Tafsir as-Saʿdī — Volumul 8

Sura al Ahzab

Versetele 31 la 73

Revelată la Medina

Versetul 31

„Iar aceleia dintre voi care este ascultătoare față de Allah și de Trimisul Său și săvârșește fapte bune”, puține ori multe, „îi vom da răsplata de două ori”, adică de două ori răsplata dată altora, „și i-am pregătit o înzestrare nobilă”, adică Paradisul. Ele L-au ascultat pe Allah și pe Trimisul Său, au făcut fapte bune; astfel se cunoaște răsplata care le este pregătită.

Versetele 32 la 34

Allah Preaînaltul Se adresează tuturor soțiilor Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „O, soții ale Profetului, voi nu sunteți asemenea niciuneia dintre femei, dacă aveți taqwa.” Prin teama de Allah le întreceți pe celelalte femei și niciuna nu vă poate ajunge. Desăvârșiți, așadar, această teamă de Allah prin toate mijloacele și împliniți toate scopurile ei. De aceea El le-a îndrumat să închidă căile către ceea ce este interzis.

„Nu vă îndulciți vorba”, adică atunci când vorbiți cu bărbații sau când vorbiți astfel încât să vă audă bărbații, să nu rostiți cuvintele cu glas moale și blând, „ca să nu poftească acela în a cărui inimă este boală”, adică boala dorinței de a săvârși zina. Acela este pregătit și așteaptă cel mai mic lucru care îi pune în mișcare pofta, fiindcă inima lui nu este sănătoasă. Inima sănătoasă nu poftește ceea ce Allah a interzis și, fiind sănătoasă și lipsită de această boală, cu greu este înclinată sau atrasă către ceea ce Allah a oprit, chiar dacă există o cauză.

Inima bolnavă, dimpotrivă, nu suportă ceea ce suportă cea sănătoasă și nu are răbdarea ei. Cea mai mică chemare spre lucrul interzis o face să răspundă, fără să se opună. Aceasta dovedește că mijloacelor li se aplică aceeași judecată juridică precum scopurilor la care duc. Vorbirea blândă, cu un ton supus, este îngăduită în sine, dar când devine mijloc spre un lucru interzis este oprită. De aceea, femeia nu trebuie să vorbească bărbaților cu o blândețe care stârnește pofta.

Când le-a oprit de la îndulcirea vorbirii, s-ar fi putut înțelege că li se poruncește să vorbească aspru. El a îndepărtat această impresie spunând: „ci rostiți cuvinte cuviincioase”, adică nici aspre și grosolane, nici moi și ademenitoare.

Cugetă la faptul că El a spus: „Nu vă îndulciți vorba” și nu a spus: „Nu vorbiți blând.” Oprită este blândețea prin care femeia se arată supusă și plecată în fața bărbatului, trezindu-i dorința. Aceasta se deosebește de vorbirea blândă în care nu există o asemenea supunere și care poate chiar să exprime demnitate și fermitate față de potrivnic; ea nu îi trezește acestuia asemenea dorințe. De aceea Allah l-a lăudat pe Trimisul Său pentru blândețe, spunând: „Prin Mila lui Allah ai fost blând cu ei.” Iar lui Musa și Harun le-a spus: „Mergeți amândoi la Faraon, căci el a întrecut măsura, și vorbiți-i cu blândețe, poate își va aminti ori se va teme.”

Cuvintele „ca să nu poftească acela în a cărui inimă este boală”, alături de porunca de păzire a organelor intime, de lauda celor care le păzesc și de interdicția apropierii de zina, arată următorul lucru: omul care recunoaște în sine această stare, fiind ispitit să săvârșească ceea ce este interzis când vede persoana dorită sau îi aude vorbele și simțind în sine îndemnul către păcat, trebuie să știe că aceasta este o boală. Să se străduiască să o slăbească, să pună capăt gândurilor rele, să lupte pentru a-și feri sufletul de această boală primejdioasă și să-I ceară lui Allah ocrotire și reușită. Toate acestea fac parte din păzirea organelor intime care i-a fost poruncită.

„Rămâneți în casele voastre”, fiindcă aceasta este mai sigur pentru voi și vă ocrotește mai bine, „și nu vă arătați podoabele precum se arătau în vremea dintâi a ignoranței”, adică să nu ieșiți des, împodobite ori parfumate, asemenea oamenilor din prima Jahiliyyah¹, care nu aveau știință și nici religie. Toate acestea îndepărtează răul și cauzele lui.

După ce le-a poruncit taqwa în general și în amănuntele de care femeile au nevoie, le-a poruncit ascultarea, îndeosebi Rugăciunea și Zakah. Aceste două lucruri sunt necesare fiecăruia și sunt cele mai mari acte de adorare și cele mai însemnate forme de ascultare: Rugăciunea cuprinde sinceritate față de Cel Adorat, iar Zakah cuprinde binefacere față de robi.

Apoi le-a poruncit ascultarea în general: „și ascultați de Allah și de Trimisul Său”. Ascultarea de Allah și de Trimisul Său cuprinde împlinirea tuturor poruncilor lor, fie obligatorii, fie recomandate.

„Allah voiește”, prin poruncile și interdicțiile pe care vi le-a dat, „numai să îndepărteze de la voi necurăția”, adică răul, murdăria și păcatul, „O, oameni ai Casei, și să vă curățească deplin”, până când veți fi curați și curățiți. Lăudați-L pe Domnul vostru și mulțumiți-I pentru aceste porunci și interdicții care v-au fost arătate: ele sunt spre binele vostru și numai spre folosul vostru. Allah nu voiește să vă pună prin ele în strâmtorare și greutate, ci voiește să vă curățească sufletele, să vă purifice purtarea, să vă înfrumusețeze faptele și să vă mărească răsplata.

După ce le-a poruncit să împlinească ceea ce este cerut și să se abțină de la ceea ce este oprit, le-a poruncit să dobândească știința și le-a arătat calea către ea: „Și amintiți-vă ceea ce se recită în casele voastre din Versetele lui Allah și din Înțelepciune.” Prin Versetele lui Allah se înțelege Coranul, iar prin Înțelepciune se înțeleg tainele lui sau Sunnah Trimisului Său. Porunca de a-și aminti cuprinde amintirea cuvintelor prin recitare, amintirea sensurilor prin cugetare, desprinderea rânduielilor și a învățămintelor înțelepte, fapta potrivit lor și interpretarea lor corectă.

