Tafsir as-Saʿdī — Volumul 8

Sura Sad

Versetele 1 la 88

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 11

Aceasta este o lămurire de la Allah Preaînaltul despre starea Coranului și despre starea celor care îl tăgăduiesc față de el și față de cel care l-a adus. „Sad. Pe Coranul cel plin de pomenire!”, adică înzestrat cu o însemnătate măreață și cu o cinste deosebită, care le amintește robilor tot ceea ce au nevoie să cunoască despre Numele, Însușirile și Faptele lui Allah, despre rânduielile Legii, despre înviere și răsplătirea faptelor. El le amintește temeiurile și ramurile religiei lor.

Aici nu este nevoie să fie formulată separat afirmația întărită prin jurământ, fiindcă obiectul jurământului și ceea ce se afirmă prin el sunt unul și același: acest Coran descris prin însușirea măreață amintită. Dacă acesta este felul Coranului, atunci nevoia robilor de el este mai mare decât orice altă nevoie. Ei au datoria să-l primească prin credință, să-l socotească adevărat și să caute în el ceea ce le aduce aminte. Allah îl călăuzește la aceasta pe cine voiește.

Cei care nu cred în el și în Cel care l-a coborât sunt „cuprinși de mândrie și împotrivire”, adică de mândrie, refuz și trufie față de credință, precum și de împotrivire în respingerea lui, în vrăjmășia față de el și în atacarea celui care l-a adus. De aceea Allah i-a prevenit amintindu-le nimicirea generațiilor trecute care i-au socotit mincinoși pe Trimiși. Când le-a venit nimicirea, au strigat și au cerut ajutor, nădăjduind să îndepărteze pedeapsa, „însă nu mai era vreme de scăpare” din lucrul în care căzuseră. Aceștia să se ferească să stăruie în mândrie și împotrivire, ca să nu-i lovească ceea ce i-a lovit pe cei de dinaintea lor.

„Se miră că le-a venit un prevenitor dintre ei.” Acești tăgăduitori s-au mirat de un lucru de care nu trebuia să se mire: că le-a venit un prevenitor dintre ei, ca să poată învăța de la el și să-l cunoască pe deplin, fiindcă era din neamul lor și astfel mândria tribală nu i-ar fi împiedicat să-l urmeze. Aceasta cerea mulțumire față de el și supunere deplină. Însă ei au răsturnat lucrurile și s-au mirat cu o mirare de tăgăduire, spunând din necredința și nedreptatea lor: „Acesta este un vrăjitor mincinos!”

Greșeala pe care i-o atribuiau era că „a făcut din toate divinitățile o singură Divinitate”, adică: cum ne poate opri să luăm asociați și rivali și cum ne poate porunci să ne închinăm numai lui Allah? „Acesta”, adică lucrul cu care a venit, „este, cu adevărat, un lucru uimitor”, pentru că, în închipuirea lor, era stricat și fals.

„Căpeteniile lor au plecat”⁵¹, adică cei ale căror cuvinte erau urmate, îndemnându-și neamul să rămână la politeism: „Mergeți și rămâneți statornici față de divinitățile voastre”, adică stăruiți și luptați cu voi înșivă să răbdați în adorarea lor; să nu vă întoarcă nimeni și să nu vă oprească. „Acesta este, fără îndoială, un lucru urmărit”: interzicerea adorării lor, adusă de Muhammad, are - pretindeau ei - un scop intenționat și o intenție rea.

Acest pretins argument, lipsit de temei, nu poate fi primit decât de cei nechibzuiți. Când cineva cheamă la ceva, fie adevărat, fie fals, afirmația lui nu se respinge prin criticarea intenției, fiindcă intenția și fapta lui îl privesc pe el. Ea se respinge prin dovezi și argumente care arată falsitatea conținutului. Ei pretindeau că Muhammad îi chema astfel numai ca să ajungă căpetenie peste ei și să fie respectat și urmat.

„Nu am auzit așa ceva în religia din urmă”, adică în vremea cea mai apropiată: nu i-am aflat pe părinții noștri urmând aceasta și nici ei nu i-au aflat pe părinții lor făcând-o. Așadar - spuneau ei - urmați religia părinților voștri, căci ea este adevărul, iar ceea ce a adus Muhammad nu este decât o născocire și o minciună inventată. Acesta este un alt pretins argument de același fel: au respins adevărul prin ceva ce nu poate constitui nicidecum dovadă, și anume că se împotrivea căii urmate de părinții lor rătăciți. Unde se află în aceasta o dovadă care să respingă ceea ce a adus Trimisul?

„Oare lui i-a fost coborâtă Pomenirea dintre noi?”, adică: cu ce ne întrece, încât să-i fie coborât lui Coranul și nu nouă, și să fie ales dintre noi? Acesta este un alt pretins argument lipsit de dovadă. Oare nu tot astfel au fost toți Trimișii, pe care Allah i-a ales pentru mesaj și le-a poruncit să cheme oamenii la El?

Fiindcă niciuna dintre vorbele lor nu putea respinge ceea ce a adus Trimisul, Allah a vestit de unde izvorau: „ei sunt în îndoială cu privire la Pomenirea Mea”. Ei nu aveau cunoaștere și nici dovadă, ci căzuseră în îndoială și erau mulțumiți cu ea. Când adevărul limpede a venit la ei, iar ei erau hotărâți să rămână în îndoială, au rostit acele cuvinte pentru a-l respinge, nu fiindcă ar fi cercetat adevărul. Cuvintele celui care vorbește din îndoială și încăpățânare nu pot fi primite și nu vatămă adevărul cu nimic; el nu are nicio dovadă și merită mustrare chiar prin simpla vorbire.

De aceea Allah i-a amenințat: „fiindcă încă nu au gustat pedeapsa Mea”. Ei au îndrăznit să rostească asemenea cuvinte fiindcă se bucurau de bunăstare în această lume și nimic din pedeapsa lui Allah nu-i lovise. Dacă ar fi gustat-o, nu ar mai fi îndrăznit. „Oare au ei vistieriile Îndurării Domnului tău, Atotputernicul, Dăruitorul?”, ca să dea cui vor și să oprească de la cine vor, după ce au spus: „Oare lui i-a fost coborâtă Pomenirea dintre noi?” Îndurarea lui Allah nu se află în mâinile lor, ca să împiedice darul Său să ajungă la un rob.

