Tafsir as-Saʿdī — Volumul 8

Sura aș Saffat

Versetele 1 la 182

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 11

Allah Preaînaltul jură aici pe îngerii nobili, în vreme ce ei Îl adoră și cârmuiesc, cu îngăduința Domnului lor, cele încredințate lor. Prin acest jurământ, El întărește Dumnezeirea și Stăpânirea Sa. A spus: „Pe cei așezați în rânduri”, adică în rânduri în slujba Domnului lor: aceștia sunt îngerii. „Pe cei care mână cu tărie”: sunt îngerii care mână norii și alte lucruri, prin porunca lui Allah. „Și pe cei care recită Pomenirea”: sunt îngerii care recită Cuvântul lui Allah Preaînaltul. Fiindcă ei Îl adoră pe Domnul lor, Îi slujesc cu supunere și nu-I sunt neascultători nici măcar cât ai clipi din ochi, Allah a jurat pe ei, întărind Dumnezeirea Sa, și a spus: „Dumnezeul vostru este, cu adevărat, Unul”. El nu are niciun asociat în Dumnezeire; de aceea îndreptați numai către El iubirea, teama, nădejdea și toate celelalte feluri de adorare.

„Domnul cerurilor și al pământului și al celor dintre ele și Domnul răsăriturilor”:⁴³ El este Creatorul acestor făpturi, Cel care le dăruiește cele necesare și Cel care le cârmuiește. După cum nu are niciun asociat în Stăpânirea Sa asupra lor, tot astfel nu are niciun asociat în Dumnezeirea Sa. Adesea Allah Preaînaltul statornicește unicitatea Dumnezeirii prin unicitatea Stăpânirii, fiindcă aceasta o dovedește. Chiar și cei care Îi asociază pe alții în adorare recunosc această Stăpânire; de aceea El le arată că ceea ce recunosc îi obligă să recunoască și ceea ce tăgăduiesc.

Allah a pomenit în mod aparte răsăriturile, fiindcă ele indică și apusurile, ori pentru că sunt locurile de răsărire ale stelelor pe care le va aminti. De aceea a spus: „Noi am împodobit cerul cel mai apropiat cu podoaba stelelor și l-am păzit de orice diavol răzvrătit. Ei nu pot asculta adunarea cea prea înaltă”. Allah a amintit aceste două mari foloase ale stelelor. Primul este faptul că ele sunt podoaba cerului. Fără ele, cerul ar fi fost un corp întunecat, lipsit de lumină. Însă El l-a împodobit cu ele pentru ca marginile lui să se lumineze, înfățișarea lui să fie frumoasă, oamenii să se poată călăuzi după ele în întunericul de pe uscat și de pe mare și să dobândească prin ele celelalte foloase pe care le au.

Al doilea folos este păzirea cerului de orice diavol răzvrătit care, prin răzvrătirea sa, încearcă să asculte adunarea cea prea înaltă, adică îngerii. Când încearcă să asculte, ei sunt loviți cu flăcări străpungătoare „din toate părțile”, pentru a fi alungați și îndepărtați de ascultarea celor spuse de adunarea cea prea înaltă. „Ei vor avea o pedeapsă necontenită”, adică una permanentă, pregătită pentru ei din pricina refuzului lor răzvrătit de a da ascultare Domnului lor.

Dacă Allah Preaînaltul nu ar fi făcut o excepție, aceasta ar fi fost o dovadă că ei nu aud absolut nimic. Însă El a spus: „Însă cel care apucă pe furiș câte ceva”,⁴⁴ adică acela dintre diavolii răzvrătiți care prinde pe furiș și prin furt câte un cuvânt, „este urmărit de o flacără străpungătoare”. Uneori îl ajunge înainte ca el să-l transmită aliaților săi, astfel încât vestea din cer este întreruptă. Alteori el o vestește înainte ca flacăra să-l ajungă; atunci ei adaugă acelui cuvânt o sută de minciuni și le fac să treacă drept adevărate datorită cuvântului care a fost auzit din cer.

După ce a arătat aceste făpturi mărețe, a spus: „Întreabă-i, așadar”, adică întreabă-i pe cei care tăgăduiesc crearea lor din nou după moarte: „Sunt ei mai greu de creat”, adică este aducerea lor la existență după moarte mai anevoioasă și mai grea, „sau cele pe care le-am creat Noi?”, dintre aceste făpturi. Ei trebuie să recunoască faptul că crearea cerurilor și a pământului este mai măreață decât crearea oamenilor, iar aceasta îi obligă să recunoască învierea. Mai mult, dacă s-ar întoarce către ei înșiși și ar cugeta, ar înțelege că începutul creării lor din lut lipicios este, pentru mintea care cugetă, mai anevoios decât aducerea lor din nou la existență după moarte. De aceea a spus: „Noi i-am creat din lut lipicios”, adică tare și închegat, asemenea Cuvintelor Sale: „Noi l-am creat pe om din lut uscat, din nămol negru, schimbat”.

Versetele 12 la 21

„Dar tu te miri”, o, Trimisule, ori o, omule, de tăgăduirea învierii de către cei care o tăgăduiesc, după ce le-ai arătat semnele mărețe și dovezile drepte. Este, într-adevăr, un lucru vrednic de mirare și de uimire, fiindcă învierea nu lasă loc tăgăduirii. „Iar” mai uimitor și mai grav decât tăgăduirea lor este faptul că „ei își bat joc” de cel care a adus vestirea învierii. Nu s-au mulțumit numai cu tăgăduirea, ci i-au adăugat batjocorirea cuvântului adevărat.

Tot de mirare este și faptul că, atunci „când li se aduce aminte” de ceea ce cunosc prin firea și mințile lor, iar atenția le este îndreptată și atrasă spre aceasta, „nu iau aminte”. Dacă aceasta se datorează neștiinței, este una dintre cele mai limpezi dovezi ale marii lor lipse de pricepere, fiindcă li s-a amintit ceea ce este statornicit în fire și cunoscut prin rațiune, fără să lase loc vreunei nelămuriri. Iar dacă este vorba despre neștiința prefăcută și încăpățânare, lucrul este și mai uimitor și mai straniu.

Tot de mirare este faptul că, atunci când li se aduc dovezi și li se amintesc semne în fața cărora se pleacă oamenii cei mai de seamă și mințile cele mai limpezi, ei le batjocoresc și se miră de ele. Tot de mirare este ceea ce spun despre adevăr, când acesta vine la ei: „Aceasta nu este decât o vrăjitorie vădită!” Ei au coborât cel mai înalt și mai măreț lucru, adevărul, la treapta celor mai josnice și mai disprețuite lucruri.

Tot de mirare este și faptul că măsoară Puterea Domnului pământului și al cerurilor după puterea omului, care este lipsit de desăvârșire din toate punctele de vedere. Ei au spus, socotind aceasta de neconceput și tăgăduind-o: „Oare, după ce vom muri și vom fi țărână și oase, vom fi noi înviați? Și strămoșii noștri de odinioară?”

Fiindcă la atât se reducea tot ceea ce aveau și acesta era capătul argumentelor lor, Allah i-a poruncit Trimisului Său să le dea un răspuns care să-i înspăimânte:⁴⁵ „Spune: Da”, veți fi înviați voi și strămoșii voștri de odinioară, „și veți fi umiliți”, adică înjosiți și disprețuiți. Nu vă puteți împotrivi și nu sunteți mai presus de Puterea lui Allah.

„Nu va fi decât un singur strigăt”, când Israfil va sufla în Trâmbiță, „și, deodată, ei”, înviați din mormintele lor, „vor privi”. Vor fi înviați așa cum au fost creați la început, cu toate părțile trupului lor, desculți, goi și necircumciși.