„Cu adevărat, Allah este Cunoscător al celor mai fine lucruri, Atotștiutor.” El cunoaște tainele lucrurilor, ceea ce se ascunde în piepturi și ceea ce este tăinuit în ceruri și pe pământ, precum și faptele văzute și ascunse. Cunoașterea Lui deplină îndeamnă la sinceritate și la săvârșirea faptelor bune în taină, pentru care Allah dăruiește răsplata.

Unul dintre sensurile Numelui al-Latif este că El îl conduce pe robul Său la bine, îl ocrotește de rău prin căi ascunse pe care acesta nu le simte, îi aduce o înzestrare pe care nu o bănuiește și îl face să treacă prin cauze pe care sufletele le urăsc, dar care devin pentru el o cale spre cele mai înalte ranguri și trepte.

Versetul 35

După ce Allah Preaînaltul a amintit răsplata soțiilor Trimisului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și pedeapsa lor dacă nu ascultă și a arătat că ele nu sunt asemenea celorlalte femei, a amintit restul femeilor. Fiindcă bărbaților și femeilor li se aplică aceeași rânduială, a spus: „musulmanilor și musulmancelor”, adică celor care împlinesc rânduielile exterioare ale Islamului; „credincioșilor și credincioaselor”, cu privire la credințele lăuntrice și faptele inimii; „celor ascultători și celor ascultătoare”, adică celor care ascultă de Allah și de Trimisul Său; „celor sinceri și celor sincere”, în cuvintele și faptele lor; „celor răbdători și celor răbdătoare”, în fața greutăților și nenorocirilor; „celor smeriți și celor smerite”, în toate stările, mai ales în adorare și în Rugăciune; „celor care dau milostenie”, obligatorie ori voluntară; „celor care postesc”, postul obligatoriu ori voluntar; „celor care își păzesc organele intime”, ferindu-se de zina și de cauzele ei; „celor care Îl pomenesc mult pe Allah și celor care Îl pomenesc”, în majoritatea timpului, mai ales la pomenirile rânduite dimineața și seara și după Rugăciunile obligatorii.

„Allah le-a pregătit Iertare și o răsplată uriașă” acestor oameni descriși prin însușiri frumoase și virtuți înalte, care cuprind credințele, faptele inimii, faptele trupului, cuvintele limbii, fapte al căror folos se răsfrânge asupra altora și fapte al căror folos rămâne la cel care le săvârșește, împlinirea binelui și părăsirea răului. Cel care le împlinește trăiește religia în întregimea ei, în exterior și în interior, și dobândește Islamul, Imanul și Ihsanul².

Allah îi răsplătește pentru faptele lor prin iertarea păcatelor, fiindcă faptele bune șterg faptele rele, și prin „o răsplată uriașă” a cărei măsură nu o cunoaște decât Cel care a dăruit-o: ceea ce niciun ochi nu a văzut, nicio ureche nu a auzit și nici nu i-a trecut prin minte vreunui om. Îl rugăm pe Allah să ne facă dintre ei.

Versetul 36

Adică nu se cuvine și nu este potrivit celui care are credința decât să se grăbească spre Mulțumirea lui Allah și a Trimisului Său, să se ferească de ceea ce atrage Mânia lui Allah și mânia Trimisului Său, să împlinească Porunca lor și să se ferească de interdicția lor.

Nu se cuvine unui credincios și niciunei credincioase ca, „atunci când Allah și Trimisul Său au hotărât un lucru”, l-au impus și l-au făcut obligatoriu, „să mai aibă alegere în privința lui”, dacă să-l facă sau nu. Credinciosul și credincioasa știu că Trimisul este mai aproape de ei decât propriile suflete și nu lasă propriile dorințe să se interpună între ei și Porunca lui Allah și a Trimisului Său.

„Iar cel care nu ascultă de Allah și de Trimisul Său s-a rătăcit într-o rătăcire vădită”, fiindcă a părăsit Calea cea Dreaptă care duce la Onoarea lui Allah și la Paradisul Său și a luat un alt drum, care duce la Pedeapsa dureroasă. Mai întâi, Allah a amintit cauza care îl împiedică pe credincios să se împotrivească Poruncii lui Allah și a Trimisului Său: credința. Apoi a amintit ceea ce îl înfricoșează dacă o face: rătăcirea care duce la pedeapsă și răzbunare.

Versetul 37

Cauza revelării acestor versete a fost că Allah Preaînaltul a voit să legifereze pentru credincioși o lege generală: fiii adoptivi nu au, sub toate aspectele, statutul juridic al fiilor naturali, iar cei care i-au adoptat nu poartă păcat dacă se căsătoresc cu fostele soții ale acestora.³

Aceasta era una dintre obișnuințele care nu puteau fi înlăturate decât printr-un eveniment mare. Allah a voit ca legea să fie arătată prin cuvântul și fapta Trimisului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. Când Allah voiește un lucru, îi rânduiește o cauză.

Zayd ibn Harithah fusese numit Zayd ibn Muhammad, fiindcă Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, îl adoptase, până când au coborât cuvintele: „Chemați-i după tații lor.” Atunci a fost numit Zayd ibn Harithah. El era căsătorit cu Zaynab bint Jahsh, fiica mătușii din partea tatălui a Trimisului lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. În inima Trimisului se ivise gândul că, dacă Zayd va divorța de ea, el se va căsători cu ea.

Allah a hotărât ca între ea și Zayd să apară o situație care l-a făcut pe Zayd ibn Harithah să vină la Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și să-i ceară voie să divorțeze de ea. „Și când i-ai spus aceluia asupra căruia Allah a revărsat o binefacere” prin Islam, „și asupra căruia și tu ai revărsat o binefacere” prin eliberarea din sclavie, îndrumare și învățătură. Când a venit să-ți ceară sfatul despre despărțire, l-ai sfătuit cu ceea ce era mai bine pentru el, deși doreai să te căsătorești cu ea: „Păstreaz-o pe soția ta”, adică nu divorța de ea și rabdă ceea ce vezi de la ea, „și teme-te de Allah” în toate lucrurile și îndeosebi în privința soției tale, căci taqwa îndeamnă și cheamă la răbdare.