„Sau le aparține stăpânirea cerurilor, a pământului și a ceea ce este între ele”, ca să poată face ceea ce voiesc? „Atunci să urce pe căi”, adică pe căile care duc la cer, ca să întrerupă Îndurarea lui Allah către Trimisul Său. Cum pot vorbi astfel, când ei sunt cele mai neputincioase și mai slabe dintre făpturi? Sau scopul lor este să alcătuiască alianțe și oști care se ajută la sprijinirea falsului și înlăturarea adevărului? Acesta este, într-adevăr, scopul lor. Însă el nu se va împlini: strădania lor este pierdută și oștile lor vor fi înfrânte. De aceea a spus: „Ei nu sunt decât o oaste dintre cele coalizate, care va fi înfrântă acolo”.⁵²

Versetele 12 la 15

Allah îi avertizează că va face cu ei ceea ce a făcut cu cei de dinainte, care erau mai puternici și aveau oști mai numeroase: neamul lui Nuh, 'Ad - neamul lui Hud -, Faraon, stăpânul oștilor numeroase și al puterii uriașe, Thamud - neamul lui Salih -, neamul lui Lut și oamenii desișului, adică ai locului plin de pomi și plante, neamul lui Shu'ayb. Acestea au fost taberele coalizate care au adunat toată puterea, numărul și armele lor ca să respingă adevărul, însă nimic nu le-a folosit.

Fiecare dintre ei i-a socotit mincinoși pe Trimiși, iar pedeapsa lui Allah s-a împlinit asupra lor. Prin ce ar fi aceștia mai buni și mai curați, ca să nu-i lovească ceea ce i-a lovit pe ceilalți? Ei nu așteaptă decât „un singur strigăt”, după care nu mai este revenire: el îi va nimici și îi va stârpi, dacă stăruie în starea lor.

Versetele 16 la 20

Acești necredincioși, din neștiință și încăpățânare, cereau grăbirea pedepsei: „Doamne al nostru! Grăbește-ne partea noastră”, adică partea de pedeapsă hotărâtă pentru noi în această lume, „înainte de Ziua Socotelii!” Ei stăruiau în cererea lor și pretindeau că semnul adevărului lui Muhammad ar fi să aducă asupra lor pedeapsa.

Allah i-a spus Trimisului Său: „Rabdă ceea ce spun”, așa cum au răbdat Trimișii de dinaintea ta. Cuvintele lor nu vatămă adevărul și nu-ți fac ție niciun rău, ci numai lor înșiși. După ce i-a poruncit să rabde, Allah i-a poruncit să caute ajutor pentru răbdare prin adorarea numai a Lui și să-și amintească starea adevăraților adoratori. Așa cum a spus în alt verset: „Rabdă, așadar, ceea ce spun și preamărește-L pe Domnul tău, aducându-I lauda, înainte de răsăritul soarelui și înainte de apusul lui” [Ta Ha 20:130]. Dintre cei mai mari adoratori a fost Profetul lui Allah Dawud, pacea fie asupra lui, „cel înzestrat cu putere”, adică având putere mare în ascultarea lui Allah, cu trupul și cu inima.

„Care se întorcea mereu la Noi”, adică se întorcea la Allah în toate lucrurile, cu iubire, adorare, teamă, speranță, multă smerenie și rugăminte. Când săvârșea vreo abatere, se întorcea prin îndreptare și căință sinceră. Din pricina întoarcerii și adorării sale puternice, Allah i-a supus munții, care-L preamăreau împreună cu el „seara și dimineața”, la începutul și la sfârșitul zilei, precum și păsările adunate. Munții și păsările se întorceau către Allah, ascultând de Cuvântul lui Allah: „O, munți! Preamăriți-L împreună cu el, și voi, păsărilor!” [Saba': 10]. Aceasta a fost o binefacere a lui Allah asupra lui datorită adorării sale.

Apoi a amintit binefacerea unei mari stăpâniri: „I-am întărit stăpânirea”, adică i-am dat mijloace, oști numeroase și echipamentul necesar prin care Allah i-a întărit domnia. Apoi a amintit binefacerea cunoașterii: „i-am dat înțelepciunea”, adică profeția și cunoașterea măreață, „și judecata hotărâtoare”, adică despărțirea limpede a neînțelegerilor dintre oameni.

Versetele 21 la 26

După ce Allah a amintit că i-a dat Profetului Său Dawud judecata hotărâtoare între oameni și că era cunoscut pentru aceasta, astfel încât oamenii veneau la el, a amintit vestea a doi împricinați care au venit cu o pricină pe care a făcut-o încercare și învățătură pentru Dawud, din pricina unei abateri săvârșite de el. Allah l-a iertat și a rânduit ca această pricină să ajungă la el.

Allah i-a spus Profetului Său Muhammad: „A ajuns la tine vestea celor care se certau?” Este o veste uimitoare. „Când au escaladat zidul încăperii de rugăciune” a lui Dawud, adică locul său de adorare, fără îngăduință și fără să ceară voie, și nu au intrat pe ușă. Când au intrat astfel, el s-a speriat. Ei au spus: suntem doi împricinați, nu te teme; „unul dintre noi l-a nedreptățit pe celălalt”, așa că „judecă între noi cu adevăr”, adică prin dreptate, „nu fi nedrept” și nu te abate cu noi de la adevăr, „și călăuzește-ne spre calea cea dreaptă”.

Din aceasta s-a înțeles că cei doi urmăreau adevărul limpede. Când așa stau lucrurile, nu se va crede despre ei decât că spun adevărul. Dawud nu s-a simțit ofensat de povățuirea lor și nici nu i-a dojenit. Unul a spus: „Acesta este fratele meu”, frate în religie, rudenie sau prietenie, ceea ce impunea să nu-l nedreptățească; dar nedreptatea lui era cu atât mai grea. „El are nouăzeci și nouă de oi”, adică soții. Aceasta era o mare binefacere, care ar fi trebuit să-l facă mulțumit cu ceea ce îi dăruise Allah. „Iar eu am o singură oaie”, dar el a râvnit și la ea. „El mi-a spus: Dă-mi-o mie”, lasă-mi-o în grijă și renunță la ea în favoarea mea, „și m-a biruit în vorbă”, adică m-a învins în discuție; nu a încetat să stăruie asupra mea până când a dobândit-o sau era pe punctul de a o dobândi.

Dawud a spus, după ce a auzit vorbele lui și a înțeles din context că aceasta era realitatea, fără să mai fie nevoie ca celălalt să vorbească - astfel că obiecția că ar fi judecat înainte de a-l asculta nu-și are locul -: „Te-a nedreptățit cerându-ți oaia ca să o adauge oilor lui”. Aceasta este purtarea obișnuită a asociaților și a celor care au bunuri în comun: „Mulți dintre cei care se asociază se nedreptățesc unii pe alții”, fiindcă nedreptatea este o însușire a sufletelor. „În afară de cei care cred și fac fapte bune”, căci credința și fapta bună pe care le au îi împiedică de la nedreptate. „Însă cât de puțini sunt!” Așa cum Allah Preaînaltul a spus: „Puțini dintre robii Mei sunt mulțumitori” [Saba 34:13].