În acea stare își vor arăta regretul, rușinea și pierderea și vor striga, chemând asupra lor nenorocirea și pieirea. „Vor spune: Vai de noi! Aceasta este Ziua Răsplătirii!” Ei vor recunoaște atunci ceea ce, în această lume, batjocoreau.

Li se va spune: „Aceasta este Ziua Judecății despărțitoare”, în care se va judeca între robi în privința drepturilor legate de relația lor cu Domnul lor și a celor dintre ei și celelalte făpturi.

Versetele 22 la 26

Adică, atunci când se vor înfățișa în Ziua Învierii și vor vedea cu ochii lor ceea ce tăgăduiau și batjocoreau, se va porunci să fie duși în Focul pe care îl tăgăduiau. Se va spune: „Adunați-i pe cei care au făcut nedreptate” sufletelor lor, prin necredință, asocierea altora cu Allah și păcate, „pe cei asemenea lor”, adică pe cei care au săvârșit același fel de fapte. Fiecare va fi alăturat celor asemenea lui în făptuire. „Și ceea ce adorau în afara lui Allah”, dintre idoli și rivalii pe care îi închipuiau: adunați-i pe toți și îndrumați-i „spre calea Iadului”, adică mânați-i cu asprime spre Iad.

„Și”, după ce le va fi limpede că destinația lor este Focul și vor ști că sunt dintre oamenii sălașului pieirii, se va spune: „Opriți-i”, înainte de a-i duce în Iad, „fiindcă vor fi întrebați” despre ceea ce născociseră în această lume, pentru ca minciuna și rușinea lor să fie arătate în fața martorilor.

Li se va spune: „Ce aveți de nu vă ajutați unii pe alții?”, adică ce vi s-a întâmplat astăzi și ce v-a lovit, de vreme ce nu vă sprijiniți și nu vă ajutați unii pe alții, după ce, în această lume, pretindeați că divinitățile voastre vor îndepărta pedeapsa de la voi, vă vor ajuta ori vor mijloci pentru voi la Allah?!

Este ca și cum ei nu ar răspunde acestei întrebări, fiindcă i-au cuprins înjosirea și umilința, s-au supus pedepsei Focului, s-au smerit, s-au plecat și și-au pierdut orice speranță, astfel încât nu au mai rostit nimic. De aceea a spus: „Dimpotrivă, astăzi ei se supun”.

Versetele 27 la 39

După ce vor fi adunați împreună cu cei asemenea lor și cu divinitățile lor, îndrumați spre calea Iadului, opriți și întrebați, fără să răspundă, se vor întoarce unii către alții, învinuindu-se pentru rătăcirea lor și pentru că s-au dus unii pe alții în rătăcire. Cei care i-au urmat le vor spune conducătorilor pe care i-au urmat: „Voi veneați asupra noastră dinspre dreapta”, adică prin putere și silire, și ne-ați dus în rătăcire. Dacă nu ați fi fost voi, noi am fi fost credincioși.

Ei le vor răspunde: „Ba voi nu erați credincioși”, adică ați rămas politeiști, așa cum și noi eram politeiști. Prin ce sunteți, așadar, mai buni decât noi?! Și ce anume vă dă dreptul să ne învinuiți?! „Noi nu aveam nicio putere asupra voastră”, adică nu v-am silit să alegeți necredința, „ci voi erați un neam care întrecea măsura”, depășind hotarul îngăduit. „Acum s-a adeverit asupra noastră”, a noastră și a voastră, „Cuvântul Domnului nostru: vom gusta, negreșit”, pedeapsa. Adică s-au împlinit asupra noastră hotărârea și rânduiala Domnului nostru ca noi și voi să gustăm pedeapsa și să avem parte împreună de ea. De aceea „v-am dus în rătăcire, fiindcă noi înșine eram rătăciți”, adică v-am chemat pe calea pe care o urmam noi, care era rătăcirea, iar voi ne-ați răspuns. Așadar, nu ne învinuiți pe noi, ci învinuiți-vă pe voi înșivă.

Allah Preaînaltul a spus: „În Ziua aceea”, adică în Ziua Învierii, „vor avea parte împreună de pedeapsă”, chiar dacă măsura pedepsei lor va fi diferită, potrivit nelegiuirii fiecăruia. După cum au avut parte împreună de necredință în această lume, vor avea parte împreună și de răsplata ei în Viața de Apoi. De aceea a spus: „Așa facem Noi cu nelegiuiții”.

Apoi a arătat că nelegiuirea lor ajunsese la culme și depășise orice măsură, spunând: „Când li se spunea: Nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah”, erau chemați la aceasta și li se poruncea să părăsească adorarea oricărei alte divinități, „ei se semețeau” față de acest cuvânt și față de cel care îl adusese. „Și spuneau”, împotrivindu-i-se: „Oare să ne părăsim divinitățile”, pe care noi și părinții noștri nu am încetat să le adorăm, pentru vorbele unui „poet nebun”? Prin aceasta îl aveau în vedere pe Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. Allah să-i facă de rușine! Nu le-a fost de ajuns să se întoarcă de la el ori doar să-l socotească mincinos, ci au rostit împotriva lui cea mai nedreaptă judecată și l-au numit poet nebun, deși știau că el nu cunoaște poezia și poeții, că însușirile lui nu sunt însușirile lor și că el este cel mai înzestrat cu minte dintre făpturile lui Allah și cel cu judecata cea mai înaltă.

De aceea Allah Preaînaltul a spus, respingând vorbele lor: „Dimpotrivă, el”, adică Muhammad, „a adus adevărul”. Venirea lui este adevărată, iar Legea și Cartea pe care le-a adus sunt adevărate. „Și i-a confirmat pe Trimiși”: venirea lui a arătat adevărul celor vestite de Trimiși. Dacă el nu ar fi venit și nu ar fi fost trimis, Trimișii nu ar fi spus adevărul. El este, așadar, un semn și o minune pentru fiecare Trimis de dinaintea lui, fiindcă aceștia au vestit despre el și au adus vestea bună a venirii lui. Allah a luat de la ei legământul și făgăduința că, dacă el va veni la ei, vor crede în el și îl vor sprijini; iar ei au luat același legământ de la comunitățile lor. Când el a venit, s-a arătat adevărul spus de Trimișii de dinaintea lui și s-a vădit minciuna celor care li s-au împotrivit. Dacă s-ar presupune că el nu ar fi venit, deși ei îi vestiseră venirea, aceasta ar fi pus la îndoială adevărul spus de ei. I-a confirmat pe Trimiși și prin faptul că a adus ceea ce aduseseră ei, a chemat la ceea ce chemaseră ei, a crezut în ei și a vestit adevărul trimiterii lor, al profeției lor și al legilor lor.

Cuvintele lor de mai înainte, „vom gusta, negreșit”, erau o afirmație rostită de ei, care putea fi adevărată ori altfel. De aceea Allah Preaînaltul a vestit aceasta printr-un Cuvânt hotărâtor, care nu poate fi decât adevărat și sigur, fiind o vestire venită de la El, Preaînaltul. A spus: „Voi veți gusta, negreșit, pedeapsa dureroasă”, adică aceea care provoacă durere și suferință. „Și nu veți fi răsplătiți”, prin gustarea pedepsei dureroase, „decât pentru ceea ce făceați”. Nu v-am nedreptățit, ci am judecat cu dreptate în privința voastră.