„În vreme ce ascundeai în sufletul tău ceea ce Allah urma să dezvăluie”: ascundeai faptul că, dacă Zayd divorțează de ea, te vei căsători cu ea. „Tu te temeai de oameni” și de aceea nu arătai ceea ce se află în sufletul tău, „deși Allah este mai vrednic să te temi de El”, fiindcă teama de El aduce orice bine și împiedică orice rău.

„Apoi, când Zayd a încheiat ceea ce avea cu ea”, adică a renunțat de bunăvoie la ea, nu a mai dorit să rămână cu ea și s-a despărțit de ea, „Noi ți-am dat-o de soție”. Noi am făcut aceasta pentru un mare folos: „pentru ca asupra credincioșilor să nu fie nicio strâmtorare în privința soțiilor fiilor lor adoptivi”, așa cum au văzut că te-ai căsătorit cu soția lui Zayd ibn Harithah, care înainte îți fusese atribuit drept fiu.

Cuvintele „pentru ca asupra credincioșilor să nu fie nicio strâmtorare în privința soțiilor fiilor lor adoptivi” sunt generale și cuprind toate situațiile. Fiindcă există situații în care acest lucru nu este îngăduit, precum cea în care fiul adoptiv nu a încheiat încă ceea ce avea cu soția sa, sensul general a fost limitat prin cuvintele: „după ce aceștia au încheiat ceea ce aveau cu ele”. „Porunca lui Allah trebuie să fie împlinită”, adică trebuie să se săvârșească, fără piedică și fără opunere.

Aceste versete care cuprind povestea conțin mai multe foloase.

Allah l-a lăudat pe Zayd ibn Harithah din două puncte de vedere. Mai întâi, Allah l-a numit în Coran și nu a numit niciun alt Companion. Apoi a vestit că i-a dăruit Binefacerea Islamului și a Credinței. Aceasta este o mărturie că el era credincios în exterior și în interior; altfel, numirea lui aparte prin binefacere nu ar fi avut sens.

Cel eliberat din sclavie se bucură de o binefacere din partea celui care l-a eliberat.

Este îngăduită căsătoria cu fosta soție a fiului adoptiv, așa cum textul spune limpede.

Învățarea prin faptă este mai puternică decât învățarea prin cuvânt, mai ales când amândouă se unesc: atunci este lumină peste lumină.

Iubirea aflată în inima omului față de o femeie care nu este soția ori roaba sa și nici una dintre rudele cu care căsătoria îi este interzisă nu este păcat dacă nu este însoțită de o faptă interzisă, chiar dacă este legată de dorința ca soțul ei să divorțeze de ea pentru ca el să se căsătorească cu ea, atâta vreme cât nu lucrează la despărțirea lor și nu devine cauza ei. Allah a vestit că Trimisul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, a ascuns aceasta în sufletul lui.

Trimisul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, a transmis Mesajul limpede, nu a ascuns nimic din ceea ce i-a fost revelat și a transmis chiar și această situație în care se află o mustrare pentru el. Aceasta arată că el este Trimisul lui Allah: nu spune decât ceea ce i se revelează și nu urmărește înălțarea propriului suflet.

Cel căruia i se cere sfatul primește o responsabilitate întemeiată pe încredere. Când este consultat într-o chestiune, trebuie să sfătuiască potrivit lucrului pe care îl cunoaște ca fiind cel mai bun pentru cel care cere sfatul⁴, chiar dacă sfatul este contrar propriei sale dorințe. Să pună binele celui care cere sfatul înaintea dorinței sale.

Din sfatul bun dat celui care cere sfat despre despărțirea de soție face parte îndemnul de a o păstra, atâta vreme cât îndreptarea este cu putință, fiindcă aceasta este mai bună decât despărțirea.

Robul trebuie să pună teama de Allah înaintea fricii de oameni; aceasta este mai vrednică și mai potrivită.

Versetul arată meritul lui Zaynab, Allah să fie mulțumit de ea, Mama Credincioșilor. Allah i-a rânduit căsătoria cu Trimisul Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, fără cerere în căsătorie și fără martori. Ea se mândrea cu aceasta înaintea soțiilor Trimisului lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, spunând: „Pe voi v-au căsătorit familiile voastre, iar pe mine Allah m-a căsătorit de deasupra celor șapte ceruri.”⁵

Când femeia are soț, nimeni nu se poate căsători cu ea și nu poate face demersuri pentru această căsătorie până când soțul ei nu încheie ceea ce are cu ea. Despărțirea nu devine deplină decât la sfârșitul perioadei de așteptare, fiindcă înainte de sfârșitul ei femeia se află încă legată de soțul ei prin căsătorie ori printr-un drept care îi revine acestuia; el o poate lua înapoi în anumite situații.

Versetele 38 la 39

Aceasta îndepărtează clevetirea celui care l-a clevetit pe Trimisul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, din pricina numărului soțiilor sale, deși în aceasta nu se află nimic vrednic de mustrare. „Nu este nicio vină asupra Profetului”, adică niciun păcat, „în ceea ce Allah i-a îngăduit”, în ceea ce Allah i-a îngăduit dintre soții. Aceasta fusese îngăduită Profeților dinaintea lui. De aceea a spus: „Aceasta este Legea lui Allah pentru cei care au trecut mai înainte, iar Porunca lui Allah este o hotărâre statornicită”, adică trebuie să se împlinească.

Apoi Allah i-a amintit pe cei care au trecut mai înainte și a arătat că aceasta era calea lor: „cei care transmit Mesajele lui Allah”. Ei le recită oamenilor Versetele lui Allah, dovezile și argumentele Sale și îi cheamă la Allah. „Se tem de El”, Unicul fără partener, „și nu se tem de nimeni în afară de Allah”. Dacă aceasta este starea Profeților feriți de păcat, care și-au împlinit datoria în cel mai desăvârșit chip - chemarea la Allah și teama numai de El, care cere împlinirea fiecărei porunci și părăsirea fiecărei interdicții - atunci nu există nicio vină asupra Trimisului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa.

„Allah este de ajuns ca Socotitor” al robilor, păzindu-le faptele. Din aceasta se cunoaște că mariajul face parte din căile Trimișilor.