„Dawud și-a dat seama” atunci când a judecat între ei „că Noi îl încercasem”, adică l-am pus la încercare și am trimis asupra lui această pricină ca să ia aminte. „A cerut iertare Domnului său” pentru ceea ce săvârșise, „a căzut prosternându-se și s-a căit”, întorcându-se la Allah prin căință sinceră și adorare. „Noi l-am iertat pentru aceea”, pentru abaterea care venise de la el, și l-am cinstit prin tot felul de daruri: „iar la Noi el are parte de apropiere”, de o treaptă înaltă și de apropiere de Noi, „și de un sfârșit frumos”, adică un loc de întoarcere ales.

Păcatul săvârșit de Dawud, pacea fie asupra lui, nu a fost amintit fiindcă nu este nevoie să fie cunoscut; a stărui în căutarea lui înseamnă a te împovăra cu ceva pentru care nu există folos. Folosul este ceea ce ne-a istorisit Allah despre Blândețea Sa față de el, despre căința și întoarcerea lui, despre înălțarea treptei sale după căință, deasupra celei pe care o avusese înainte.

„O, Dawud! Noi te-am făcut locțiitor pe pământ”, ca să împlinești rânduielile religioase și lumești. „Judecă între oameni cu adevăr”, adică prin dreptate. Aceasta nu se poate face decât prin cunoașterea datoriei, cunoașterea realității și puterea de a împlini adevărul. „Nu urma dorința”, adică nu părtini pe vreunul dintre împricinați din pricina rudeniei, prieteniei, iubirii sau urii față de celălalt, „căci ea te va rătăci de la Calea lui Allah” și te va scoate de pe drumul drept. „Cei care se rătăcesc de la Calea lui Allah”, mai ales cei care o fac cu intenție, „vor avea o pedeapsă aspră, fiindcă au uitat Ziua Socotelii”. Dacă ar fi pomenit-o și teama ei s-ar fi așezat în inimile lor, nu ar fi înclinat spre dorința ispititoare.

Versetele 27 la 29

Allah Preaînaltul vestește despre desăvârșirea Înțelepciunii Sale în crearea cerurilor și a pământului: nu le-a creat în deșert, fără folos și fără un scop folositor. Aceasta este presupunerea celor care tăgăduiesc față de Domnul lor, o presupunere care nu se potrivește Măreției Sale. De aceea, vai celor care tăgăduiesc, din pricina Focului, care le va da pedeapsa cuvenită și îi va cuprinde pe deplin.

Allah a creat cerurile și pământul cu adevăr și pentru adevăr, ca să-i înștiințeze pe robi despre desăvârșirea Cunoașterii Sale, despre Puterea și întinderea Stăpânirii Sale, și că El singur este Cel adorat, nu cei care nu au creat nici măcar greutatea unui atom din ceruri ori de pe pământ. Învierea este adevărată; Allah va despărți între oamenii binelui și ai răului. Cel neștiutor să nu creadă că Allah îi pune la fel în judecata Sa.

De aceea a spus: „Oare îi vom pune Noi pe cei care cred și fac fapte bune asemenea celor care răspândesc stricăciunea pe pământ? Sau îi vom pune pe cei evlavioși asemenea celor nelegiuiți?” Aceasta nu se potrivește cu Înțelepciunea și judecata Noastră.

„Aceasta este o Carte binecuvântată, pe care ți-am coborât-o”: în ea se află mult bine și cunoaștere bogată. Ea cuprinde orice călăuzire din rătăcire, orice vindecare de boală și lumină prin care se risipesc întunericurile, precum și toate rânduielile de care au nevoie cei răspunzători. În ea sunt dovezi hotărâtoare pentru tot ceea ce este căutat, astfel încât este cea mai măreață Carte care a venit în această lume de când Allah a creat-o.

Înțelepciunea coborârii ei este „pentru ca ei să cugete la versetele ei”, să desprindă din ele cunoașterea, să-i contemple tainele și înțelepciunile. Numai prin cugetare, contemplarea înțelesurilor și revenirea repetată la ele se obțin binecuvântarea și binele ei. Aceasta îi îndeamnă pe oameni să cugete la Coran și arată că aceasta este una dintre cele mai bune fapte; citirea însoțită de cugetare este mai bună decât recitarea grăbită care nu atinge acest scop. „Și pentru ca oamenii pricepuți să ia aminte”, adică cei cu minți sănătoase să-și aducă aminte prin cugetare de orice cunoaștere și de orice lucru căutat. Aceasta arată că omul primește din pomenirea și folosul acestei Cărți potrivit măsurii înțelegerii sale.

Versetele 30 la 40

După ce Allah l-a lăudat pe Dawud și a amintit ceea ce i s-a întâmplat și ceea ce a săvârșit, l-a lăudat pe fiul său Sulayman, pacea fie asupra amândurora: „Noi i l-am dăruit lui Dawud pe Sulayman”, adică l-am binecuvântat cu el și i-am adus bucurie. „Ce rob minunat!” Sulayman era descris prin ceea ce aduce laudă: „El se întorcea mereu la Noi”, cu căință, iubire, pomenire, rugăminte și smerenie, străduindu-se să obțină Mulțumirea lui Allah și punând-o mai presus de orice.

De aceea, „când, spre seară, i-au fost înfățișați caii de rasă”, adică aceia care ridică un picior atunci când stau și sunt rapizi și aleși, având o înfățișare frumoasă, admirată mai ales de regi, el a rămas să-i privească până când soarele s-a ascuns. Caii l-au făcut să întârzie de la rugăciunea de seară și de la pomenirea lui Allah. A regretat ceea ce se petrecuse și s-a apropiat de Allah prin ceea ce-i distrase atenția, punând Iubirea lui Allah mai presus de iubirea altora. El a spus: „Am pus iubirea bunurilor mai presus de pomenirea Domnului meu”. Verbul care exprimă iubirea cuprinde aici sensul de a da întâietate: el dăduse întâietate iubirii bunurilor, prin care aici se înțeleg caii, față de pomenirea Domnului său, până când soarele s-a ascuns după văl.

„Aduceți-i înapoi la mine!” Caii au fost aduși, iar el „a început să le lovească gambele și gâturile”, adică i-a lovit cu sabia peste gambe și gâturi.⁵³

„Noi l-am încercat pe Sulayman”, adică l-am pus la încercare și i-am luat stăpânirea din pricina unei abateri pricinuite de firea omenească, „și am aruncat pe tronul său un trup”, adică un diavol pe care Allah l-a hotărât să se așeze pe tronul lui și să conducă împărăția pe durata încercării lui Sulayman. Apoi Sulayman s-a întors la Allah și s-a căit.

