voii și Voinței Sale.

Comentariul versetelor 45 la 46

„Allah l-a păzit de relele uneltirilor lor.” Allah Cel Puternic și Îndurător l-a apărat pe bărbatul credincios de urmările uneltirii lui Faraon și a familiei lui, care voiau să-l nimicească fiindcă îi înfruntase făcând ceea ce ei urau. El le-a arătat acordul deplin cu Musa, pacea fie asupra lui, i-a chemat la ceea ce chema Musa, iar ei nu puteau suporta aceasta. Pe atunci, ei dețineau puterea; el îi mâniase, iar furia lor împotriva sa crescuse. De aceea, au urmărit să-i facă rău. Allah l-a păzit de uneltirea și înșelăciunea lor, iar uneltirea lor s-a întors asupra lor înșiși.

„Iar asupra familiei lui Faraon s-a abătut pedeapsa cea rea”: Allah i-a înecat pe toți, până la ultimul, într-o singură dimineață, iar în Barzakh sunt expuși „Focului, dimineața și seara”. „Iar în Ziua când va veni Ceasul” se va spune: „Faceți familia lui Faraon să intre în cea mai aspră pedeapsă!” Acestea sunt pedepsele grele care s-au abătut asupra tăgăduitorilor Trimișilor și asupra celor care se împotrivesc poruncii lor.

Versetele 47 la 50

Allah vestește despre cearta dintre locuitorii Focului, despre mustrările pe care și le adresează unii altora și despre cererea lor zadarnică de ajutor din partea păzitorilor Focului.

„Când se vor certa în Foc”, cei care au urmat căpeteniile își vor întemeia apărarea pe faptul că au fost amăgiți de acestea, iar căpeteniile se vor lepăda de cei care le-au urmat. „Cei slabi le vor spune celor care s-au trufit”, căpeteniilor care s-au semețit față de adevăr și care i-au chemat la necredință pe cei slabi: „Noi v-am urmat”, voi ne-ați amăgit, ne-ați rătăcit și ne-ați înfățișat asocierea și răul ca fiind frumoase; „puteți voi să îndepărtați de la noi vreo parte din Foc”, fie și una mică?

„Cei care s-au trufit vor spune”, arătându-și neputința și faptul că hotărârea dumnezeiască li se aplică tuturor: „Noi suntem cu toții în el. Allah a judecat deja între robi.” El a dat fiecăruia partea sa din pedeapsă; nimic nu se adaugă și nimic nu se scade, iar Hotărârea Sa înțeleaptă nu se schimbă.

„Cei din Foc”, dintre cei trufași și cei slabi, „le vor spune păzitorilor Gheenei: Chemați-L pe Domnul vostru să ne ușureze măcar o zi din pedeapsă”, poate că vom avea puțină odihnă.

Păzitorii le vor răspunde, mustrându-i și arătându-le că mijlocirea și rugămintea lor nu le folosesc: „Oare nu v-au venit Trimișii voștri cu dovezi limpezi?”, prin care ați cunoscut adevărul, calea dreaptă, ceea ce apropie de Allah și ceea ce îndepărtează de El. Ei vor spune: „Ba da!”, recunoscând că dovezile au ajuns la ei și că argumentul lui Allah a fost statornicit împotriva lor, însă ei au nedreptățit și s-au împotrivit adevărului după ce li s-a arătat. Păzitorii vor spune: „Atunci chemați!” Ei le vor arăta astfel că nu vor mijloci pentru ei și că rugămintea lor nu folosește. „Însă chemarea necredincioșilor nu este decât în rătăcire”, fiindcă necredința a zădărnicit toate faptele lor și a devenit o piedică în calea răspunsului la rugăminte.

Versetele 51 la 52

După ce a amintit pedeapsa familiei lui Faraon în viața lumească, în Barzakh și în Ziua Învierii și starea locuitorilor Focului dintre cei care s-au împotrivit Trimișilor și i-au combătut, Allah a spus: „Noi îi vom ajuta negreșit pe Trimișii Noștri și pe cei care cred, în viața lumească”, prin dovadă, argument, biruință și ajutor, „și în Ziua când se vor ridica martorii”, prin hotărârea răsplății pentru ei și pentru cei care i-au urmat și a unei pedepse aspre pentru cei care i-au combătut.