Versetul 40

„Muhammad nu este tatăl niciunuia dintre bărbații voștri”, O, comunitate. Aceasta cuprinde și încetarea atribuirii lui Zayd ibn Harithah drept fiu al său. Dacă această negație generală ar fi înțeleasă în toate sensurile posibile, ar însemna că Trimisul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, nu este tată sub niciun aspect, nici prin naștere și nici prin adopție.

Însă s-a stabilit mai înainte că Trimisul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, este asemenea unui tată pentru toți credincioșii, iar soțiile lui sunt mamele lor. Ca să nu se creadă că există o contradicție între cele două formulări generale, Allah a spus: „ci este Trimisul lui Allah și Pecetea Profeților”. Acesta este rangul lui: rangul celui ascultat și urmat, prin care se obține călăuzirea, în care se crede și a cărui iubire trebuie pusă înaintea iubirii față de oricine altcineva. El este sfătuitorul credincioșilor; prin sinceritatea și dragostea lui pentru ei este asemenea unui tată.

„Allah este Atotștiutor al tuturor lucrurilor.” Știința Sa cuprinde toate lucrurile. El știe unde să așeze Mesajul Său și cine este potrivit pentru Harul Său și cine nu este.

Versetele 41 la 44

Allah Preaînaltul le poruncește credincioșilor să-L pomenească mult: prin tahlil, tahmid, tasbih, takbir⁶ și prin orice cuvânt care apropie de Allah. Cel mai puțin cerut este ca omul să păstreze pomenirile de dimineață și seară, pomenirile de după cele cinci Rugăciuni obligatorii și cele rostite în diferite împrejurări, atunci când există prilejul lor.

Omul trebuie să stăruie în pomenirea lui Allah în orice vreme și în toate stările. Pomenirea este o adorare prin care cel care o săvârșește îi întrece pe ceilalți fără osteneală mare. Pomenirea îl cheamă la iubirea și cunoașterea lui Allah, îl ajută să facă binele și îi oprește limba de la vorbirea urâtă.

„Și preamăriți-L dimineața și seara”, adică la începutul și la sfârșitul zilei, datorită virtuții și cinstei acestor două momente și ușurinței cu care poate fi săvârșită această faptă în ele.

„El este Cel care trimite binecuvântări asupra voastră, iar îngerii Săi se roagă pentru voi, ca să vă scoată din întunericuri la lumină. El este Îndurător cu credincioșii.” Prin Mila și Bunătatea Sa față de credincioși, prin Lauda Lui pentru ei și prin rugăciunea îngerilor Săi, El îi scoate din întunericurile păcatelor și neștiinței la lumina credinței, călăuzirii, științei și faptei. Aceasta este cea mai mare binefacere dăruită robilor ascultători. Ea le cere mulțumire și multă pomenire a lui Allah pentru Blândețea și Mila Sa față de ei.

Allah i-a făcut pe purtătorii Tronului Său, cei mai buni îngeri, și pe cei din jurul Tronului să-L preamărească prin Lauda Sa și să ceară iertare pentru credincioși. Ei spun: „Domnul nostru, Tu cuprinzi toate lucrurile prin Mila și Știința Ta. Iartă-i pe cei care se căiesc și urmează Calea Ta și păzește-i de Pedeapsa Iadului. Domnul nostru, fă-i să intre în Grădinile Edenului pe care le-ai promis lor, împreună cu cei drepți dintre părinții, soțiile și urmașii lor. Cu adevărat, Tu ești Atotputernicul, Preaînțeleptul. Păzește-i de rele, iar pe acela pe care îl păzești de rele în Ziua aceea l-ai cuprins cu Milă. Aceasta este marea izbândă.” Aceasta este Mila și Binefacerea Lui față de ei în această lume.

Cât despre Mila Sa față de ei în Viața de Apoi, ea este cea mai mare Milă și cea mai bună răsplată: Mulțumirea și Salutul Domnului lor, auzirea Cuvântului Său măreț, privirea la Fața Sa frumoasă și dobândirea unei răsplăți uriașe a cărei măsură nu o știe decât Cel care le-o dă. De aceea El a spus: „Salutul lor în Ziua când Îl vor întâlni va fi: „Pace!”, iar El le-a pregătit o răsplată nobilă.”

Versetele 45 la 48

Aceste însușiri prin care Allah l-a descris pe Trimisul Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, reprezintă scopul Mesajului său, esența și principiile prin care a fost deosebit. Ele sunt cinci lucruri:

Prima este faptul că el este „martor”, adică martor asupra comunității sale pentru binele și răul pe care le-a săvârșit. Allah Preaînaltul a spus: „ca să fiți martori asupra oamenilor, iar Trimisul să fie martor asupra voastră” și: „Cum va fi când vom aduce din fiecare comunitate un martor și te vom aduce pe tine martor asupra acestora?” El, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, este, așadar, un martor drept, a cărui mărturie este primită.

A doua și a treia sunt faptul că el este „aducător de veste bună și avertizator”. Aceasta cere să fie amintiți cei cărora li se dă vestea bună și cei care sunt avertizați, cele despre care li se dă vestea bună și cele de care sunt avertizați, precum și faptele care duc la acestea. Cei cărora li se dă vestea bună sunt credincioșii temători de Allah, care au unit credința și faptele drepte cu părăsirea păcatelor. Ei au veste bună în viața lumească despre orice răsplată, lumească și religioasă, rânduită pentru credință și teama de Allah, iar în Viața de Apoi, despre Fericirea statornică.

Toate acestea cer să fie înfățișate amănunțit faptele, însușirile evlaviei și felurile răsplății despre care s-a vorbit. Cei avertizați sunt nelegiuiții nedrepți, oamenii nedreptății și ai neștiinței. Pentru ei este avertizarea, în această lume, despre pedepsele lumești și religioase rânduite pentru neștiință și nedreptate, iar în Viața de Apoi, despre pedeapsa aspră și chinul îndelungat. Aceste lucruri, amintite pe scurt, sunt explicate amănunțit prin Cartea și Sunnah cu care a venit el, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și care le cuprind.