El a spus: „Doamne! Iartă-mă și dăruiește-mi o stăpânire care să nu se cuvină nimănui după mine. Tu ești Dăruitorul!” Allah i-a răspuns, l-a iertat, i-a înapoiat stăpânirea și i-a adăugat una pe care nimeni nu a dobândit-o după el: supunerea diavolilor, care zideau ceea ce voia și se scufundau în mare, scoțându-i mărgăritare și podoabe. Printre ei erau răzvrătiți, pe care i-a legat în lanțuri și cătușe. Allah i-a spus: „Acesta este darul Nostru”, așadar bucură-te de el; „dăruiește” cui voiești „sau oprește” de la cine voiești, „fără socoteală”, adică nu este nicio vină asupra ta în aceasta și nu ți se va cere socoteală, fiindcă Allah Preaînaltul cunoștea desăvârșirea dreptății lui Sulayman și buna lui judecată.

Să nu crezi că aceste daruri i-au fost date lui Sulayman numai în această lume, fără ca el să aibă parte de ele și în Viața de Apoi. Dimpotrivă, în Viața de Apoi el va avea un bine măreț. De aceea Allah a spus: „Iar la Noi el are parte de apropiere și de un sfârșit frumos”, adică este dintre cei apropiați și cinstiți cu toate felurile de daruri ale lui Allah.

Învățături din povestirea lui Dawud și Sulayman

Din ceea ce ni s-a arătat în povestirea lui Dawud și Sulayman, pacea fie asupra lor, se desprind numeroase foloase și învățături.

Allah Preaînaltul îi istorisea Profetului Său Muhammad veștile celor de dinainte, ca să-i întărească inima, să-i liniștească sufletul, să-i amintească adorarea, răbdarea lor statornică și întoarcerea lor la Allah și să-i trezească dorul de întrecere cu ei și de apropiere de Allah, Cel de Care se apropiaseră ei, precum și de răbdare față de vătămarea neamului său. De aceea, când Allah a amintit aici vorbele vătămătoare ale neamului lui și ceea ce spuneau despre el și despre mesajul pe care îl adusese, i-a poruncit răbdare și să-și amintească de robul Său Dawud, ca să găsească mângâiere în el.

Allah Preaînaltul îi laudă pe robi și iubește puterea în ascultarea Sa: puterea inimii și a trupului. Din aceasta se nasc roadele bune ale ascultării, împlinirea ei frumoasă și înmulțirea faptelor de ascultare, lucruri care nu se dobândesc prin slăbiciune și lipsa puterii. Robului i se cuvine să caute mijloacele prin care își întărește puterile și să nu cedeze lenei și trândăviei, care îi știrbesc puterea și îi slăbesc sufletul.

Întoarcerea la Allah în toate lucrurile este dintre însușirile profeților lui Allah și ale aleșilor dintre făpturile Sale. Allah i-a lăudat pe Dawud și Sulayman pentru aceasta; cei care îi urmează să-i imite, iar cei care merg pe cale să se lase călăuziți de călăuzirea lor: „Aceștia sunt cei pe care Allah i-a călăuzit; urmează, așadar, călăuzirea lor” [al-An'am: 90].

Printre darurile cu care Allah l-a cinstit pe Profetul Său Dawud se află glasul foarte frumos și puternic: El a făcut ca munții neînsuflețiți și păsările necuvântătoare să-i răspundă când își ridică glasul în preamărire și să-L preamărească împreună cu el seara și dimineața.

Una dintre cele mai mari binefaceri ale lui Allah asupra robului Său este să-i dăruiască o cunoaștere folositoare, să cunoască rânduielile judecății și să soluționeze pricinile dintre oameni, așa cum l-a binecuvântat pe robul Său Dawud, pacea fie asupra lui.

Grija lui Allah Preaînaltul față de Profeții și aleșii Săi se arată și atunci când ei săvârșesc unele greșeli: El îi încearcă și îi pune la probă prin ceea ce îi face să se ferească de lucrul oprit și să se întoarcă la o stare mai desăvârșită decât cea dintâi, așa cum s-a petrecut cu Dawud și Sulayman, pacea fie asupra lor.

Profeții - binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lor - sunt ocrotiți de greșeală în ceea ce transmit despre Allah Preaînaltul, fiindcă scopul trimiterii lor nu poate fi împlinit decât astfel. Cu toate acestea, li se poate întâmpla să săvârșească unele păcate care țin de firea omenească, însă Allah îi îndreaptă degrabă prin grija și bunătatea Sa.

Dawud, pacea fie asupra lui, stătea de obicei în încăperea sa de rugăciune, slujindu-I Domnului său. De aceea cei doi împricinați au escaladat zidul încăperii, fiindcă atunci când el intra acolo nimeni nu venea la el. El nu își dedica tot timpul oamenilor, în pofida numărului mare de pricini, ci își rânduia un timp în care se retrăgea cu Domnul său, își găsea bucuria în adorarea Lui și primea ajutor pentru sinceritate în toate lucrurile.

Se cuvine păstrată buna-cuviință atunci când se intră la conducători și la alții. Cei doi împricinați, când au intrat la Dawud într-un mod neobișnuit și pe altă cale decât ușa, l-au speriat; acest lucru l-a tulburat puternic și i s-a părut nepotrivit.

Purtarea rea a împricinatului și fapta sa necuvenită nu trebuie să-l împiedice pe judecător să judece cu adevăr.

Se vede desăvârșirea blândeții lui Dawud, pacea fie asupra lui: când au venit la el fără îngăduință și el era rege, nu s-a mâniat, nu i-a dojenit și nu i-a certat.

Celui nedreptățit îi este îngăduit să-i spună celui care l-a nedreptățit: „Tu m-ai nedreptățit”, „O, nedreptule!” sau „Tu săvârșești o nedreptate împotriva mea!” și altele asemenea. Cei doi au spus: „Suntem doi împricinați; unul dintre noi l-a nedreptățit pe celălalt”.

Cel care este sfătuit și mustrat, chiar dacă are o treaptă înaltă și o cunoaștere mare, nu trebuie să se mânie ori să se simtă jignit atunci când cineva îl sfătuiește sau îl mustră, ci să se grăbească să primească și să mulțumească. Cei doi împricinați l-au sfătuit pe Dawud, iar el nu s-a supărat și nu s-a mâniat; aceasta nu l-a abătut de la adevăr, ci a judecat cu deplină dreptate.

Relațiile dintre rude și tovarăși și multele legături lumești privitoare la avere duc la vrăjmășie între ei și la nedreptățirea reciprocă. Nimic nu îi ferește de aceasta în afară de teama de Allah și de răbdarea în toate lucrurile, prin credință și faptă bună; însă acestea se găsesc foarte rar printre oameni.

Cererea iertării și adorarea, mai ales Rugăciunea, sunt dintre ispășirile păcatelor. Allah a legat iertarea păcatului lui Dawud de cererea sa de iertare și de prosternare.