Întrucât formularea acestei adresări era generală, deși îi avea în vedere pe politeiști, Allah Preaînaltul i-a exceptat pe credincioși, spunând:

Versetele 40 la 49

Allah Preaînaltul spune: „În afara robilor aleși ai lui Allah”, căci ei nu vor gusta pedeapsa dureroasă. Ei și-au închinat faptele cu sinceritate lui Allah, iar El i-a ales, le-a dăruit în mod aparte Îndurarea Sa și Și-a revărsat asupra lor Bunătatea.

„Ei vor avea o hrană cunoscută”, adică una care nu este necunoscută. Este o hrană măreață și însemnată, a cărei măreție este cunoscută, dar a cărei adevărată natură nu poate fi cuprinsă. A explicat-o prin Cuvintele Sale: „fructe”, din toate felurile de fructe cu care sufletele se desfată datorită culorii și gustului lor plăcut. „Și vor fi cinstiți”: nu vor fi înjosiți sau disprețuiți, ci vor fi prețuiți, onorați și respectați. Se vor cinsti unii pe alții, iar îngerii cei nobili îi vor cinsti, intrând la ei pe fiecare poartă și felicitându-i pentru dobândirea celei mai plăcute răsplăți. Îi va cinsti și Cel mai Generos dintre cei generoși, revărsând asupra lor felurite onoruri, prin desfătările inimilor, ale sufletelor și ale trupurilor.

„În grădinile desfătărilor”, adică în grădinile a căror însușire este desfătarea și care sunt pline de bucurie. Ele adună ceea ce niciun ochi nu a văzut, nicio ureche nu a auzit și niciunei inimi omenești nu i-a trecut prin minte. Sunt ferite de tot ceea ce le-ar tulbura desfătarea, de toate amărăciunile și neplăcerile.

Din cinstirea pe care o primesc de la Domnul lor și din cinstirea pe care și-o arată unii altora face parte faptul că vor sta „pe paturi”, adică pe locuri înalte de ședere, împodobite cu tot felul de învelitori alese, frumos lucrate și înfrumusețate. Vor sta rezemați pe ele, într-o stare de odihnă, liniște și bucurie, „așezați față în față”. Inimile lor și dragostea dintre ei vor fi curate și se vor bucura de întâlnirea unora cu alții. Faptul că stau față în față arată apropierea inimilor lor și buna-cuviință dintre ei: niciunul nu-i va întoarce spatele celuilalt și nici nu-l va ține alături, ci această așezare față în față arată bucuria deplină și buna-cuviință desăvârșită.

„Vor fi serviți cu o cupă dintr-un izvor curgător”: tinerii pregătiți să le slujească vor merge printre ei cu băuturi plăcute, în cupe frumoase la vedere, pline cu nectarul pecetluit cu mosc. Acestea sunt cupe cu vin, dar acel vin se deosebește în toate privințele de vinul acestei lumi. Culoarea lui este „albă”, una dintre cele mai frumoase culori, iar gustul lui este „plăcut celor care beau”. Cel care îl bea se bucură de el în vreme ce îl bea și după aceea. Este ferit de vătămarea minții, de pierderea și tulburarea ei, precum și de risipirea averii celui care îl bea. Nu provoacă dureri de cap și nu are în el nimic neplăcut.

După ce a amintit hrana, băutura și locurile lor de ședere - iar toate desfătările, în general și în amănunt, sunt cuprinse în Cuvintele Sale „grădinile desfătărilor”, însă a descris aceste lucruri în amănunt pentru a fi cunoscute și pentru ca sufletele să tânjească după ele -, a amintit soțiile lor, spunând: „Lângă ei vor fi femei cu privirile plecate numai spre soții lor, cu ochi mari și frumoși”. Adică oamenii sălașului desfătărilor vor avea, în locuințele lor apropiate, hurii frumoase, cu însușiri desăvârșite, care își opresc privirile. Aceasta poate însemna că femeia își îndreaptă privirea numai spre soțul ei, datorită castității sale, fără să privească la altul, precum și datorită frumuseții și desăvârșirii soțului ei, astfel încât nu caută în Paradis pe altcineva și nu îl dorește decât pe el. Sau poate însemna că ea oprește privirea soțului ei numai asupra sa. Aceasta arată desăvârșirea și frumusețea ei neîntrecută, care îl fac pe soț să-și îndrepte privirea numai spre ea. Oprirea privirii arată, de asemenea, că sufletul și dragostea lui se îndreaptă numai spre ea. Ambele înțelesuri sunt posibile și amândouă sunt corecte.

Toate acestea arată frumusețea bărbaților și a femeilor din Paradis, dragostea dintre ei, o dragoste care nu năzuiește spre altcineva, precum și deplina castitate a tuturor. Acolo nu există invidie, ură sau vrăjmășie, fiindcă lipsesc pricinile lor. „Cu ochi mari și frumoși”: ochii lor sunt frumoși, cu o înfățișare plăcută și cu pupile atrăgătoare. „Asemenea”, huriile, „unor ouă bine păstrate”, adică acoperite. Aceasta este datorită frumuseții și purității lor și a faptului că au cele mai frumoase și mai strălucitoare culori, fără nicio tulburare sau urâțenie.

Versetele 50 la 61

După ce Allah Preaînaltul a amintit desfătarea lor și bucuria lor deplină, prin hrană, băuturi, soții frumoase și locuri plăcute de ședere, a amintit cum își vor aduce aminte împreună și cum își vor povesti cele petrecute în trecut. Vor continua să vorbească și să-și pună întrebări, până când discuția îi va duce la cuvintele unuia dintre ei: „Eu aveam un tovarăș” în această lume, care tăgăduia învierea și mă învinuia pentru că eu credeam în ea. El îmi spunea: „Oare și tu ești dintre cei care cred că, după ce vom muri și vom fi țărână și oase, vom da socoteală?”, adică vom fi răsplătiți pentru faptele noastre?! Adică: cum poți crede acest lucru atât de greu de crezut și atât de uimitor, că, după ce ne vom fi risipit și vom fi ajuns țărână și oase, vom fi înviați, aduși din nou la viață, apoi vom da socoteală și vom fi răsplătiți pentru faptele noastre?!

Cel din Paradis le va spune fraților săi: aceasta este povestea mea și aceasta este ceea ce s-a petrecut între mine și tovarășul meu. Eu am rămas credincios și am socotit învierea adevărată, iar el a rămas în tăgăduire, socotind-o minciună, până când am murit. Apoi am fost înviați și eu am ajuns la desfătarea pe care o vedeți, despre care ne-au vestit Trimișii, iar el, fără îndoială, a ajuns la pedeapsă. „Vreți să priviți”, ca să-l vedem și să ne sporească bucuria și mulțumirea pentru starea în care ne aflăm, văzând aceasta cu ochii noștri?! Din starea oamenilor Paradisului, din bucuria pe care o găsesc unii în alții și din înțelegerea dintre ei, reiese că îi vor răspunde și vor merge împreună cu el ca să-l vadă pe tovarășul său. „Atunci va privi și îl va vedea”, pe tovarășul său, „în mijlocul Iadului”, adică în mijlocul pedepsei și în adâncul ei, cu pedeapsa înconjurându-l.

Îi va vorbi, mustrându-l pentru starea sa și mulțumindu-I lui Allah pentru binefacerea de a-l fi salvat de uneltirea lui: „Pe Allah! Era cât pe ce să mă duci la pieire!”, adică să mă nimicești, din pricina îndoielilor pe care mi le-ai strecurat prin pretențiile tale. „Dacă nu ar fi fost binefacerea Domnului meu”, prin care El m-a întărit în Islam, „aș fi fost și eu dintre cei aduși aici”, în pedeapsă, împreună cu tine.