A patra este faptul că el este „unul care cheamă la Allah”. Allah l-a trimis să cheme făpturile la Domnul lor, să le trezească dorința de a dobândi cinstirea pe care El le-o dăruiește⁷ și să le poruncească adorarea Lui, pentru care au fost create. Aceasta cere ca el însuși să fie statornic în cele la care cheamă și să explice amănunțit chemarea sa: să li-L facă cunoscut pe Domnul lor prin Atributele Sale sfinte, să-L declare mai presus de orice nu se potrivește Măreției Sale, să arate felurile robiei față de El, să cheme la Allah pe calea cea mai apropiată care duce la El și să-i dea fiecăruia dreptul care i se cuvine. De asemenea, chemarea trebuie îndreptată cu sinceritate către Allah, nu către sine și preamărirea propriei persoane, așa cum li se poate întâmpla multor suflete aflate în această poziție. Toate acestea sunt cu Îngăduința Domnului său în chemare, prin Porunca, Voința și Predestinarea Sa.

A cincea este faptul că el este „o candelă luminoasă”. Aceasta arată că făpturile se aflau într-un întuneric adânc, fără lumină prin care să se călăuzească în întunericul lor și fără știință care să le îndrume în neștiința lor, până când Allah l-a adus pe acest Profet nobil. Prin el, Allah a luminat acele întunecimi, i-a învățat pe cei neștiutori și i-a călăuzit pe cei rătăciți către Calea Dreaptă. Astfel, oamenilor statornici li s-a limpezit drumul. Ei au mers în urma acestui conducător, au cunoscut prin el binele și răul, pe cei fericiți și pe cei nefericiți și s-au luminat prin el pentru a-L cunoaște pe Cel pe care Îl adoră. L-au cunoscut prin Însușirile Sale vrednice de laudă, Faptele Sale drepte și Judecățile Sale înțelepte.

Prin cuvintele „Dă-le credincioșilor vestea bună că ei vor avea un mare Har de la Allah”, El i-a amintit pe cei cărora li se dă vestea bună, adică pe credincioși. Când credința este menționată de sine stătătoare, faptele drepte sunt cuprinse în ea. A amintit și ceea ce li se vestește: marele Har, adică un Har măreț, însemnat, a cărui măsură nu poate fi cuprinsă. El cuprinde biruința în această lume, călăuzirea inimilor, iertarea păcatelor, risipirea necazurilor, belșugul mijloacelor de trai care se înmulțesc, dobândirea binefacerilor aducătoare de bucurie, câștigarea Mulțumirii și a Răsplății Domnului lor și scăparea de Mânia și Pedeapsa Sa.

Amintirea Răsplății lui Allah pentru faptele lor îi însuflețește pe cei care lucrează și îi ajută să urmeze Calea Dreaptă. Aceasta face parte din înțelepciunile Legii. Tot din înțelepciunea ei face parte ca, atunci când se avertizează, să fie amintite pedepsele rânduite pentru faptele împotriva cărora se dă avertizarea, pentru a ajuta la abținerea de la cele pe care Allah le-a interzis.

Fiindcă există o categorie de oameni pregătită să-i împiedice pe cei care cheamă la Allah, dintre Trimiși și urmașii lor - ipocriții care arată în afară că sunt de acord cu credința, deși înăuntru sunt necredincioși nelegiuiți, precum și necredincioșii care sunt astfel atât în afară, cât și înăuntru -, Allah i-a interzis Trimisului Său să-i asculte și l-a avertizat în această privință: „Nu asculta de necredincioși și de ipocriți”, în orice lucru care abate de la Calea lui Allah. Aceasta nu cere să li se facă rău, ci să nu fie ascultați. „Nu le aduce vătămare⁸”: aceasta le poate atrage inimile spre primirea Islamului și poate opri o mare parte din răul pe care îl fac acestuia și adepților săi. „Încrede-te în Allah” pentru ducerea la bun sfârșit a lucrului tău și înfrângerea vrăjmașului tău. „Allah este de ajuns ca Ocrotitor”: Lui Îi sunt încredințate treburile însemnate, iar El Se îngrijește de ele și i le ușurează robului Său.

Versetul 49

Allah Preaînaltul le spune credincioșilor că, dacă se căsătoresc cu femei credincioase și apoi divorțează de ele înainte să le fi atins, acestea nu au o perioadă de așteptare pe care soții lor să le-o ceară. El le poruncește să le dăruiască, în această situație, ceva din bunurile vieții lumești, ca să le mângâie inimile pentru despărțire, și să se despartă de ele frumos, fără ceartă, insulte, pretenții sau altele asemenea.

Acest verset este adus ca dovadă că divorțul nu poate avea loc decât după căsătorie. Dacă un bărbat divorțează de o femeie înainte să se căsătorească cu ea sau leagă divorțul de căsătoria cu ea, acesta nu se produce. Allah a spus: „când vă căsătoriți cu femei credincioase, apoi divorțați de ele”, așezând divorțul după căsătorie și arătând astfel că înainte de ea nu există temei pentru el. Dacă divorțul, care este o despărțire deplină și o interdicție deplină, nu se produce înainte de căsătorie, cu atât mai mult nu se produce înainte de ea o interdicție mai mică, precum zihar⁹, ila¹⁰ sau altele asemenea. Aceasta este opinia mai corectă dintre cele două opinii ale învățaților.

Versetul arată și îngăduința divorțului, fiindcă Allah a vorbit despre credincioșii care îl fac fără să-i mustre sau să-i învinuiască, deși a început versetul adresându-Se credincioșilor. Arată și îngăduința divorțului înainte de atingere, așa cum a spus în alt verset: „Nu este nicio vină asupra voastră dacă divorțați de femei înainte să le fi atins.”

Versetul arată că femeia divorțată înainte de consumarea căsătoriei nu are de respectat o perioadă de așteptare. Imediat după divorț, îi este îngăduit să se căsătorească, dacă nu există vreun impediment. După consumarea căsătoriei, însă, ea trebuie să respecte o perioadă de așteptare. Prin termenii referitori la consumare și atingere se înțelege numai raportul intim, asupra căruia există consens, sau este inclusă și rămânerea soților singuri împreună, chiar dacă nu a avut loc raportul intim? Califii drept călăuziți au dat verdicte în sensul celei de-a doua interpretări, iar aceasta este opinia corectă. Așadar, dacă soțul a rămas singur cu ea, perioada de așteptare îi devine obligatorie, indiferent dacă a avut sau nu raport intim cu ea.