Allah i-a cinstit pe robii Săi Dawud și Sulayman prin apropierea de El și printr-un sfârșit frumos. Să nu creadă nimeni că ceea ce li s-a petrecut le-a micșorat treapta la Allah Preaînaltul. Aceasta ține de grija deplină a lui Allah față de robii Săi sinceri: când îi iartă și șterge urmele păcatelor lor, îndepărtează și toate urmările acestora, inclusiv pe cele din inimile oamenilor. Dacă oamenii ar afla unele dintre greșelile lor, respectul pe care îl aveau pentru ei ar putea să scadă; Allah Preaînaltul înlătură și aceste urmări. Acest lucru nu este greu pentru Cel Generos și Mult-Iertător.

Judecata între oameni este o treaptă religioasă asumată de Trimișii lui Allah și de aleșii făpturilor Sale. Îndatorirea celui care o împlinește este să judece cu adevăr și să nu urmeze dorința. Judecata cu adevăr cere cunoașterea lucrurilor Legii, precum și înțelegerea situației concrete supuse judecății și a modului în care i se aplică rânduiala Legii. Cel care nu cunoaște unul dintre cele două lucruri nu este potrivit pentru judecată și nu-i este îngăduit să o săvârșească.

Dintre aceste învățături este că judecătorul trebuie să se ferească de patimă și să fie cu luare-aminte la ea, fiindcă sufletele nu sunt lipsite de aceasta. Dimpotrivă, el trebuie să lupte cu sine însuși, astfel încât adevărul să fie scopul său, și să îndepărteze, în timpul judecății, orice iubire sau ură față de unul dintre cei doi împricinați.

Sulayman, pacea fie asupra lui, se numără printre virtuțile lui Dawud și printre binefacerile lui Allah asupra lui, întrucât i l-a dăruit. Una dintre cele mai mari binefaceri ale lui Allah asupra robului Său este să-i dăruiască un copil drept; iar dacă acesta este și învățat, atunci este lumină peste lumină.

Allah Preaînaltul l-a lăudat și l-a preamărit pe Sulayman prin Cuvintele Sale: „Ce rob minunat! El se întorcea mereu la Noi”.

Bunătatea îmbelșugată a lui Allah și binefacerea Lui față de robii Săi se arată prin faptul că le dăruiește fapte bune și însușiri alese, apoi îi laudă pentru ele, deși El este Cel care le dăruiește din bunătatea Sa.

Sulayman a pus iubirea lui Allah Preaînaltul mai presus de iubirea oricărui lucru.

Orice lucru care îl abate pe rob de la Allah este aducător de rău și vrednic de mustrare. Așadar, să se despartă de el și să se îndrepte spre ceea ce îi este mai folositor.

Dintre aceste învățături face parte și regula cunoscută: celui care părăsește ceva pentru Allah, Allah îi dă în schimb ceva mai bun. Sulayman, pacea fie asupra lui, a înjunghiat caii de rasă, iubiți de suflete, punând mai presus iubirea lui Allah. Allah i-a dat în schimb ceva mai bun: i-a supus vântul lin și blând, care mergea la porunca lui oriunde voia și își propunea, străbătând dimineața drumul unei luni și seara drumul unei luni; și i-a supus diavolii, înzestrați cu puterea de a face lucrări pe care oamenii nu le puteau face.

Supunerea diavolilor nu avea să-i fie dată nimănui după Sulayman, pacea fie asupra lui.

Sulayman, pacea fie asupra lui, era un rege-profet: făcea ceea ce voia, însă nu voia decât dreptatea. În schimb, voința profetului-rob urmează porunca lui Allah: el nu face și nu lasă nimic decât la porunca Lui. Astfel era Profetul nostru, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, iar această stare este mai desăvârșită.

Versetele 41 la 44

„Amintește-l”, în această Carte plină de pomenire, pe „robul Nostru Ayyub”, pomenindu-l în cel mai frumos chip și aducându-i cele mai frumoase laude: când l-a lovit nenorocirea, el a răbdat-o, nu s-a plâns altcuiva decât Domnului său și nu a căutat adăpost decât la El. „Când L-a chemat pe Domnul său”, rugându-L pe El, Stăpânul și Ocrotitorul său, și plângându-se Lui, nu altcuiva, a spus: „Doamne, Satana m-a atins cu osteneală și chin”, adică printr-un lucru greu, obositor și chinuitor. I se dăduse putere asupra trupului său, astfel încât a suflat asupra lui până când s-a umplut de răni, apoi acestea au început să supureze, iar suferința i s-a agravat. De asemenea, și-a pierdut familia și averea.

I s-a spus: „Lovește cu piciorul!”, adică lovește pământul cu el, ca să țâșnească pentru tine un izvor din care să te speli și să bei, iar nenorocirea și suferința să-ți fie îndepărtate. El a făcut aceasta, nenorocirea i-a fost îndepărtată și Allah Preaînaltul l-a vindecat.

„I-am dăruit familia sa”: s-a spus că Allah Preaînaltul i-a readus la viață pentru el, „și încă pe atâția împreună cu ei”, în această lume. Allah l-a îmbogățit și i-a dat avere multă, „ca îndurare din partea Noastră” față de robul Nostru Ayyub. Fiindcă a răbdat, i-am dăruit, din îndurarea Noastră, răsplata în această lume și în cea de Apoi. „Și ca aducere-aminte pentru cei înzestrați cu înțelegere”, adică pentru ca oamenii cu minte să-și amintească de starea lui Ayyub, să ia aminte și să știe că pe cel care rabdă nenorocirea Allah Preaînaltul îl răsplătește în această lume și în cea de Apoi și îi răspunde când Îl cheamă.

„Ia în mână un mănunchi”, adică un mănunchi de nuiele, „lovește cu el și nu-ți încălca jurământul!” Tâlcuitorii au spus că, în timpul bolii și suferinței sale, el se mâniase pe soția sa dintr-o anumită pricină și jurase că, dacă Allah îl va vindeca, o va lovi de o sută de ori. Când Allah l-a vindecat, întrucât ea era o femeie dreaptă și binefăcătoare față de el, Allah a avut milă de ea și de el și i-a dat următoarea dezlegare: să o lovească o singură dată cu un mănunchi alcătuit din o sută de nuiele, împlinindu-și astfel jurământul. „Noi l-am aflat”, adică pe Ayyub, „răbdător”: l-am încercat cu o mare nenorocire, iar el a răbdat de dragul lui Allah Preaînaltul. „Ce rob minunat!”: el a împlinit pe deplin treptele slujirii lui Allah atât în bine, cât și în rău, atât în strâmtorare, cât și în bunăstare. „El se întorcea mereu la Noi”, adică se întorcea adesea la Allah pentru nevoile sale religioase și lumești, Îl pomenea mult pe Domnul său, Îl chema, Îl iubea și I se închina.