„Așadar, noi nu vom mai muri, în afară de moartea noastră cea dintâi, și nici nu vom fi pedepsiți?” Credinciosul rostește aceasta bucurându-se de binefacerea lui Allah față de oamenii Paradisului: veșnicia fără sfârșit și ferirea de pedeapsă. Este o întrebare cu înțeles de afirmare și confirmare.

În Cuvintele Sale: „Se vor întoarce unii către alții, punându-și întrebări”, nu este precizat lucrul despre care întreabă. Fiind vorba despre o stare de desfătare și bucurie, aceasta arată că își vor pune întrebări despre toate lucrurile despre care le face plăcere să vorbească, precum și despre chestiunile asupra cărora existaseră neînțelegeri și nelămuriri. Se știe că bucuria oamenilor științei de a pune întrebări despre știință și de a o cerceta este mai presus de plăcerile pe care le aduc discuțiile despre această lume. Ei vor avea, așadar, o parte bogată din această bucurie, iar în Paradis li se vor dezvălui adevăruri ale cunoașterii într-un fel care nu poate fi exprimat în cuvinte.

După ce Allah Preaînaltul a amintit desfătarea Paradisului și a descris-o prin aceste însușiri frumoase, a lăudat-o, le-a trezit dorința celor care lucrează pentru ea și i-a îndemnat să lucreze pentru a o dobândi, spunând: „Aceasta este, cu adevărat, izbânda cea mare!” Prin ea au dobândit tot binele și tot ceea ce sufletele iubesc și doresc și au fost feriți de orice lucru temut și neplăcut. Mai există, oare, o izbândă mai presus de aceasta care să fie căutată, ori aceasta este țelul cel mai înalt și capătul tuturor țelurilor?! Mulțumirea Domnului pământului și al cerurilor s-a așezat asupra lor, s-au bucurat de apropierea Sa, s-au desfătat cunoscându-L, s-au bucurat văzându-L și au fost cuprinși de încântare la auzul Cuvintelor Sale!

„Pentru așa ceva să lucreze cei care lucrează!” Acesta este lucrul cel mai vrednic pentru care să fie cheltuite prețioasele suflări ale vieții și cel dintâi către care să se îndrepte, cu hotărâre, cei cunoscători și chibzuiți. Cea mai mare pierdere și cel mai adânc regret sunt ca unui om hotărât să-i treacă o vreme din viață fără să fie ocupat cu faptele care îl apropie de acest sălaș. Dar cum este, atunci, dacă el merge, prin păcatele sale, spre sălașul pieirii?!

Versetele 62 la 74

„Oare aceasta este o primire mai bună”, adică desfătarea pe care am descris-o pentru oamenii Paradisului, sau pedeapsa din Iad, care cuprinde toate felurile de chin? Care dintre cele două feluri de hrană este mai bună: hrana descrisă în Paradis „sau” hrana oamenilor Focului, adică „pomul az-Zaqqum”?

„Noi l-am făcut o încercare”, adică o pedeapsă și un chin, „pentru cei nedrepți” față de ei înșiși, prin necredință și păcate. „Este un pom care crește din adâncul Iadului”, adică din mijlocul lui. Acesta este locul din care răsare și din care își trage obârșia: cel mai rău și mai josnic dintre locuri. Răul locului în care crește arată răutatea și josnicia a ceea ce răsare acolo. De aceea Allah ne-a atras atenția asupra hidoșeniei lui, amintind unde crește și descriindu-i roadele ca fiind asemenea capetelor diavolilor. După aceasta, să nu mai întrebi despre gustul lui și despre ceea ce va face în măruntaiele și pântecele lor. Ei nu au nicio scăpare de la această hrană și niciun alt lucru spre care să se abată. De aceea a spus: „Ei vor mânca, negreșit, din el și își vor umple pântecele cu el”. Aceasta este hrana oamenilor Focului. Cât de rea este hrana cu care se vor hrăni!

Apoi a amintit băutura lor, spunând: „Apoi, peste aceasta”, adică după această hrană, „vor avea un amestec de apă clocotită”, adică apă fierbinte, ajunsă la culmea fierbințelii, așa cum a spus Preaînaltul: „Dacă vor cere ajutor, li se va da ca ajutor o apă asemenea metalului topit, care le frige fețele. Ce băutură rea și ce loc de odihnă rău!” Și așa cum a spus Preaînaltul: „Li se va da să bea apă clocotită, care le va sfâșia măruntaiele”.

„După aceea, întoarcerea lor”, adică sfârșitul, locul la care vor ajunge și sălașul lor, „va fi în Iad”,⁴⁶ ca să guste din pedeapsa lui aspră și din arșița lui cumplită, o nefericire dincolo de care nu există alta mai mare.

Este ca și cum s-ar fi întrebat: ce i-a adus în acest sălaș? El a răspuns: „Ei i-au găsit”, adică i-au aflat, „pe părinții lor rătăciți și s-au grăbit pe urmele lor”, adică se grăbesc în rătăcire. Nu au luat aminte la chemarea Trimișilor, la cele de care îi preveniseră Cărțile și nici la cuvintele celor care le voiau binele. Dimpotrivă, li s-au împotrivit, spunând: „Noi i-am găsit pe părinții noștri urmând o cale și noi le urmăm urmele”. „Înaintea lor”, adică înaintea celor cărora li se adresează aceste cuvinte, „rătăciseră cei mai mulți dintre cei de odinioară”; puțini dintre ei crezuseră și fuseseră călăuziți. „Deși Noi trimiseserăm printre ei prevenitori”, care îi preveneau asupra rătăcirii și abaterii lor. „Privește, așadar, care a fost sfârșitul celor preveniți”: sfârșitul lor a fost pieirea, înjosirea și rușinea. Cei de acum să se ferească, așadar, să stăruie în rătăcirea lor, ca să nu fie loviți de ceea ce i-a lovit pe aceia.

Întrucât cei preveniți nu erau cu toții rătăciți, ci printre ei erau și unii care crezuseră și își închinaseră religia cu sinceritate lui Allah, El i-a exceptat de la pieire, spunând: „În afara robilor aleși ai lui Allah”, adică aceia pe care Allah i-a ales și cărora le-a dăruit în mod aparte Îndurarea Sa, datorită sincerității lor. Sfârșitul lor a fost unul lăudabil.

Apoi a amintit un exemplu al sfârșitului comunităților care i-au socotit mincinoși pe Trimiși, spunând:

Versetele 75 la 82

Allah Preaînaltul vestește despre robul și Trimisul Său Nuh, pacea fie asupra lui, primul dintre Trimiși. După ce și-a chemat neamul la Allah vreme îndelungată, iar chemarea lui nu le-a sporit decât fuga, el L-a chemat pe Domnul său, spunând: „Doamne! Nu lăsa pe pământ niciunul dintre necredincioși...”. Și a spus: „Doamne! Ajută-mă împotriva neamului care răspândește stricăciunea!”⁴⁷

Allah i-a răspuns și S-a lăudat pe Sine, Preaînaltul, spunând: „Iar Noi suntem Cei mai buni care răspund”. El răspunde rugăminților celor care Îl cheamă și le aude smerenia și implorarea. I-a răspuns întocmai după ceea ce ceruse: l-a salvat pe el și familia lui din marea strâmtorare, i-a înecat pe toți necredincioșii și a făcut să dăinuiască, neam după neam, urmașii și descendența lui. Toți oamenii sunt, așadar, dintre urmașii lui Nuh, pacea fie asupra lui. I-a rânduit o pomenire frumoasă, care să continue până la cei de mai târziu, fiindcă el împlinea bine adorarea Creatorului și făcea bine făpturilor. Aceasta este rânduiala lui Allah Preaînaltul față de cei care fac binele: să răspândească lauda lor potrivit binelui pe care îl fac.