El arată și că femeii divorțate înainte de atingere i se oferă un dar: cel înstărit, după puterea lui, iar cel cu mijloace restrânse, după puterea lui. Aceasta se aplică atunci când nu i-a fost stabilit un mahr. Dacă i-a fost stabilit un mahr și este divorțată înainte de consumarea căsătoriei, ea primește jumătate din mahr, iar aceasta este de ajuns în locul darului.

Cel care se desparte de soția lui, înainte sau după consumarea căsătoriei, trebuie să se despartă frumos, astfel încât fiecare dintre cei doi să-l vorbească de bine pe celălalt. Despărțirea nu trebuie să fie urâtă, fiindcă din aceasta rezultă mult rău, fiecare defăimându-l pe celălalt.

Perioada de așteptare este un drept al soțului, potrivit cuvintelor „nu aveți asupra lor o perioadă de așteptare”. Sensul lor arată că, dacă divorțează de ea după atingere, el are asupra ei dreptul unei perioade de așteptare. Femeia a cărei căsătorie s-a încheiat prin moartea soțului păstrează însă perioada de așteptare în toate cazurile, potrivit cuvintelor „apoi divorțați de ele”. Totodată, în afara femeii a cărei căsătorie nu a fost consumată, celelalte soții de care are loc despărțirea, prin moarte sau în timpul vieții, au o perioadă de așteptare.

Versetul 50

Allah Preaînaltul îi amintește Trimisului Său binefacerea de a-i fi îngăduit anumite lucruri, unele pe care le are în comun cu ceilalți credincioși și altele care îi sunt proprii: „O, Profetule, Noi ți-am îngăduit soțiile cărora le-ai dat darurile de căsătorie”, adică le-ai dat soțiilor mahr-ul lor. Acesta este unul dintre lucrurile comune lui și credincioșilor, fiindcă și credincioșilor le sunt îngăduite soțiile cărora le-au dat darurile de căsătorie.

De asemenea, ți-am îngăduit „pe cele pe care le stăpânește dreapta ta”, adică roabele pe care le stăpânești, „dintre cele pe care Allah ți le-a dăruit ca pradă”, dintre roabele necredincioșilor luate ca pradă și dintre femeile lor libere luate captive, atât dintre cele care au soț, cât și dintre cele care nu au soț. Și aceasta este o îngăduință comună.

Tot dintre îngăduințele comune fac parte cuvintele „pe fiicele unchiului tău din partea tatălui, pe fiicele mătușilor tale din partea tatălui, pe fiicele unchiului tău din partea mamei și pe fiicele mătușilor tale din partea mamei”. Acestea cuprind unchiul și mătușa din partea tatălui, precum și unchiul și mătușa din partea mamei, atât apropiați, cât și îndepărtați. Această enumerare limitează rudele cu care căsătoria este îngăduită. Din sensul ei se înțelege că celelalte rude nu sunt îngăduite, așa cum s-a arătat în Sura an-Nisa. Dintre femeile înrudite, nu sunt îngăduite decât aceste patru categorii. Celelalte descendente, în toate cazurile, ascendentele, în toate cazurile, descendentele tatălui și ale mamei, oricât ar coborî, precum și descendentele directe ale celor aflați deasupra lor nu sunt îngăduite.

Cuvintele „care au emigrat împreună cu tine” reprezintă o condiție pentru ca aceste femei să-i fie îngăduite Trimisului, potrivit opiniei corecte dintre cele două opinii privitoare la explicația acestui verset. Cât despre altcineva în afara lui, pacea și binecuvântările fie asupra lui, se știe că aceasta nu este o condiție pentru validitatea căsătoriei.

„Precum și o femeie credincioasă, dacă ea se dăruiește Profetului”: ți-am îngăduit-o numai prin faptul că se dăruiește pe sine, „și Profetul voiește să se căsătorească cu ea”. Aceasta se află, așadar, sub voința și dorința lui. „Numai ție, dintre credincioși” se referă la îngăduința căsătoriei cu femeia care se dăruiește. Celorlalți credincioși nu le este îngăduit să se căsătorească cu o femeie numai prin faptul că ea li se dăruiește.

„Noi știm ceea ce le-am impus lor cu privire la soțiile lor și la cele pe care le stăpânesc dreptele lor”: Noi știm ceea ce le revine credincioșilor, ce le este îngăduit și ce nu le este îngăduit dintre soții și cele aflate în stăpânirea dreptei lor. I-am învățat acestea și le-am lămurit obligațiile. Ceea ce în acest verset se deosebește de acele rânduieli îți este propriu ție, fiindcă Allah a adresat aceste cuvinte numai Trimisului Său: „O, Profetule, Noi ți-am îngăduit...” până la sfârșitul versetului.

Cuvintele „numai ție, dintre credincioși” înseamnă: O, Profetule, ți-am îngăduit ceea ce lor nu le-am îngăduit și ți-am îngăduit o libertate pe care altora nu le-am acordat-o, „astfel încât să nu fie asupra ta vreo îngrădire”. Aceasta face parte din grija deosebită a lui Allah Preaînaltul pentru Trimisul Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. „Allah este Atoateiertător, Îndurător”: El a fost dintotdeauna caracterizat prin iertare și milă și revarsă asupra robilor Săi din Iertarea, Mila, Dărnicia și Binefacerea Sa, potrivit celor cerute de Înțelepciunea Sa și atunci când se împlinesc cauzele lor.

Versetul 51

Și aceasta face parte din ușurarea pe care Allah i-a dat-o Trimisului Său și din Mila Sa față de el: i-a îngăduit să nu mai împartă timpul între soțiile sale ca pe o obligație. Dacă face aceasta, este un dar de bunăvoie din partea lui. Cu toate acestea, el, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, se străduia să le trateze în mod egal în toate privințele și spunea: „O, Allah, aceasta este împărțirea mea în ceea ce stăpânesc; nu mă învinui pentru ceea ce nu stăpânesc.”¹¹

De aceea a spus aici: „Poți amâna rândul oricăreia dintre ele voiești”, adică poți amâna rândul oricăreia dintre soțiile tale dorești, fără să o aduci lângă tine și fără să înnoptezi la ea, „și poți aduce lângă tine pe oricare voiești”, adică o poți apropia și poți înnopta la ea. Totuși, această alegere nu devine definitivă: „dacă o dorești” pe una dintre cele lăsate deoparte, adică dorești să o aduci lângă tine, „nu este nicio vină asupra ta”. Sensul este că alegerea rămâne în mâna ta în toate acestea.