Aceasta va fi „Ziua în care scuza celor nedrepți nu le va folosi” atunci când vor încerca să se dezvinovățească. „Asupra lor va fi blestemul” și alungarea de la Îndurarea lui Allah, „și a lor va fi cea mai rea locuință”, locuința rea care îi va întrista pe cei care o vor ocupa.

Versetele 53 la 55

După ce a amintit cele petrecute între Musa și Faraon și ceea ce au ajuns Faraon și oștile sale, apoi a amintit hotărârea generală care îl cuprinde pe Faraon, pe cei asemenea lui și pe locuitorii Focului, Allah a spus că i-a dat lui Musa „călăuzirea”, adică semnele și cunoașterea prin care cei călăuziți primesc călăuzirea, și „i-am făcut pe Copiii lui Israil să moștenească Scriptura”, anume Tawrah, pe care au moștenit-o generație după generație. Acea Scriptură cuprindea călăuzirea, adică cunoașterea hotărârilor religioase și a altor lucruri, precum și aducerea-aminte prin îndemnarea la bine și avertizarea împotriva răului. Nu toți primeau această călăuzire și aducere-aminte, ci „cei înzestrați cu pricepere”.

„Așadar, ai răbdare”, o, Trimisule, așa cum au răbdat Trimișii hotărâți dinaintea ta. „Făgăduința lui Allah este adevărată”, fără îndoială, suspiciune sau minciună, astfel încât răbdarea să nu-ți fie grea. Ea este adevărul curat și călăuzirea pentru care rabdă oamenii răbdării și pentru care se străduiesc cei cu vedere limpede. Faptul că „făgăduința lui Allah este adevărată” este printre mijloacele care îndeamnă la răbdare în ascultarea lui Allah și la stăruință în înfrânarea de la ceea ce Allah urăște.

„Cere iertare pentru păcatul tău”, care te împiedică să dobândești izbânda și fericirea. Allah i-a poruncit răbdarea, prin care se dobândește ceea ce este iubit, cererea de iertare, prin care se îndepărtează ceea ce este de temut, și preamărirea Sa însoțită de laudă, îndeosebi „seara și dimineața”. Acestea sunt cele mai alese momente, în care se împlinesc pomenirile și actele de adorare obligatorii și recomandate; toate acestea ajută la împlinirea tuturor treburilor.

Versetul 56

Allah vestește că cel care se împotrivește semnelor Sale prin dispute ca să le respingă prin fals, fără să aibă certitudine asupra celor susținute și fără dovadă, face aceasta din pricina trufiei din pieptul său față de adevăr și față de cel care l-a adus. El vrea să se ridice prin falsitatea sa asupra adevărului pe care l-a adus Mesagerul, însă nu va ajunge la scopul și dorința sa. Acesta este un text limpede și o veste bună că oricine combate adevărul prin dispute va fi învins, iar cel care se ridică cu trufie împotriva lui va ajunge la umilire.

„Caută adăpost la Allah.” Allah nu a menționat lucrul împotriva căruia trebuie căutat adăpost, pentru ca porunca să fie generală: caută adăpost la Allah împotriva trufiei care duce la mândrie față de adevăr; caută adăpost la Allah împotriva diavolilor dintre oameni și djinni și caută adăpost la Allah împotriva tuturor relelor. „El este Cel care Aude Totul”, toate glasurile, oricât ar fi de diferite, „Cel care Vede Totul”, toate lucrurile văzute, în orice loc și timp s-ar afla.

Versetele 57 la 59

Allah vestește ceea ce mințile recunosc: „Crearea cerurilor și a pământului” prin măreția și întinderea lor „este mai mare decât crearea oamenilor”. Oamenii sunt, față de crearea cerurilor și a pământului, printre cele mai mici lucruri. Cel care a creat aceste corpuri uriașe și le-a făcut trainice are cu atât mai mult puterea de a-i readuce pe oameni după moarte. Aceasta este una dintre dovezile raționale care arată învierea în chip hotărâtor; cel chibzuit nu poate deduce din ea altceva și nicio îndoială nu poate fi îndreptată spre adevărul vestirii Trimișilor despre înviere. Însă nu fiecare om își folosește gândirea pentru aceasta și nu toți primesc aducerea-aminte. De aceea Allah a spus: „însă cei mai mulți oameni nu știu”, nu cugetă la aceasta și nu-i cunosc adevărul.