Cuvintele Sale: „El era dintre robii Noștri credincioși” arată că credința este cea mai înaltă treaptă a robilor și că ea cuprinde toate rânduielile religiei, temeiurile și ramurile ei, fiindcă Allah i-a lăudat prin această însușire pe cei aleși dintre făpturile Sale.

Versetele 83 la 113

Adică dintre cei care i-au urmat lui Nuh, pacea fie asupra lui, și dintre cei aflați pe calea lui în profeție, în transmiterea mesajului, în chemarea făpturilor la Allah și în primirea răspunsului la rugăminte era Ibrahim al-Khalil, pacea fie asupra lui. „Când a venit la Domnul său cu o inimă curată”, ferită de asocierea altora cu Allah, de îndoieli și de poftele care împiedică înțelegerea adevărului și împlinirea lui. Când inima robului este curată, el este ferit de orice rău și dobândește tot binele.

Curăția inimii sale se arată și în faptul că nu-i înșela pe oameni, nu-i invidia și se ferea de celelalte purtări rele. De aceea le-a dat oamenilor un sfat sincer în privința lui Allah, începând cu tatăl și cu neamul său. A spus: „El le-a spus tatălui și neamului său: Ce adorați?” Această întrebare are înțeles de mustrare și de aducere a unei dovezi hotărâtoare împotriva lor. „Oare căutați, prin minciună, divinități în afară de Allah?”, adică adorați în afara [lui Allah], în chip mincinos, divinități care nu sunt divinități și care nu sunt vrednice de adorare?! „Ce credeți, atunci, despre Domnul lumilor?”, adică: ce va face cu voi, de vreme ce ați adorat pe altcineva alături de El?! Aceasta îi înfricoșează cu răsplata prin pedeapsă pentru stăruința lor în asocierea altora cu Allah. Și ce lipsă de desăvârșire I-ați atribuit Domnului lumilor, încât I-ați pus rivali și asociați?!

Ibrahim, pacea fie asupra lui, a voit să le sfărâme idolii și să găsească prilejul de a o face. A profitat de un moment al nebăgării lor de seamă, când au mers la una dintre sărbătorile lor. A ieșit împreună cu ei, apoi „a aruncat o privire spre stele și a spus: Eu sunt bolnav”.⁴⁸ În hadithul autentic se spune: „Ibrahim, pacea fie asupra lui, nu a mințit decât de trei ori: când a spus: Eu sunt bolnav; când a spus: Ba acesta, cel mai mare dintre ei, a făcut-o; și când a spus despre soția sa: Ea este sora mea”.⁴⁹ Scopul era să rămână în urma lor, ca să-și poată duce la capăt planul împotriva divinităților lor.

De aceea „ei i-au întors spatele și au plecat”. Când a găsit prilejul, „s-a strecurat spre divinitățile lor”, adică s-a grăbit spre ele, pe ascuns și cu dibăcie, „și a spus”, batjocorindu-le: „Nu mâncați? Ce aveți de nu vorbiți?” Adică: cum s-ar cuveni să fie adorate, când sunt mai lipsite de însușiri decât animalele care mănâncă și scot sunete?! Acestea sunt lucruri neînsuflețite, care nici nu mănâncă, nici nu vorbesc! „Apoi s-a repezit asupra lor, lovindu-le cu dreapta”, adică a început să le lovească din toată puterea și cu toată vigoarea, până le-a făcut bucăți, în afara celui mai mare dintre ele, poate că se vor întoarce la el.

„Ei au venit în grabă spre el”, adică alergând și zorindu-se, voind să-l pedepsească, după ce cercetaseră cele întâmplate și spuseseră: „Cine a făcut aceasta divinităților noastre? El este, fără îndoială, dintre cei nedrepți”. Li se spusese: „Am auzit un tânăr pomenindu-le; i se spune Ibrahim”, și spunând: „Pe Allah! Voi unelti împotriva idolilor voștri după ce veți pleca și veți întoarce spatele”. L-au mustrat și l-au învinuit, iar el a spus: „Ba acesta, cel mai mare dintre ei, a făcut-o. Întrebați-i, dacă pot vorbi! Atunci s-au întors către ei înșiși și au spus: Voi sunteți cei nedrepți. Apoi au căzut iarăși în încăpățânarea lor: Tu știi că aceștia nu vorbesc. El a spus: Adorați, așadar, în afara lui Allah, ceea ce nu vă poate fi de niciun folos și nici nu vă poate vătăma cu nimic?...” - versetul. Aici „el a spus: Adorați ceea ce ciopliți voi înșivă”, adică ceea ce ciopliți cu mâinile voastre și făuriți? Cum puteți să le adorați, când voi sunteți cei care le-ați făcut, și să părăsiți închinarea sinceră numai către Allah, Cel care „v-a creat pe voi și ceea ce faceți”?!

„Ei au spus: Ridicați pentru el o construcție”, adică una înaltă, ridicată, și aprindeți focul în ea, „și aruncați-l în focul aprins”, drept pedeapsă pentru că le sfărâmase divinitățile. „Au voit să uneltească împotriva lui”, ca să-l omoare în cel mai cumplit fel, „dar Noi i-am făcut pe ei cei mai de jos”. Allah a întors uneltirea lor împotriva lor și a făcut focul răcoros și sigur pentru Ibrahim.

După ce ei au făcut aceasta împotriva lui, iar el a adus dovada împotriva lor și nu le-a mai lăsat nicio scuză, „el a spus: Eu plec spre Domnul meu”, adică plec în pribegie pentru El, îndreptându-mă spre pământul binecuvântat, pământul ash-Sham. „El mă va călăuzi”: îmi va arăta ceea ce este bun pentru mine în treburile religiei și ale vieții mele lumești. Într-un alt verset a spus: „Mă îndepărtez de voi și de ceea ce chemați în afara lui Allah și Îl chem pe Domnul meu; nădăjduiesc că nu voi fi nefericit chemându-L pe Domnul meu”.

„Doamne! Dăruiește-mi” un fiu care să fie „dintre cei drepți”. Aceasta s-a petrecut atunci când și-a pierdut nădejdea în neamul său și nu a mai văzut niciun bine în ei. L-a rugat pe Allah să-i dăruiască un băiat drept, prin care Allah să-i aducă folos în timpul vieții și după moartea sa.

Allah i-a răspuns și a spus: „I-am dat vestea bună a unui băiat blând”. Acesta este, fără îndoială, Ismail, pacea fie asupra lui, fiindcă după aceasta a amintit vestea bună despre Ishaq. De asemenea, Allah Preaînaltul a spus, când a dat vestea bună despre Ishaq: „I-am dat vestea bună despre Ishaq, iar după Ishaq, despre Yaqub”. Aceasta arată că Ishaq nu era cel care urma să fie înjunghiat. Allah l-a descris pe Ismail, pacea fie asupra lui, prin blândețe, care cuprinde răbdarea, purtarea frumoasă, inima largă și iertarea celui care a greșit.