Versetele 45 la 47

Allah Preaînaltul spune: „Amintește-i pe robii Noștri”, care Ne-au închinat cu sinceritate adorarea, pomenindu-i în chip frumos: pe „Ibrahim”, prietenul apropiat al lui Allah, pe fiul său „Ishaq” și pe fiul acestuia, „Ya'qub”. „Cei înzestrați cu putere”, adică având putere în adorarea lui Allah Preaînaltul, „și pricepere”, adică înțelegere limpede a religiei lui Allah. Astfel, El i-a descris ca având cunoaștere folositoare și multe fapte bune.

„Noi i-am ales printr-o însușire deosebită”, măreață și însemnată, și anume „pomenirea Casei de Apoi”. Am așezat pomenirea Casei de Apoi în inimile lor și am făcut din lucrarea pentru ea cea mai aleasă parte a timpului lor; sinceritatea și conștiința supravegherii lui Allah erau însușirea lor statornică. I-am făcut o aducere-aminte despre Casa de Apoi: cel care își amintește ia aminte la stările lor, cel care caută învățătura învață din pilda lor, iar ei sunt pomeniți în cel mai frumos chip.

„Ei sunt la Noi dintre cei aleși”, pe care Allah i-a ales dintre cei mai de seamă ai făpturilor Sale, „și buni”, având toate însușirile nobile și faptele drepte.

Versetele 48 la 54

Adică pomenește-i în cel mai frumos chip pe acești Profeți și adu-le cele mai frumoase laude, fiindcă fiecare dintre ei este dintre cei buni, pe care Allah i-a ales dintre făpturi. El a ales pentru ei stările cele mai desăvârșite: fapte, purtări, însușiri lăudabile și trăsături drepte.

„Aceasta”, adică pomenirea acestor Profeți aleși și a însușirilor lor, „este o pomenire” în acest Coran plin de pomenire. Cei care iau aminte își amintesc de stările lor, cei care urmează pildele tânjesc să le urmeze însușirile lăudabile și se cunoaște ceea ce Allah le-a dăruit din însușiri curate, precum și lauda pe care a răspândit-o pentru ei printre făpturi. Acesta este unul dintre felurile pomenirii: pomenirea oamenilor buni.

Un alt fel al pomenirii este pomenirea răsplății oamenilor buni și a oamenilor răi. De aceea a spus:

„Cei evlavioși”, care se tem de Domnul lor, împlinindu-I poruncile și ferindu-se de cele oprite, dintre toți bărbații și toate femeile credincioase, „vor avea, negreșit, un frumos loc de întoarcere”, adică o bună întoarcere și o destinație plăcută.

Apoi a explicat și a arătat în amănunt: „grădinile șederii veșnice”, adică grădini în care vor rămâne, iar locuitorii lor nu vor dori să le schimbe cu altceva, datorită desăvârșirii lor și a deplinătății plăcerilor lor. Nu vor ieși din ele și nici nu vor fi scoși. „Cu porțile deschise pentru ei”, adică porțile caselor și locuințelor lor vor fi deschise pentru ei; nu vor avea nevoie să le deschidă singuri, căci vor fi slujiți. Aceasta arată și siguranță deplină: în grădinile șederii veșnice nu există nimic din pricina căruia porțile ar trebui închise.

„Rezemați acolo”, pe paturi împodobite și în locuri de ședere înfrumusețate, „vor cere”, adică le vor porunci slujitorilor să le aducă, „multe fructe și băutură”, din tot ceea ce sufletele lor doresc și ochii lor găsesc plăcut. Aceasta arată deplinătatea desfătărilor, a odihnei și a liniștii, precum și împlinirea plăcerii.

„Alături de ei”, dintre soțiile lor, hurii cu ochi mari, vor fi cele „care își rețin privirile” numai asupra soților lor, iar privirile soților lor se vor opri numai asupra lor, datorită frumuseții tuturor și a iubirii fiecăruia față de celălalt. Niciunul nu va râvni la altcineva, nu va dori să-și schimbe perechea și nici să o înlocuiască. „De aceeași vârstă”, adică având aceeași vârstă, cea mai potrivită a tinereții, cea mai frumoasă și mai plăcută.

„Aceasta este ceea ce vi se promite”, vouă, celor evlavioși, „pentru Ziua Socotelii”, ca răsplată pentru faptele voastre bune.

„Aceasta este înzestrarea Noastră”, pe care am adus-o locuitorilor Casei desfătărilor, „care nu se va sfârși”, adică nu se va întrerupe, ci va dăinui fără încetare în toate timpurile și va spori în fiecare clipă. Acest lucru nu este prea mare pentru Domnul Cel Generos, Cel Plin de bunătate, Îndurător, Cel Binefăcător, Cel Darnic, Cel cu bunătate nemărginită, Cel lipsit de orice nevoie, Cel vrednic de laudă, Cel Binevoitor, Cel Milostiv, Regele, Judecătorul, Cel Măreț și Frumos, Dăruitorul de binefaceri, cu har strălucitor și generozitate neîncetată, ale Cărui binefaceri nu pot fi numărate și a Cărui bunătate nu poate fi cuprinsă nici măcar în parte.

Versetele 55 la 64

„Așa va fi” răsplata celor evlavioși, după cum am descris-o. „Cei care întrec măsura”, adică depășesc hotarul prin necredință și păcate, „vor avea, negreșit, cel mai rău loc de întoarcere”, adică cea mai rea întoarcere și destinație.

Apoi a explicat în amănunt: „Iadul”, în care sunt adunate toate chinurile, a cărui arșiță este cea mai puternică și al cărui frig este cel mai cumplit. „În care vor arde”, adică vor fi pedepsiți acolo cu un chin care îi înconjoară din toate părțile: deasupra lor vor fi straturi de Foc și dedesubtul lor, straturi. „Ce rău așternut”, pregătit pentru ei ca locuință și loc de statornicire!

„Aceasta”, adică acest așternut, această pedeapsă aspră, această înjosire, rușine și osândă, „să o guste: apă clocotită”, apa a cărei fierbințeală a ajuns la culme, pe care o vor bea și care le va sfâșia măruntaiele, „și puroi”, cea mai respingătoare băutură, făcută din puroi și secreții, amară la gust și urât mirositoare.

„Precum și alte chinuri de același fel”, adică din aceeași categorie, „de tot soiul”: felurite pedepse prin care vor fi chinuiți și înjosiți.

Când vor ajunge la Foc, se vor insulta unii pe alții și își vor spune: „Iată un grup care se năpustește împreună cu voi” în Foc. „Să nu fie bineveniți! Ei vor arde în Foc”. Grupul care sosește și se năpustește va spune: „Ba voi să nu fiți bineveniți! Voi ne-ați adus aceasta”, adică pedeapsa, „nouă”, prin chemarea voastră, prin ispitirea și rătăcirea noastră de către voi și fiindcă voi ați fost pricina. „Ce rău loc de sălășluire!” Locul în care vor rămâne cu toții va fi un loc al răului și al nenorocirii.