„Orbul și cel care vede nu sunt egali.” Așa cum orbul nu este egal cu cel care vede, nici cel care crede în Allah și face fapte bune nu este egal cu cel care se trufește față de adorarea Domnului său, îndrăznește să-I încalce poruncile și caută să-L mânie. „Puțină luare-aminte aveți!” Dacă v-ați aminti treptele lucrurilor, locul binelui și al răului și deosebirea dintre oamenii buni și cei nelegiuiți și ați avea o aspirație înaltă, ați alege ceea ce vă folosește în locul vătămării, călăuzirea în locul rătăcirii și fericirea veșnică în locul acestei lumi trecătoare.

„Ceasul va veni negreșit, fără nicio îndoială.” Toți Trimișii, care sunt cei mai sinceri dintre oameni, au vestit despre el, Scripturile cerești, ale căror vestiri sunt pe cea mai înaltă treaptă a adevărului, au vorbit despre el, iar semnele văzute și dovezile din orizonturi au stat mărturie despre adevărul său. „Însă cei mai mulți oameni nu cred”, în ciuda tuturor lucrurilor care cer credința deplină și recunoașterea lui.

Versetul 60

Aceasta face parte din Bunătatea și Binecuvântarea Sa mare față de robi: El i-a chemat la ceea ce cuprinde îndreptarea religiei și a vieții lor lumești, le-a poruncit să-L cheme prin adorare și prin rugăminte și le-a făgăduit că le va răspunde. El i-a avertizat pe cei care se trufesc față de aceasta: „Cei care se trufesc față de adorarea Mea vor intra în Gheena umiliți”, adică înjosiți și disprețuiți. Pedeapsa și umilirea se vor aduna asupra lor drept răsplată pentru trufia lor.

Versetele 61 la 65

Cugetă la aceste versete nobile, care arată lărgimea Îndurării lui Allah, belșugul Harului Său, obligația recunoștinței față de El, desăvârșirea Puterii Sale, măreția Stăpânirii Sale, întinderea Regatului Său, faptul că El a creat toate lucrurile, desăvârșirea Vieții Sale și faptul că I se cuvine laudă pentru toate Atributele Sale desăvârșite și Faptele Sale frumoase. Ele arată și desăvârșirea Stăpânirii Sale și faptul că aceasta Îi aparține numai Lui: întreaga cârmuire a lumii de sus și a celei de jos, în trecut, prezent și viitor, se află în Mâna lui Allah Preaînaltul, iar nimeni altcineva nu are vreo parte din putere sau din cârmuire.

Din toate acestea rezultă că Allah Preaînaltul este Singurul Adorat vrednic de laudă și că nimeni altcineva nu merită nicio parte din adorare, așa cum nimeni altcineva nu merită nicio parte din Stăpânire. Rezultă și că inimile trebuie să fie pline de cunoașterea lui Allah Preaînaltul, de iubire pentru El, de teama față de El și de nădejde în El.

Aceste două lucruri - cunoașterea și adorarea Lui - sunt scopurile pentru care Allah a creat oamenii. Ele sunt ținta cea mai înaltă pe care o urmărește Allah pentru robii Săi și căile care duc la orice bine, izbândă, îndreptare și fericire lumească și veșnică. Ele sunt cele mai nobile daruri pe care Stăpânul Cel Generos le oferă robilor Săi și cele mai înalte plăceri. Dacă ele lipsesc, lipsește orice bine și se înfățișează orice rău.

Îi cerem lui Allah Preaînaltul să ne umple inimile cu cunoașterea și iubirea Sa, să facă toate faptele noastre lăuntrice și văzute sincere pentru Fața Sa și conforme Poruncii Sale. Nicio cerere nu este prea mare pentru El și niciun dar nu-I împuținează ceea ce are.

„Allah este Cel care a făcut pentru voi noaptea”, adică a făcut noaptea întunecată, „ca să vă odihniți în ea” de mișcările voastre care, dacă ar continua, v-ar vătăma. Vă retrageți spre culcușuri, iar Allah așează peste voi somnul în care se odihnesc inima și trupul. Somnul este dintre nevoile fără de care omul nu poate trăi. Tot noaptea, fiecare își află liniștea alături de cel drag, gândurile se adună, iar preocupările care le risipesc se împuținează.