„Când acesta a ajuns să poată lucra alături de el”, adică a ajuns la vârsta la care putea lucra împreună cu el, o vârstă la care, de obicei, copilul îi este cât se poate de drag tatălui său: greutatea îngrijirii lui a trecut, iar folosul său a început să se arate. Ibrahim, pacea fie asupra lui, i-a spus: „Eu văd în vis că te înjunghii”, adică am văzut în somn, în vis, că Allah îmi poruncește să te înjunghii, iar visele Profeților sunt revelație. „Privește, așadar, ce părere ai?”, fiindcă porunca lui Allah Preaînaltul trebuie împlinită. Ismail a răspuns cu răbdare, căutând răsplata, dorind mulțumirea Domnului său și arătându-se bun față de tatăl său: „O, tatăl meu! Fă ceea ce ți se poruncește”, adică împlinește ceea ce ți-a poruncit Allah. „Mă vei găsi, dacă voiește Allah, dintre cei răbdători”. L-a înștiințat pe tatăl său că și-a pregătit sufletul pentru răbdare și a legat aceasta de voia lui Allah Preaînaltul, fiindcă nimic nu se petrece fără voia lui Allah.

„Când amândoi s-au supus”, adică Ibrahim și fiul său Ismail: Ibrahim era hotărât să-și omoare fiul, rodul inimii sale, ascultând porunca Domnului său și temându-se de pedeapsa Lui, iar fiul își pregătise sufletul pentru răbdare și socotea ușoară încercarea, pentru a asculta de Domnul său și a-l mulțumi pe tatăl său. „Și l-a așezat cu fruntea la pământ”, adică Ibrahim l-a culcat pe Ismail pe o parte a frunții, pentru a-l înjunghia, punându-l cu fața în jos, ca să nu-i privească fața în clipa înjunghierii.

„L-am chemat”, în acea stare tulburătoare și în fața acelui lucru uimitor: „O, Ibrahim! Ai împlinit visul!”, adică ai făcut ceea ce ți s-a poruncit. Ți-ai pregătit sufletul pentru aceasta și ai făcut toate cele necesare; nu a mai rămas decât să treci cuțitul peste gâtul lui. „Astfel îi răsplătim Noi pe cei care fac binele” în adorarea Noastră, punând mulțumirea Noastră înaintea poftelor sufletelor lor.

„Aceasta”, cu care l-am încercat pe Ibrahim, pacea fie asupra lui, „a fost, cu adevărat, încercarea vădită”, adică limpede, prin care s-au arătat curăția lui Ibrahim și desăvârșirea iubirii sale pentru Domnul său și a prieteniei sale apropiate cu El. Când Allah i l-a dăruit lui Ibrahim pe Ismail, binecuvântarea și pacea fie asupra lui, el l-a iubit foarte mult, deși era prietenul apropiat al Celui Milostiv. Prietenia apropiată, al-khullah, este cea mai înaltă formă a iubirii, o treaptă care nu îngăduie împărțirea ei și care cere ca toate părțile inimii să fie legate de Cel iubit. Când o parte a inimii lui s-a legat de fiul său Ismail, Allah Preaînaltul a voit să-i curățească iubirea și să-i încerce prietenia apropiată. I-a poruncit să-l înjunghie pe acela a cărui iubire ajunsese să stea alături de iubirea Domnului său. Când Ibrahim a pus iubirea lui Allah pe primul loc, I-a dat întâietate față de dorința sa și s-a hotărât să-și înjunghie fiul, ceea ce concura cu această iubire a dispărut din inimă; înjunghierea nu mai avea niciun folos. De aceea a spus: „Aceasta a fost, cu adevărat, încercarea vădită”.

„L-am răscumpărat cu o jertfă măreață”, adică în locul lui a fost un animal mare de jertfă dintre oi, pe care Ibrahim l-a înjunghiat. Jertfa a fost măreață fiindcă a fost răscumpărarea lui Ismail, fiindcă a fost dintre actele însemnate de adorare și fiindcă a devenit o ofrandă și o rânduială de urmat până în Ziua Învierii.

„I-am lăsat printre cei de mai târziu o pomenire: Pace asupra lui Ibrahim!”, adică am făcut să dăinuiască pentru el o laudă adevărată printre cei de mai târziu, așa cum a fost și printre cei dintâi. În orice vreme de după Ibrahim, pacea fie asupra lui, el este iubit, cinstit și lăudat. „Pace asupra lui Ibrahim!” este un salut pentru el, asemenea cuvintelor Sale: „Spune: Laudă lui Allah și pace asupra robilor Săi pe care i-a ales”.

„Astfel îi răsplătim Noi pe cei care fac binele” în adorarea lui Allah și în felul în care se poartă cu făpturile Sale: îndepărtăm de la ei greutățile și le dăruim un sfârșit bun și o laudă frumoasă. „El era dintre robii Noștri credincioși”, care cred în ceea ce Allah le-a poruncit să creadă și pe care credința i-a dus până la treapta certitudinii. Așa a spus Preaînaltul: „Astfel i-am arătat lui Ibrahim împărăția cerurilor și a pământului, ca să fie dintre cei care au certitudine”.

„I-am dat vestea bună a lui Ishaq, un Profet dintre cei drepți”. Aceasta este a doua veste bună, cea despre Ishaq, după care avea să vină Yaqub. A fost vestită venirea lui pe lume, dăinuirea lui, existența urmașilor săi și faptul că va fi un Profet dintre cei drepți. Sunt, așadar, mai multe vești bune.

„L-am binecuvântat pe el și pe Ishaq”, adică am pogorât asupra lor binecuvântarea, care înseamnă creștere și sporire în știința lor, în faptele lor și în urmașii lor. Allah a răspândit din urmașii lor trei neamuri mari: neamul arabilor, dintre urmașii lui Ismail, și neamul fiilor lui Israel și neamul bizantinilor (ar-Rum), dintre urmașii lui Ishaq. „Printre urmașii lor sunt unii care fac binele și alții care sunt în mod vădit nedrepți față de ei înșiși”, adică printre ei sunt drepți și răi, oameni echitabili și oameni nedrepți, a căror nedreptate s-a arătat prin necredința și prin asocierea altora cu Allah. Poate că această formulare înlătură o înțelegere greșită: când a spus „l-am binecuvântat pe el și pe Ishaq”, aceasta implică binecuvântarea urmașilor lor, iar deplinătatea binecuvântării ar putea lăsa să se înțeleagă că toți urmașii fac binele. De aceea Allah Preaînaltul a vestit că printre ei sunt atât unii care fac binele, cât și unii nedrepți. Allah știe cel mai bine.

Versetele 114 la 122

Allah Preaînaltul amintește harul Său față de cei doi robi și Trimiși ai Săi, Musa și Harun, fiii lui Imran: profeția, misiunea de Trimiși și chemarea la Allah Preaînaltul; salvarea lor și a neamului lor de dușmanul lor, Faraon; ajutorul dăruit împotriva lui, până când Allah l-a înecat sub privirile lor; și pogorârea asupra lor a Cărții celei limpezi, adică Tora, care cuprinde judecăți, îndemnuri și lămurirea fiecărui lucru. Allah i-a călăuzit pe calea cea dreaptă, rânduindu-le o religie cu judecăți și legiuiri drepte, care duc la Allah, și le-a făcut bine, dăruindu-le putința de a urma această cale.

„Le-am lăsat printre cei de mai târziu o pomenire: Pace asupra lui Musa și a lui Harun!”, adică a făcut să dăinuiască pentru ei o laudă frumoasă și un salut printre cei de mai târziu și, cu atât mai mult, printre cei dintâi. „Astfel îi răsplătim Noi pe cei care fac binele. Amândoi erau dintre robii Noștri credincioși”.