Apoi se vor ruga împotriva celor care i-au amăgit: „Doamne al nostru, celui care ne-a adus aceasta dă-i o pedeapsă îndoită în Foc!” Iar în alt verset Allah a spus: „El va spune: Pentru fiecare va fi îndoită, dar voi nu știți” [al-A'raf 7:38].

„Și vor spune”, aflându-se în Foc: „De ce nu vedem niște bărbați pe care îi socoteam dintre cei răi?” Adică pretindeam că se numără printre cei răi, care merită chinul Focului. Ei sunt credincioșii. Locuitorii Focului, pe care Allah să-i facă de ocară, îi vor căuta, întrebându-se de ce nu-i văd în Foc.

„I-am luat în batjocură sau privirile noastre nu-i zăresc?” Faptul că nu-i văd poate ține de unul dintre două lucruri. Primul: ne-am înșelat când i-am socotit dintre cei răi, căci ei sunt dintre cei buni; ceea ce spuneam despre ei era doar batjocură și luare în râs. Aceasta este realitatea. Allah Preaînaltul le va spune locuitorilor Focului: „O parte dintre robii Mei spuneau: Doamne al nostru, noi am crezut; iartă-ne și ai milă de noi, căci Tu ești Cel mai Milostiv dintre cei milostivi! Însă voi i-ați luat în batjocură, până când v-au făcut să uitați pomenirea Mea, și râdeați de ei” [al-Mu'minun 23:109-110].

Al doilea: poate că privirile noastre nu-i zăresc, deși sunt împreună cu noi în chin; altfel spus, sunt pedepsiți împreună cu noi, dar ochii noștri au trecut pe lângă ei! Este posibil ca aceasta să fi rămas în inimile lor. Convingerile pe care le aveau în această lume și judecata lor repetată că oamenii credinței vor ajunge în Foc s-au întipărit în inimile lor și le-au devenit o însușire statornică. Au intrat în Foc în această stare și au spus ceea ce au spus.

Este posibil și ca aceste cuvinte ale lor să fie o încercare de a înșela: așa cum înșelau în această lume, vor încerca să înșele chiar și în Foc. De aceea, oamenii de pe al-A'raf le vor spune locuitorilor Focului: „Aceștia sunt cei despre care ați jurat că Allah nu le va dărui îndurare? Intrați în Paradis! Nu veți avea teamă și nici nu vă veți întrista” [al-A'raf 7:49].

Allah Preaînaltul, Cel mai adevărat în cuvânt, a spus, întărind ceea ce a vestit: „Aceasta”, despre care v-am vorbit, „este, negreșit, adevărată”, fără nicio îndoială sau bănuială: „cearta locuitorilor Focului”.

Versetele 65 la 88

„Spune”, o, Trimisule, acestor oameni care tăgăduiesc, dacă îți cer ceea ce nu îți aparține și nu se află în puterea ta: „Eu sunt doar un prevenitor”. Aceasta este tot ceea ce am; hotărârea Îi aparține lui Allah Preaînaltul. Însă eu vă poruncesc și vă opresc, vă îndemn la bine și vă mustru pentru rău. Cel care urmează călăuzirea o face pentru sine, iar cel care rătăcește o face împotriva sa. „Și nu există altă divinitate decât Allah”, adică nimeni nu este adorat și nu i se slujește pe drept în afară de Allah, „Unicul, Cel care supune totul”. Aceasta statornicește dreptul Său la adorare printr-o dovadă hotărâtoare: Unicitatea Sa și faptul că supune orice lucru. Supunerea tuturor lucrurilor implică în mod necesar unicitatea: nu pot exista nicidecum doi stăpânitori care să fie egali în puterea lor de a supune. Cel care supune toate lucrurile este Unicul, fără seamăn, și El este Cel care merită să fie adorat singur, după cum singur supune totul.

El a întărit aceasta și prin unicitatea Stăpânirii Sale, spunând: „Domnul cerurilor, al pământului și al celor dintre ele”, adică Cel care le-a creat, le crește și le cârmuiește în toate felurile. „Atotputernicul”, Cel care are puterea prin care a creat făpturile mărețe. „Cel Mult-Iertător”, Care iartă toate păcatele, mici și mari, ale celui care se căiește înaintea Lui și le părăsește. Acesta este Cel care este iubit și merită să fie adorat, nu cel care nu creează, nu înzestrează cu cele necesare, nu poate vătăma sau folosi, nu stăpânește nimic din treburi, nu are putere și nici capacitate și nu deține iertarea păcatelor și a poverilor lor.

„Spune”, înfricoșându-i, prevenindu-i, trezindu-le atenția și avertizându-i: „Aceasta este o veste mare”. Ceea ce v-am vestit despre înviere, ridicarea din morminte și răsplătirea faptelor este o veste măreață, care merită toată atenția și nu trebuie neglijată. Însă „voi vă întoarceți de la ea”, ca și cum nu ați avea înaintea voastră nici socoteală, nici pedeapsă și nici răsplată.

Dacă vă îndoiți de cuvintele mele și priviți cu suspiciune ceea ce vă vestesc, eu vă spun lucruri despre care nu aveam cunoștință și pe care nu le-am studiat în vreo carte. Faptul că vi le istorisesc așa cum sunt, fără adaos și fără lipsă, este cea mai mare mărturie a sincerității mele și cea mai limpede dovadă a adevărului cu care am venit la voi. De aceea a spus: „Eu nu aveam cunoștință despre adunarea cea de sus”, adică despre îngeri, „când ei se certau”, dacă Allah nu m-ar fi învățat și nu mi-ar fi revelat aceasta. De aceea a spus: „Mi se revelează numai pentru că eu sunt un prevenitor cu un mesaj limpede”, adică unul a cărui prevenire este vădită și clară. Niciun prevenitor nu a avut o prevenire mai convingătoare decât a lui, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui.

Apoi a amintit cearta adunării celei de sus și a spus: „Când Domnul tău le-a spus îngerilor”, vestindu-le: „Eu voi crea un om din lut”, adică materia din care este făcut va fi lutul. „Când îl voi fi plămădit”, adică după ce îi voi fi întocmit și desăvârșit trupul, „și voi fi suflat în el din duhul Meu, cădeți înaintea lui, prosternându-vă!”

Îngerii cei nobili s-au pregătit sufletește să facă aceasta după încheierea creării lui și insuflarea duhului în el, ascultând de Domnul lor și cinstindu-l pe Adam, pacea fie asupra lui. Când El i-a desăvârșit trupul și duhul, iar Allah i-a încercat pe Adam și pe îngeri în privința cunoașterii și întâietatea lui asupra lor a devenit limpede, Allah le-a poruncit să se prosterneze. Atunci s-au prosternat „cu toții, în afară de Iblis”, care nu s-a prosternat. „El s-a semețit”, refuzând porunca Domnului său și arătând trufie față de Adam, „și a fost dintre necredincioși”, în Cunoașterea lui Allah Preaînaltul.