„Și ziua luminoasă”: Allah a făcut ziua luminată de soarele care strălucește în bolta cerească, astfel încât vă ridicați din culcușuri spre treburile religiei și ale vieții lumești. Unul se ridică pentru pomenirea lui Allah și recitarea Coranului, altul pentru rugăciune, altul pentru căutarea cunoașterii și studiu, altul pentru vânzare și cumpărare, altul pentru construcții, fierărie ori alte meșteșuguri, altul pentru călătorie pe uscat sau pe mare, altul pentru agricultură și altul pentru îngrijirea animalelor sale.

„Allah este Stăpânul Harului față de oameni.” Acest Har este măreț, așa cum sugerează forma nearticulată a cuvântului în arabă. El le-a dăruit oamenilor aceste binecuvântări și altele și a îndepărtat de la ei nenorocirile, ceea ce le cere să-I fie pe deplin recunoscători și să-L pomenească. „Însă cei mai mulți oameni nu sunt recunoscători” din pricina neștiinței și nedreptății lor. „Puțini dintre robii Mei sunt recunoscători”: cei care recunosc binecuvântarea Domnului lor, se smeresc față de Allah, Îl iubesc și folosesc binecuvântările Sale în ascultarea Stăpânului lor și pentru mulțumirea Lui.

„Acesta este Allah”, Cel care a făcut ceea ce a făcut, „Domnul vostru”, Singurul Dumnezeu vrednic de adorare și Singurul Stăpân. Faptul că numai El dăruiește aceste binecuvântări ține de Stăpânirea Sa, iar faptul că ele cer recunoștința ține de Dumnezeirea Sa.

„Creatorul tuturor lucrurilor” este afirmarea Stăpânirii Sale. „Nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afara Lui” este afirmarea faptului că numai El merită adorarea. El a arătat limpede că numai Lui I se cuvine adorarea, fără niciun asociat. Apoi a poruncit în mod deschis adorarea Sa și a spus: „Cum de sunteți abătuți?”, adică: cum vă întoarceți de la adorarea Lui Singur, fără asociat, după ce v-a arătat dovada și v-a luminat calea?

„Astfel sunt abătuți cei care tăgăduiesc semnele lui Allah”, adică drept pedeapsă pentru tăgăduirea semnelor lui Allah și pentru încălcarea limitelor față de Trimișii Săi, ei sunt abătuți de la mărturisirea unicității și de la sinceritate, după cum Allah Preaînaltul a spus: „Iar când a fost pogorâtă o sură, ei s-au privit unii pe alții: Vă vede cineva? Apoi s-au îndepărtat. Allah le-a abătut inimile, fiindcă ei sunt un neam care nu înțelege.”

„Allah este Cel care a făcut pământul loc de statornicie pentru voi”, adică un loc liniștit, pregătit pentru toate nevoile voastre. Vă puteți ocupa pe el cu aratul și plantatul, puteți construi, călători și locui. „Iar cerul drept boltă”, adică un acoperiș pentru pământul pe care trăiți. Allah a pus în el luminile și semnele după care vă călăuziți în întunericurile uscatului și ale mării.

„El v-a dat chip și v-a făcut chipurile frumoase.” În rândul animalelor nu se află vreo făptură cu un chip mai frumos decât al fiilor lui Adam, așa cum Allah Preaînaltul a spus: „Noi l-am creat pe om în cea mai frumoasă alcătuire.” Dacă vrei să cunoști frumusețea omului și desăvârșirea înțelepciunii lui Allah în el, privește fiecare mădular în parte: vei găsi oare vreun mădular care s-ar potrivi mai bine într-un alt loc? Privește și înclinarea din inimile oamenilor unii către alții; găsești așa ceva la celelalte viețuitoare? Privește apoi însușirile prin care Allah l-a deosebit pe om: rațiunea, credința, iubirea și cunoașterea. Acestea sunt cele mai frumoase însușiri, potrivite celei mai frumoase alcătuiri.