Versetele 123 la 132

Allah Preaînaltul îl laudă pe robul și Trimisul Său Ilyas, binecuvântarea și pacea fie asupra lui, pentru profeție, pentru misiunea de Trimis și pentru chemarea la Allah. El i-a poruncit neamului său să aibă teamă de Allah și să-L adore numai pe Allah și i-a oprit să adore un idol al lor, numit Ba'l, și să părăsească adorarea lui Allah, Cel care a creat făpturile, le-a creat în chip frumos, le-a îngrijit în cel mai bun fel și a revărsat asupra lor binecuvântările văzute și ascunse. Cum să părăsiți adorarea Celui care este astfel pentru a adora un idol care nu poate vătăma și nici aduce folos, care nu creează și nici nu dăruiește cele necesare traiului, ba nici nu mănâncă și nici nu vorbește?! Oare aceasta nu este dintre cele mai mari rătăciri, nechibzuințe și abateri?! „Ei l-au socotit mincinos” în privința celor la care i-a chemat și nu i s-au supus. Allah a spus, amenințându-i: „Ei vor fi aduși, negreșit”, adică la pedeapsă, în Ziua Învierii. Nu a amintit pentru ei o pedeapsă în această lume.

„În afara robilor aleși ai lui Allah”, adică aceia pe care Allah i-a ales și cărora le-a făcut bine, dăruindu-le putința de a-l urma pe Profetul lor. Ei nu vor fi aduși la pedeapsă, ci vor avea de la Allah o răsplată îmbelșugată. „I-am lăsat”, adică lui Ilyas, „printre cei de mai târziu o pomenire”, adică o laudă frumoasă. „Pace asupra lui Ilyasin!”, adică un salut de la Allah și de la robii Săi pentru el. „Astfel îi răsplătim Noi pe cei care fac binele. El era dintre robii Noștri credincioși”. Allah l-a lăudat așa cum i-a lăudat pe frații lui. Binecuvântările lui Allah și pacea Sa fie asupra lor, a tuturor.

Versetele 133 la 138

Aceasta este o laudă din partea lui Allah Preaînaltul pentru robul și Trimisul Său Lut, pentru profeție, pentru misiunea de Trimis, pentru chemarea neamului său la Allah și pentru oprirea lor de la asocierea altora cu Allah și de la săvârșirea faptei rușinoase. Când ei nu s-au oprit, Allah l-a salvat pe el și întreaga lui familie: au plecat în timpul nopții și au scăpat, „în afara unei bătrâne care a fost dintre cei rămași în urmă”, adică dintre cei rămași și pedepsiți. Ea era soția lui Lut și nu urma religia lui. „Apoi i-am nimicit pe ceilalți”, răsturnându-le locuințele asupra lor, făcând ca partea lor de sus să ajungă jos și plouând asupra lor pietre din lut ars, rânduite unele după altele, până când au rămas fără viață și fără mișcare.

„Voi treceți pe lângă ei”, adică pe lângă locuințele neamului lui Lut, „dimineața și noaptea”, adică în aceste vremuri treceți adesea pe lângă ele și vă întoarceți acolo, astfel încât nu este loc de îndoială sau de neîncredere. „Oare nu pricepeți” semnele și învățămintele și nu vă opriți de la ceea ce aduce pieirea?!

Versetele 139 la 148

Aceasta este o laudă din partea lui Allah Preaînaltul pentru robul și Trimisul Său Yunus ibn Matta, așa cum i-a lăudat pe frații lui dintre Trimiși pentru profeție, pentru misiunea de Trimiși și pentru chemarea la Allah.

Allah Preaînaltul a amintit că l-a pedepsit cu o pedeapsă în această lume, din care l-a salvat datorită credinței și faptelor sale drepte. A spus: „El a fugit”, adică a plecat de la Domnul său, mâniat pe El, socotind că El nu-l va strâmtora și nu-l va închide în pântecele peștelui. Allah nu a amintit nici lucrul din pricina căruia s-a mâniat, nici păcatul pe care l-a săvârșit, fiindcă nu avem folos din pomenirea lor. Ne este de folos numai ceea ce a amintit: că el a păcătuit, iar Allah l-a pedepsit, cu toate că era dintre nobilii Trimiși; că după aceasta l-a salvat, a îndepărtat de la el mustrarea și i-a rânduit ceea ce era spre binele lui. Când a fugit, s-a refugiat „la corabia încărcată” cu călători și lucruri.

Când a urcat împreună cu ceilalți, iar corabia era plină, aceasta a devenit prea grea și au avut nevoie să arunce peste bord câțiva dintre călători. Se pare că nu au găsit pe nimeni care să aibă întâietate față de ceilalți în această privință, așa că au tras la sorți, pentru ca cel care pierdea să fie aruncat în mare. Aceasta a fost o dovadă de dreptate din partea oamenilor corabiei. Când Allah voiește un lucru, îi pregătește mijloacele. Când au tras la sorți, sorțul a căzut asupra lui Yunus, „și a fost dintre cei care au pierdut”, adică dintre cei învinși, astfel încât a fost aruncat în mare.

„Peștele l-a înghițit, iar el era”, în clipa când l-a înghițit, „vrednic de mustrare”, adică săvârșise o faptă pentru care era mustrat: faptul că se mâniase pe Domnul său.

„Dacă nu ar fi fost dintre cei care Îl preamăresc pe Allah”, adică înainte de aceasta, prin multă adorare a Domnului său, prin preamărirea și lăudarea Lui, precum și în pântecele peștelui, când a spus: „Nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Tine! Slavă Ție! Eu am fost dintre cei nedrepți”, „ar fi rămas în pântecele lui până în Ziua în care vor fi înviați”, adică acesta i-ar fi fost mormântul. Însă, datorită preamăririi lui Allah și adorării Lui, Allah Preaînaltul l-a salvat. Tot astfel îi salvează Allah pe credincioși când cad în necazuri.

„L-am aruncat pe un pământ pustiu”, făcând ca peștele să-l arunce din pântecele său pe un pământ gol, lipsit de orice om, ba poate chiar lipsit de copaci și de umbră. „Bolnav fiind”, adică era bolnav și slăbit din pricina închiderii sale în pântecele peștelui, până când ajunsese asemenea unui pui abia ieșit din ou.

„Și am făcut să crească deasupra lui o plantă de dovleac”, care l-a acoperit cu umbra ei deasă, fiindcă umbra ei este răcoroasă, iar muștele nu se așează pe ea. Aceasta face parte din grija plină de blândețe și din bunătatea pe care i le-a arătat Allah.

Apoi i-a arătat o altă bunătate și i-a dăruit un har mare: l-a trimis „la o sută de mii” de oameni „sau chiar mai mulți” decât atât. Înțelesul este că, dacă nu erau mai mulți, nu erau nici mai puțini. I-a chemat la Allah Preaînaltul, „iar ei au crezut”, astfel încât răsplata faptelor lor a fost trecută și în balanța lui, fiindcă el fusese cel care îi chemase. „Iar Noi i-am lăsat să se bucure de viață până la o vreme”, îndepărtând de la ei pedeapsa după ce cauzele ei se adunaseră. Allah Preaînaltul a spus: „De ce nu a fost o cetate care să creadă și căreia credința sa să-i fie de folos, în afara neamului lui Yunus? Când au crezut, am îndepărtat de la ei pedeapsa rușinii în viața lumească și i-am lăsat să se bucure de viață până la o vreme”.

Versetele 149 la 157

Allah Preaînaltul îi spune Profetului Său, binecuvântările lui Allah și pacea fie asupra lui: „Întreabă-i”, adică întreabă-i pe cei care Îi asociază altceva lui Allah, care i-au adorat pe îngeri și au pretins că aceștia sunt fiicele lui Allah.⁵⁰ Ei au unit astfel asocierea altora cu Allah cu descrierea Lui prin ceea ce nu se cuvine măreției Sale. „Oare Domnului tău Îi sunt fiicele, iar lor fiii?”, adică aceasta este o împărțire nedreaptă și o vorbă strâmbă: pentru că Îi atribuie lui Allah Preaînaltul un copil; pentru că Îi atribuie Lui partea pe care o socotesc mai josnică și mai rea dintre cele două, adică fiicele, pe care nu le doresc pentru ei înșiși, așa cum a spus în alt verset: „Ei Îi atribuie lui Allah fiice - slavă Lui! - iar pentru ei au ceea ce poftesc”; și pentru că i-au socotit pe îngeri fiicele Lui și au hotărât astfel despre ei.