Mulți dintre exegeți au spus că aceasta privește numai femeile care se dăruiesc: el poate amâna pe oricare voiește și poate aduce lângă sine pe oricare voiește. Adică, dacă voiește, o primește pe cea care i s-a dăruit, iar dacă voiește, nu o primește. Allah știe cel mai bine.

Apoi El a arătat înțelepciunea acestei rânduieli: „Aceasta”, adică libertatea care ți-a fost acordată, faptul că alegerea îți aparține și se află în mâna ta și că ceea ce le oferi este un dar de bunăvoie din partea ta, „este mai potrivit pentru ca ochii lor să se bucure, să nu se întristeze și să fie toate mulțumite cu ceea ce le dai”. Ele vor ști că nu ai părăsit o obligație și nu ai neglijat un drept datorat.

„Allah cunoaște ceea ce se află în inimile voastre”, adică simțămintele care se nasc în inimi când sunt împlinite drepturile obligatorii ori recomandate și când se cer împlinite mai multe drepturi în același timp. De aceea, o, Trimis al lui Allah, ți-a rânduit această ușurare, ca să liniștești inimile soțiilor tale. „Allah este Atotștiutor, Îndelung Răbdător”: Știința Sa este cuprinzătoare și Răbdarea Sa este mare. Din Știința Sa, El v-a rânduit ceea ce este mai potrivit pentru treburile voastre și aduce o răsplată mai mare. Din Răbdarea Sa, El nu v-a pedepsit pentru faptele pe care le-ați săvârșit și pentru răul asupra căruia au stăruit inimile voastre.

Versetul 52

Aceasta ține de recunoștința lui Allah, Cel care răsplătește mereu binele, față de soțiile Trimisului Său, Allah să fie mulțumit de ele. Când ele L-au ales pe Allah, pe Trimisul Său și Viața de Apoi, El a avut milă de ele și a hotărât ca Trimisul Său să se limiteze la căsătoria cu ele, spunând: „Nu îți mai sunt îngăduite femei după acestea”, adică după soțiile pe care le ai, „și nici să le schimbi cu alte soții”, adică să divorțezi de unele dintre ele și să le înlocuiești cu altele. Astfel, ele au fost ferite de alte soții alături de ele și de divorț, fiindcă Allah a hotărât ca ele să fie soțiile lui în această lume și în Viața de Apoi și să nu existe despărțire între el și ele.

„Chiar dacă frumusețea lor îți place”, adică frumusețea altor femei, ele tot nu îți sunt îngăduite, „în afara celor pe care le stăpânește dreapta ta”, adică a concubinelor. Acestea îți sunt îngăduite, fiindcă roabele aflate în stăpânire nu sunt asemenea soțiilor în privința neplăcerii pe care soțiile o simt față de ele și a vătămării pricinuite soțiilor. „Allah veghează asupra tuturor lucrurilor”: El veghează asupra treburilor, cunoaște unde vor ajunge și le cârmuiește după cea mai desăvârșită rânduială și cu cea mai bună întocmire.

Versetele 53 la 54

Allah Preaînaltul le poruncește robilor Săi credincioși să se poarte cu bună-cuviință față de Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, atunci când intră în casele sale: „O, voi cei care credeți, nu intrați în casele Profetului decât dacă vi se dă voie pentru o masă.” Adică să nu intrați în ele fără îngăduința de a intra pentru masă. De asemenea, să nu „așteptați pregătirea ei¹³”, adică să nu pândiți momentul și să nu rămâneți așteptând ca mâncarea să fie gata ori ca el să aibă răgaz după încheierea mesei. Sensul este să nu intrați în casele Profetului decât cu două condiții: să vi se dea voie să intrați și să rămâneți numai atât cât este nevoie. De aceea a spus: „Dar, când sunteți chemați, intrați, iar după ce ați mâncat, plecați, fără să zăboviți la vorbă”, adică înainte și după masă.

Apoi El a arătat înțelepciunea și folosul acestei interdicții: „Aceasta”, adică așteptarea voastră mai mult decât este nevoie, „îl necăjește pe Profet”. Aceasta îl împovărează și îi este greu să fie reținut de voi de la treburile casei sale și de la cele asemenea. „El se rușinează de voi”, să vă spună să ieșiți, așa cum se întâmplă de obicei: oamenii, mai ales cei generoși, se rușinează să le ceară celorlalți să iasă din locuințele lor. „Însă Allah nu Se rușinează de adevăr.” Chiar dacă omului i s-ar părea că buna-cuviință și sfiala cer să lase o poruncă a Legii, hotărârea cu adevărat înțeleaptă constă în urmarea poruncii Legii și în certitudinea că ceea ce i se împotrivește nu ține nicidecum de bună-cuviință. Allah Preaînaltul nu Se rușinează să vă poruncească ceea ce este bine pentru voi și ușurare pentru Trimisul Său, oricare ar fi acel lucru.

Aceasta este buna lor purtare atunci când intră în casele sale. Cât despre vorbirea cu soțiile sale, trebuie deosebite situațiile în care există o nevoie de cele în care nu există. Dacă nu există nevoie, atunci nu este de folos, iar buna-cuviință cere să fie lăsată. Dacă există nevoie, de pildă să li se ceară un lucru sau alt obiect dintre vasele casei ori altele asemenea, să li se ceară „din spatele unui paravan”, adică între voi și ele să fie o acoperire care le ascunde privirii, fiindcă nu este nevoie să fie privite. Așadar, privirea către ele a fost oprită în toate cazurile, iar vorbirii cu ele i se aplică distincțiile arătate de Allah.

Apoi El a amintit înțelepciunea acestei rânduieli: „Aceasta este mai potrivit pentru curăția inimilor voastre și a inimilor lor”, fiindcă este mai departe de bănuială. Cu cât omul se îndepărtează mai mult de cauzele care cheamă la rău, cu atât este mai în siguranță și mai curat la inimă. Acesta este unul dintre principiile Legii ale cărui amănunte Allah le-a lămurit în multe locuri: toate mijloacele răului, cauzele și căile lui de acces sunt oprite, iar îndepărtarea de ele pe orice cale este rânduită de Lege.