„Și v-a dăruit dintre lucrurile bune.” Aceasta cuprinde orice hrană bună, băutură, soție, îmbrăcăminte, priveliște, sunet și orice alt lucru bun pe care Allah l-a înlesnit robilor Săi. El le-a pregătit mijloacele prin care ajung la ele și i-a oprit de la lucrurile rele care li se împotrivesc, vătămându-le trupurile, inimile și religia. „Acesta este Allah, Domnul vostru”, Cel care a rânduit lucrurile și v-a dăruit aceste binecuvântări. „Binecuvântat este Allah, Domnul lumilor”: măreț este El, mult este binele Său, desăvârșită este bunătatea Sa și universală este ocrotirea Sa asupra lumilor prin binecuvântările Sale.

„El este Cel Viu”, Cel care are Viața desăvârșită și deplină, care implică toate Atributele Sale esențiale fără de care viața nu ar fi desăvârșită: Auzul, Vederea, Puterea, Cunoașterea, Cuvântul și celelalte Atribute ale desăvârșirii și măreției Sale. „Nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afara Lui”, adică nimeni nu merită adorare în afara Feței Sale Nobile. „Chemați-L”: aceasta cuprinde atât rugăciunea de adorare, cât și rugăciunea de cerere.

„Închinându-I cu sinceritate religia”: urmăriți Fața lui Allah prin orice adorare, rugăciune și faptă. Sinceritatea este lucrul poruncit, așa cum Allah Preaînaltul a spus: „Nu li s-a poruncit decât să-L adore pe Allah, închinându-I cu sinceritate religia, drept-credincioși.” Cuvintele „Lauda Îi aparține lui Allah, Domnul lumilor” cuprind toate laudele și preamăririle rostite prin cuvânt, precum și pomenirea Lui și adorarea prin faptă. Toate I se cuvin lui Allah Singur, fără asociat, datorită desăvârșirii Atributelor și Faptelor Sale și deplinătății binefacerii Sale.

Versetele 66 la 68

După ce a poruncit adorarea sinceră a lui Allah Singur și a arătat dovezile limpezi pentru aceasta, El a interzis în mod explicit adorarea altcuiva. A spus: „Spune”, o, Profetule: „Mi s-a interzis să-i ador pe cei pe care îi chemați în afara lui Allah”, dintre idoli, chipuri cioplite și toate cele adorate în afara lui Allah. Nu am nicio îndoială în privința celor pe care le urmez, ci mă întemeiez pe certitudine și pe înțelegere limpede. De aceea a spus: „după ce mi-au venit dovezile limpezi de la Domnul meu”.

„Și mi s-a poruncit să mă supun Domnului lumilor”, prin inima, limba și mădularele mele, astfel încât toate să-I dea ascultare și să se supună Poruncii Sale. Aceasta este cea mai însemnată poruncă, așa cum interzicerea adorării altcuiva în afara lui Allah este cea mai însemnată interdicție.

Apoi Allah a întărit această mărturisire a Unicității Sale arătând că El este Creatorul vostru și Cel care vă face să treceți prin etapele creației. Așa cum numai El v-a creat, adorați-L numai pe El. A spus: „El este Cel care v-a creat din țărână”, prin crearea părintelui vostru Adam, pacea fie asupra lui. „Apoi dintr-o picătură de lichid”: aceasta este începutul creării tuturor oamenilor, cât timp se află în pântecele mamelor lor.

Amintind începutul, El atrage atenția asupra celorlalte etape: cheagul, bucata de carne, oasele, apoi insuflarea sufletului. „Apoi vă scoate prunci”: astfel treceți prin etapele creației rânduite de Allah.

„Apoi vă lasă să ajungeți la puterea deplină”, adică la deplinătatea rațiunii, a trupului și a tuturor puterilor sale văzute și lăuntrice. „Apoi să ajungeți bătrâni”, iar „unii dintre voi sunt luați mai înainte”, înainte de a ajunge la puterea deplină. „Și să ajungeți”, prin aceste etape rânduite, „la un soroc hotărât”, la care se încheie viața voastră. „Poate că veți pricepe” starea în care vă aflați și veți cunoaște că Acela care vă face să treceți prin aceste etape are Puterea desăvârșită, că numai Lui I se cuvine adorarea și că voi sunteți nedesăvârșiți în toate privințele.

„El este Cel care dă viață și dă moartea”: numai El dă viața și moartea. Niciun suflet nu moare, dintr-o pricină sau fără o pricină, decât cu îngăduința Lui: „Nimănui nu i se prelungește viața și nu i se scurtează fără ca aceasta să fie scrisă într-o Carte. Cu adevărat, acest lucru Îi este ușor lui Allah.”