Arătând minciuna lor, Allah Preaînaltul a spus: „Sau Noi i-am creat pe îngeri de parte femeiască, iar ei au fost martori?” ai creării lor. Nu este așa: ei nu au fost martori la crearea lor. Aceasta arată că au spus aceste cuvinte fără știință, ba chiar născocind o minciună împotriva lui Allah.

De aceea a spus: „Iată că, din minciuna lor”, adică din minciuna lor vădită, „ei spun: Allah a zămislit, dar ei sunt, fără îndoială, mincinoși. Oare a ales El”, adică a preferat, „fiicele în locul fiilor? Ce aveți? Cum judecați?” cu această judecată nedreaptă. „Oare nu luați aminte?” și nu recunoașteți că această vorbă este falsă și nedreaptă?! Dacă ați lua aminte, nu ați spune așa ceva. „Sau aveți o dovadă limpede?”, adică o dovadă vădită pentru vorba voastră, dintr-o Carte sau de la un Trimis. Nimic din toate acestea nu există. De aceea a spus: „Aduceți, așadar, Cartea voastră, dacă spuneți adevărul!” Cel care spune ceva fără să aducă pentru aceasta o dovadă din Legea revelată fie este un mincinos cu bună știință, fie vorbește despre Allah fără știință.

Versetele 158 la 160

Adică acești oameni care Îi asociază pe alții lui Allah au pus între Allah și jinni o legătură de rudenie, pretinzând că îngerii sunt fiicele lui Allah și că mamele lor sunt cele mai alese dintre jinni. Dar jinnii știu că vor fi aduși înaintea lui Allah, ca El să le dea răsplata cuvenită. Ei sunt robi umili; iar dacă între ei și El ar fi o legătură de rudenie, nu ar fi astfel.

„Slavă lui Allah!”, Stăpânul măreț, desăvârșit și Blând, mai presus de ceea ce-I atribuie politeiștii și de orice descriere izvorâtă din necredința și asocierea lor. „În afara robilor aleși ai lui Allah”: El nu S-a declarat mai presus de descrierea pe care I-o dau robii Săi sinceri, fiindcă ei nu-L descriu decât prin ceea ce se potrivește Măreției Sale; de aceea ei sunt sinceri.

Versetele 161 la 163

Adică voi, politeiștilor, și cei pe care îi adorați împreună cu Allah nu puteți ispiti și rătăci pe nimeni, în afară de acela despre care Allah a hotărât că este dintre oamenii Iadului; astfel, hotărârea divină se împlinește asupra lui. Scopul acestor cuvinte este să arate neputința lor și neputința celor pe care îi adoră de a rătăci pe cineva, precum și desăvârșirea Puterii lui Allah Preaînaltul. Cu alte cuvinte: să nu nădăjduiți că-i veți rătăci pe robii sinceri ai lui Allah și pe oastea Lui izbăvită.

Versetele 164 la 166

Aceasta arată nevinovăția îngerilor, pacea fie asupra lor, față de ceea ce spun despre ei politeiștii și faptul că ei sunt robi ai lui Allah, care nu-I nesocotesc porunca nici măcar o clipă. Nu este niciunul dintre ei care să nu aibă un loc și o însărcinare pe care Allah i-a poruncit să o îndeplinească; el nu trece dincolo de ea și nu o depășește, iar ei nu au nicio putere de hotărâre prin ei înșiși.

„Noi suntem cei care stau aliniați” în ascultarea și slujirea lui Allah. „Și noi suntem cei care-L preamăresc”, adică Îl preamăresc pe Allah, declarându-L mai presus de tot ceea ce nu I se cuvine. Cu toate acestea, cum s-ar putea ca ei să fie potriviți pentru a fi parteneri ai lui Allah? Allah Preaînaltul este mai presus de așa ceva!

Versetele 167 la 182

Allah Preaînaltul vestește că acești politeiști își arătau dorința și spuneau: dacă ne-ar fi venit o pomenire și cărți așa cum le-au venit celor dintâi, ne-am fi închinat cu sinceritate lui Allah; am fi fost cu adevărat dintre robii Săi sinceri. Însă mințeau în această pretenție, căci le-a venit cea mai aleasă dintre Cărți, dar au tăgăduit-o. Astfel s-a știut că ei erau răzvrătiți față de adevăr. „Iar curând vor afla”, atunci când va coborî asupra lor pedeapsa.

Să nu creadă nici că vor birui în această lume. Cuvântul lui Allah, care nu poate fi respins și căruia nimeni nu i se poate împotrivi, a fost dat mai înainte robilor Săi, Trimișii, și oastei Sale izbăvite: ei vor fi cei ajutați și vor birui asupra celorlalți printr-o biruință puternică de la Domnul lor, care le va îngădui să statornicească religia. Aceasta este o veste mare pentru cel care merită să fie descris drept ostaș al lui Allah: starea lui este dreaptă, iar el luptă cu cel împotriva căruia i s-a poruncit să lupte; el va fi ajutat și biruitor.

Apoi Allah i-a poruncit Trimisului Său să se întoarcă de la cei care se încăpățânau și nu primeau adevărul, fiindcă nu mai rămăsese decât așteptarea pedepsei care urma să coboare asupra lor. „Și privește-i, căci și ei vor vedea” asupra cui va coborî chinul, căci el va veni peste ei. „Când aceasta va coborî în mijlocul lor”, adică atunci când va coborî asupra lor și aproape de ei, „rea va fi dimineața celor preveniți”, fiindcă va fi dimineața răului, a pedepsei și a nimicirii. Apoi a repetat porunca de a se întoarce de la ei și i-a amenințat din nou cu venirea pedepsei.

Întrucât în această sură au fost amintite multe dintre vorbele lor urâte și descrierile nevrednice pe care I le atribuiau, Allah S-a declarat mai presus de ele, spunând: „Slavă Domnului tău”, adică El este mai presus și curat, „Domnul Puterii”, Cel care a supus toate lucrurile și este mai presus de orice rău pe care I-l atribuie. „Pace asupra Trimișilor”, fiindcă ei sunt feriți de păcate și lipsuri și sunt drepți în descrierea pe care I-o dau Celui care a creat pământul și cerurile.

„Și lauda lui Allah, Domnul lumilor!” Cuvântul „laudă” este însoțit de articolul hotărât, ca să cuprindă toate felurile de laudă datorate Lui pentru însușirile Sale desăvârșite și mărețe, pentru faptele prin care îngrijește și cârmuiește toate lumile, revărsând asupra făpturilor Sale toate binefacerile, depărtând de ele toate relele și conducându-le în toate mișcările și stările lor. El este Cel curat de orice lipsă, lăudat pentru orice desăvârșire, iubit și preamărit. Trimișii Săi sunt feriți și binecuvântați cu pace; cel care îi urmează are parte de pace în această lume și în cea de Apoi, iar vrăjmașii lor au parte de pieire și nimicire în ambele lumi.

S-a încheiat tafsirul Surei as-Saffat. Allah să trimită binecuvântare și pace asupra lui Muhammad. Laudă lui Allah, prin a Cărui binefacere se împlinesc faptele bune.