Allah i-a spus, mustrându-l și dojenindu-l: „Ce te-a împiedicat să te prosternezi înaintea celui pe care l-am creat cu cele două Mâini ale Mele?” Adică l-am onorat și l-am cinstit și l-am deosebit prin această însușire, cu care l-am ales dintre celelalte făpturi; de aceea nu trebuia să te semețești față de el. „Te-ai semețit”, refuzând, „sau ești dintre cei înalți?”

Iblis a spus, împotrivindu-se Domnului său și contrazicându-L: „Eu sunt mai bun decât el. Pe mine m-ai creat din foc, iar pe el l-ai creat din lut”. El pretindea că elementul focului este mai bun decât elementul lutului. Aceasta este o analogie greșită, fiindcă focul este materia răului, a stricăciunii, a semeției, a nechibzuinței și a ușurătății, pe când lutul este materia cumpătării și a smereniei și din el ies toate felurile de copaci și plante. Lutul biruie focul și îl stinge, iar focul are nevoie de o materie prin care să dăinuie, în timp ce lutul dăinuie prin sine. Aceasta este analogia căpeteniei acelor oameni, prin care s-a împotrivit poruncii rostite de Allah; falsitatea și stricăciunea ei deplină au devenit limpezi. Ce să mai spui atunci despre analogiile ucenicilor săi, care s-au împotrivit adevărului prin analogiile lor? Toate sunt și mai false și mai stricate decât această analogie.

Allah i-a spus: „Ieși de aici”, adică din cer și din locul cel nobil, „căci ești izgonit”, îndepărtat și alungat. „Blestemul Meu va fi asupra ta”, adică alungarea și izgonirea ta de către Mine, „până în Ziua Judecății”, neîncetat, pentru totdeauna.

El a spus: „Doamne, dă-mi răgaz până în ziua în care vor fi înviați!” Aceasta se datora vrăjmășiei sale puternice față de Adam și de urmașii lui: voia să-i poată rătăci pe cei despre care Allah hotărâse că îi va rătăci.

Allah i-a răspuns cererii, întrucât Înțelepciunea Sa cerea aceasta, și a spus: „Vei fi dintre cei cărora li se dă răgaz, până în ziua timpului hotărât”, când toți urmașii lui Adam vor fi fost aduși la existență și încercarea se va fi încheiat.

Când a știut că i se dăduse răgaz, și-a înfruntat Domnul, din răutatea sa, cu vrăjmășie aprigă față de El, de Adam și de urmașii acestuia, spunând: „Pe Puterea Ta, îi voi rătăci pe toți!” Este posibil ca litera „ba” să arate un jurământ: el a jurat pe Puterea lui Allah că îi va rătăci pe toți, „în afara robilor Tăi aleși dintre ei”, știind că Allah îi va păzi de uneltirea lui. Este posibil și ca litera „ba” să exprime cererea de ajutor: când a știut că este neputincios din toate punctele de vedere și că nu rătăcește pe nimeni decât prin Voia lui Allah Preaînaltul, a cerut ajutor Puterii lui Allah pentru rătăcirea urmașilor lui Adam. Așa a făcut acesta, care este cu adevărat vrăjmașul lui Allah.

Iar noi, Doamne al nostru, cei neputincioși, care ne recunoaștem lipsurile și mărturisim fiecare binefacere a Ta, urmașii celui pe care l-ai onorat și l-ai cinstit, cerem ajutor prin Puterea Ta măreață, prin Tăria Ta și prin Îndurarea Ta care cuprinde orice făptură, precum și prin îndurarea ajunsă la noi, prin care ne-ai dăruit binefacerile religioase și lumești și ai îndepărtat de la noi nenorocirile pe care le-ai îndepărtat. Te rugăm să ne ajuți să ne războim cu el, să-i fim vrăjmași și să fim feriți de răul lui și de capcanele lui. Nădăjduim cu încredere că vei răspunde rugii noastre și credem în făgăduința Ta, căci ne-ai spus: „Domnul vostru a spus: Chemați-Mă și vă voi răspunde!” [Ghafir 40:60]. Te-am chemat așa cum ne-ai poruncit, așadar răspunde-ne așa cum ne-ai promis. „Tu nu-Ți încalci făgăduința” [Al 'Imran 3:194].

Allah Preaînaltul a spus: „Adevărul este, și adevărul îl spun”, adică adevărul este însușirea Mea și adevărul este cuvântul Meu: „Voi umple, negreșit, Iadul cu tine și cu cei dintre ei care te vor urma, cu toții”.

După ce Trimisul le-a arătat oamenilor dovada și le-a lămurit calea, Allah i-a spus: „Spune: Nu vă cer pentru aceasta”, adică pentru chemarea mea către voi, „nicio răsplată și nu sunt dintre cei care pretind ceea ce nu sunt”. Nu pretind un lucru care nu-mi aparține și nu spun ceea ce nu cunosc; eu nu urmez decât ceea ce mi se revelează.

„Aceasta”, adică această revelație și Coranul, „este doar o pomenire pentru lumi”. Prin ea își amintesc toate cele care le sunt de folos pentru binele religiei și al vieții lor lumești. Astfel, ea este cinste și înălțare pentru cei care o pun în practică și dovada statornicită împotriva celor care se împotrivesc cu încăpățânare.

Această sură măreață cuprinde pomenirea înțeleaptă și vestea mare, statornicește dovezile și argumentele împotriva celui care tăgăduiește Coranul, i se împotrivește și îl socotește mincinos pe cel care l-a adus. Ea vestește despre robii aleși ai lui Allah și despre răsplata celor evlavioși și a celor care întrec măsura. De aceea, la începutul ei, El a jurat pe Coran ca fiind plin de pomenire, iar la sfârșit l-a descris ca fiind o pomenire pentru lumi. Între acestea a vorbit adesea despre aducerea-aminte, spunând: „Amintește-l pe robul Nostru”, „Amintește-i pe robii Noștri”, „ca îndurare din partea Noastră și ca aducere-aminte”, „Aceasta este o pomenire”.

O, Allah, învață-ne din el ceea ce nu cunoaștem și amintește-ne ceea ce am uitat, fie prin nepăsare, fie prin părăsirea punerii sale în practică.

„Și veți cunoaște, negreșit, vestea ei după o vreme”, adică ceea ce vestește, atunci când pedeapsa va cădea asupra lor și toate mijloacele de scăpare le vor fi tăiate.

Tafsirul Surei Sad s-a încheiat prin bunăvoința și ajutorul lui Allah Preaînaltul.