„Când hotărăște un lucru”, fie el însemnat sau mărunt, „îi spune numai: Fii! și el este.” Hotărârea Sa nu poate fi respinsă, schimbată sau împiedicată.

Versetele 69 la 76

„Oare nu i-ai văzut pe cei care se împotrivesc semnelor lui Allah prin dispute?”, deși acestea sunt limpezi și vădite. Întrebarea exprimă uimirea față de starea lor urâtă. „Cum de sunt ei abătuți?” Cum se îndepărtează de ele și încotro se îndreaptă după această lămurire deplină? Găsesc oare dovezi limpezi care să se împotrivească semnelor lui Allah? Nu, pe Allah! Sau găsesc argumente înșelătoare potrivite poftelor lor, de care se folosesc pentru a-și apăra falsitatea?

Cât de rea este alegerea pe care au făcut-o pentru ei înșiși, tăgăduind Scriptura venită de la Allah și mesajul cu care Allah i-a trimis pe Trimișii Săi, cei mai buni, mai sinceri și mai chibzuiți dintre oameni! Acestora nu li se cuvine altă răsplată decât Focul arzător. De aceea Allah i-a amenințat cu pedeapsa lui: „Vor afla curând”.

„Când cătușele vor fi la gâtlejurile lor”, împiedicându-i să se miște, „și vor fi târâți în lanțuri”, care îi leagă de diavolii lor, „prin apă clocotită”, adică apă care a ajuns la culmea fierberii și a căldurii. „Apoi vor fi arși în Foc”: flăcări uriașe vor fi aprinse asupra lor și vor arde în ele.

Apoi vor fi mustrați pentru asocierea și minciunile lor și li se va spune: „Unde sunt cei pe care îi asociați în afara lui Allah?” V-au folosit ei sau au îndepărtat de la voi vreo parte din chin? „Ei vor spune: S-au pierdut de noi”, adică au dispărut și nu sunt de față; chiar dacă ar fi de față, nu ne-ar folosi. Apoi vor tăgădui, spunând: „Ba noi nu chemam mai înainte nimic.”

Cuvintele lor „Ba noi nu chemam mai înainte nimic” pot însemna că ei neagă ceea ce au făcut, crezând că negarea îi va ajuta; sensul mai evident este însă că recunosc falsitatea dumnezeilor pe care îi adorau și faptul că Allah nu are niciun asociat în realitate. Ei au fost rătăciți și au greșit adorând ceea ce nu avea nimic dumnezeiesc. Așa cum rătăcirea lor în lume le-a fost limpede tuturor, în Ziua Învierii chiar ei vor recunoaște falsitatea ei. Li se va limpezi atunci sensul Cuvintelor lui Allah: „Cei care cheamă asociați în afara lui Allah nu urmează decât presupuneri.” Acest sens este arătat și de Cuvintele Sale: „În Ziua Învierii vor tăgădui asocierea voastră”, precum și de: „Cine este mai rătăcit decât cel care cheamă, în afara lui Allah, pe cineva care nu-i va răspunde până în Ziua Învierii?”

Locuitorilor Focului li se va spune: „Aceasta”, adică feluritele pedepse la care sunteți supuși, „este pentru că vă bucurați pe pământ fără drept și pentru că vă purtați cu trufie”.

Ei se bucurau de falsul pe care îl aveau și de cunoștințele care se împotriveau cunoașterii Trimișilor și se purtau cu necuviință față de robii lui Allah prin nedreptate și neascultare. Așa cum Allah spune la sfârșitul acestei sure: „Când Trimișii lor le-au venit cu dovezi limpezi, ei s-au bucurat de cunoașterea pe care o aveau”, și așa cum poporul lui Qarun i-a spus: „Nu te bucura cu trufie, căci Allah nu-i iubește pe cei care se bucură astfel.” Aceasta este bucuria osândită care atrage pedeapsa, nu bucuria lăudată despre care Allah a spus: „Spune: Prin Harul lui Allah și prin Îndurarea Sa, prin acestea să se bucure.” Aceasta din urmă este bucuria de cunoașterea folositoare și de faptă bună.

„Intrați pe porțile Gheenei”: fiecare va intra într-o treaptă a ei potrivit faptelor sale, „unde veți rămâne veșnic”, fără să ieșiți vreodată. „Cât de rea este locuința celor trufași!” Este o locuință în care vor fi făcuți de rușine, umiliți, închiși și chinuiți, trecând de la arșița ei la frigul ei cumplit.

Versetele 77 la 78

„Așadar, ai răbdare”, o, Trimisule, în chemarea poporului tău și în îndurarea vătămărilor care îți vin de la el. Caută sprijin pentru răbdarea ta în credință: „Făgăduința lui Allah este adevărată.” El va ajuta religia Sa, va înălța Cuvântul Său și îi va sprijini pe Trimișii Săi în această lume și în Viața de Apoi. Caută sprijin și în așteptarea pedepsei care se va abate asupra dușmanilor tăi în această lume și în Viața de Apoi.

De aceea a spus: „Fie că îți arătăm o parte din ceea ce le făgăduim” în această lume, fie că „te luăm la Noi” înainte de pedepsirea lor, „la Noi vor fi ei întorși”, iar Noi îi vom răsplăti pentru faptele lor. Așadar, „Să nu socotești că Allah este nepăsător față de ceea ce fac cei nedrepți”.

Apoi Allah l-a mângâiat și l-a îndemnat la răbdare, amintindu-i de frații săi dintre Trimiși: „Noi am trimis Trimiși și înaintea ta”, mulți Trimiși la popoarele lor, pe care le chemau și ale căror vătămări le îndurau cu răbdare. „Despre unii dintre ei ți-am istorisit”, adică ți-am spus întâmplările lor, „iar despre alții nu ți-am istorisit”. Toți Trimișii sunt cârmuiți de Allah și nu au nicio putere asupra lucrurilor prin ei înșiși.

„Niciun Trimis nu putea să aducă vreun semn”, dintre dovezile transmise prin revelație sau cele raționale, „decât cu îngăduința lui Allah”, adică prin Voia și Porunca Sa. De aceea, a le cere Trimișilor semne alese după bunul plac este o nedreptate, o încăpățânare și o tăgăduire din partea celor care o fac, după ce Allah i-a sprijinit pe Trimiși cu semne ce dovedesc sinceritatea lor și adevărul mesajului adus.

„Iar când vine Porunca lui Allah”, care hotărăște între Trimiși și dușmanii lor, „se judecă după adevăr”, printr-o hotărâre potrivită și dreaptă: Trimișii și cei care i-au urmat sunt izbăviți, iar tăgăduitorii sunt nimiciți. De aceea a spus: „Și atunci”, în clipa acelei judecăți, „pier cei care urmează falsitatea”, cei a căror însușire este falsitatea, a căror cunoaștere și fapte sunt false și ale căror scopuri sunt false. Cei cărora li se adresează aceste cuvinte să se ferească să stăruie în falsitatea lor, ca să nu piardă precum aceia! Ei nu sunt mai buni decât cei dinaintea lor și nici nu au în Scripturi vreo chezășie că vor fi izbăviți.

Versetele 79 la 81

Allah le amintește robilor Săi binefacerea Sa prin vitele pe care le-a rânduit pentru ei și în care se află numeroase foloase.

Printre acestea se numără călăritul și transportarea poverilor, consumul cărnii și al laptelui, încălzirea și confecționarea de obiecte și bunuri din lână și din feluritele lor tipuri de păr, precum și multe alte foloase.

„Și, cu ajutorul lor, vă împliniți o dorință din inimile voastre”, ajungând în ținuturi îndepărtate și bucurându-vă de sosire și de întâlnirea cu cei de acolo. „Pe ele și pe corăbii sunteți purtați”: Allah vă poartă pe animalele de călărie pe uscat și pe corăbii pe mare. El le-a supus și le-a pregătit mijloacele fără de care aceasta nu s-ar putea împlini.

„El vă arată semnele Sale”, care dovedesc Unicitatea Sa, Numele și Atributele Sale. Aceasta este una dintre cele mai mari binefaceri ale Sale.

Allah i-a pus pe robii Săi să-I vadă semnele din sufletele lor, semnele din orizonturi și binecuvântările Sale vădite; numărul și mărimea lor cer ca ei să-L cunoască, să-I mulțumească și să-L pomenească. „Pe care dintre semnele lui Allah le tăgăduiți?” Pe care dintre ele nu le recunoașteți? Voi înșivă știți că toate semnele și binecuvântările vin de la El. Nu mai rămâne loc pentru tăgăduire ori pentru întoarcerea de la ele; oamenii înzestrați cu pricepere trebuie să-și folosească puterea în ascultarea Lui, să se străduiască în slujirea Sa și să se dăruiască Lui.

Versetele 82 la 85

Allah îi îndeamnă pe cei care Îl tăgăduiesc pe Trimisul lor să călătorească prin pământ cu trupurile și inimile lor și să-i întrebe pe cei care cunosc: „ca să vadă”, cu o privire de cugetare și de cercetare a dovezilor, nu cu nepăsare și neglijență, „care a fost sfârșitul celor de dinaintea lor”, dintre neamurile trecute, precum 'Ad, Thamud și altele.

Aceia aveau o putere mai mare, mai multe averi și urme mai impunătoare pe pământ: clădiri trainice, plantații frumoase și culturi bogate. Însă „ceea ce agoniseau nu le-a folosit” când a venit Porunca lui Allah. Puterea nu le-a folosit, nu s-au putut răscumpăra cu averile lor și nu s-au putut adăposti în cetățile lor.

Apoi Allah a amintit nelegiuirea lor cea mare: „Când Trimișii lor le-au venit cu dovezi limpezi”, cu Scripturi dumnezeiești, minuni mărețe și cunoaștere folositoare care deosebea călăuzirea de rătăcire și adevărul de fals, „ei s-au bucurat de știința pe care o aveau”, care se împotrivea religiei Trimișilor.

Este știut că bucuria lor față de această cunoaștere arată cât de mult erau mulțumiți de ea, cât de strâns se țineau de ea și cât de mult se împotriveau adevărului adus de Trimiși, socotindu-și falsitatea drept adevăr. Aceasta îi cuprinde pe toți cei care folosesc cunoștințe pentru a contrazice ceea ce au adus Trimișii.

Dintre cunoștințele care intră cel mai îndreptățit în această categorie sunt filosofia și logica greacă, prin care multe versete ale Coranului au fost respinse, iar prețuirea lui în inimi a fost slăbită. Dovezile sale sigure și hotărâtoare au fost socotite simple dovezi verbale, care nu ar aduce nicio certitudine, iar judecățile oamenilor nechibzuiți și ale celor care urmează falsitatea au fost puse mai presus de ele. Aceasta este una dintre cele mai mari forme de denaturare a semnelor lui Allah, de împotrivire și de contrazicere a lor. Allah este Cel de la care se cere ajutor. „Iar ceea ce luau în derâdere i-a înconjurat”, adică pedeapsa de care își băteau joc s-a abătut asupra lor.

„Când au văzut pedeapsa Noastră”, au recunoscut adevărul atunci când recunoașterea nu le mai folosea și „au spus: Credem numai în Allah și nu mai credem în ceea ce Îi asociam”, dintre idoli și chipuri cioplite. Ne lepădăm de orice cunoaștere sau faptă care se împotrivește Trimișilor.

„Însă credința lor nu le-a mai fost de folos după ce au văzut pedeapsa Noastră”, adică în acea stare. Aceasta este „rânduiala lui Allah care s-a împlinit față de robii Săi”: când pedeapsa lui Allah se abate asupra tăgăduitorilor și atunci cred, credința lor nu este valabilă și nu îi izbăvește de pedeapsă. Este o credință impusă de nevoie, la care au fost constrânși, și o credință întemeiată pe ceea ce văd. Credința folositoare, care îl izbăvește pe cel ce o are, este cea aleasă de bunăvoie, credința în nevăzut, înainte de apariția semnelor pedepsei. „Și atunci au pierit necredincioșii”, în clipa nimicirii și a gustării pedepsei, pierzându-și religia, viața lumească și Viața de Apoi. În acea locuință nu este vorba doar despre pierdere, ci despre o pierdere care aduce nefericire, prin chinul cumplit în care vor rămâne veșnic.

Cu aceasta se încheie, prin lauda, bunătatea și ajutorul lui Allah, tâlcuirea Surei al-Mu'min, numită și Ghafir, nu prin puterea și tăria noastră. Lui I se cuvin mulțumirea și lauda.