Apoi El a rostit o formulare cuprinzătoare și o regulă generală: „Nu vă este îngăduit”, o, comunitate a credincioșilor, adică nu vi se potrivește, nu este frumos din partea voastră, ci este un lucru foarte urât, „să-l necăjiți pe Trimisul lui Allah”, prin vătămare în vorbe ori fapte, în orice lucru legat de el, „și nici să vă căsătoriți vreodată cu soțiile lui după el”. Și aceasta face parte dintre lucrurile care l-ar necăji, fiindcă lui, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, i se cuvine deplină cinstire, înălțare și prețuire. Căsătoria cu soțiile lui după el ar știrbi această poziție. În plus, ele sunt soțiile sale în această lume și în Viața de Apoi, iar legătura căsătoriei rămâne după moartea lui. De aceea, nimănui din comunitatea sa nu îi este îngăduit să se căsătorească cu soțiile lui după el. „Aceasta ar fi înaintea lui Allah un lucru foarte grav.” Această comunitate a urmat porunca și s-a ferit de ceea ce Allah i-a interzis. Lui Allah I se cuvin lauda și mulțumirea.

Apoi Allah Preaînaltul a spus: „Fie că arătați un lucru”, adică îl faceți cunoscut, „fie că îl ascundeți, Allah cunoaște toate lucrurile”. El cunoaște ceea ce se află în inimile voastre și ceea ce ați arătat și vă va răsplăti potrivit acestora.

Versetul 55

După ce a arătat că soțiilor Profetului nu trebuie să li se ceară vreun lucru decât din spatele unui paravan, iar formularea era generală, cuprinzându-i pe toți, era nevoie să fie exceptate aceste rude mahram amintite aici și să fie arătat că „nu este nicio vină asupra lor” dacă nu se acoperă față de ele.

Unchii din partea tatălui și din partea mamei nu au fost menționați aici. Dacă ele nu se acoperă față de cei cărora le sunt mătuși, adică față de fiii fraților și ai surorilor, deși ele au întâietate asupra lor, cu atât mai mult nu se acoperă față de unchii lor din partea tatălui și din partea mamei. Totodată, formularea explicită a celuilalt verset, care îi amintește pe unchiul din partea tatălui și pe cel din partea mamei, are întâietate față de ceea ce se deduce din acest verset.

Cuvintele „a femeilor lor” înseamnă că nu este nicio vină asupra lor dacă nu se acoperă față de femeile lor, adică față de cele de aceeași religie cu ele. În acest caz sunt exceptate femeile necredincioase. Este posibil și să fie vorba despre femei în general, căci o femeie nu se acoperă față de altă femeie. „A celor pe care le stăpânesc dreptele lor”, atâta vreme cât robul se află în întregime în stăpânirea ei.

După ce a ridicat vina în privința acestora, El a pus drept condiție, atât aici, cât și în alte situații, teama de Allah și absența oricărui lucru oprit de Lege. A spus: „Temeți-vă de Allah!”, adică împliniți teama de El în toate stările. „Allah este Martor asupra tuturor lucrurilor”: El este Martor la faptele robilor, la cele arătate și la cele ascunse; le aude vorbele și le vede mișcările, apoi le va da pentru acestea răsplata cea mai deplină.

Versetul 56

Acest verset atrage atenția asupra desăvârșirii Trimisului lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, a rangului său înalt, a poziției sale înalte înaintea lui Allah și înaintea făpturilor Sale și a înălțării pomenirii sale. „Allah și îngerii Săi trimit binecuvântări” asupra lui: Allah îl laudă printre îngeri și în adunarea cea prea înaltă, datorită Iubirii Sale față de el. Îngerii apropiați îl laudă, se roagă pentru el și Îl imploră pe Allah.

„O, voi cei care credeți, trimiteți binecuvântări asupra lui și salutați-l cu salutul păcii!”, urmând pilda lui Allah și a îngerilor Săi, răsplătindu-l pentru o parte dintre drepturile pe care le are asupra voastră, desăvârșindu-vă credința, cinstindu-l, iubindu-l și prețuindu-l pe el, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, sporindu-vă faptele bune și ispășindu-vă o parte dintre faptele rele.

Cea mai bună formă a rugii de binecuvântare asupra lui, pacea și binecuvântările fie asupra lui, este aceea pe care i-a învățat-o pe companionii săi: „O, Allah, trimite binecuvântări asupra lui Muhammad și asupra familiei lui Muhammad, așa cum ai trimis binecuvântări asupra familiei lui Ibrahim. Tu ești Cel Vrednic de Laudă, Cel Plin de Slavă. Și binecuvântează-l pe Muhammad și binecuvântează familia lui Muhammad, așa cum ai binecuvântat familia lui Ibrahim. Tu ești Cel Vrednic de Laudă, Cel Plin de Slavă.”¹⁴ Această poruncă de a cere binecuvântarea și pacea asupra lui este rânduită în toate timpurile, iar mulți dintre învățați au considerat-o obligatorie în Rugăciune.

Versetele 57 la 58

După ce Allah Preaînaltul a poruncit cinstirea Trimisului Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, și cererea binecuvântării și a păcii asupra lui, El a interzis vătămarea lui și i-a amenințat pe cei care îl vatămă: „Pe cei care Îi aduc ofensă lui Allah și Trimisului Său”. Aceasta cuprinde orice vătămare prin vorbe ori fapte, precum insulta, ocara, defăimarea lui ori a religiei sale și orice lucru care ajunge să-l vatăme. „Allah i-a blestemat în această lume”, adică i-a îndepărtat și i-a alungat. Din blestemul lor în această lume face parte faptul că se impune uciderea celui care îl insultă și îl vatămă pe Trimis. „Și în Viața de Apoi și le-a pregătit o pedeapsă umilitoare¹⁵”, ca răsplată pentru vătămarea adusă lui, fiind ei înșiși chinuiți prin pedeapsa dureroasă.

Vătămarea Trimisului nu este asemenea vătămării altuia, fiindcă robul nu crede în Allah până nu crede în Trimisul Său. Lui i se cuvine o cinstire care este o cerință a credinței și care face ca el să nu fie asemenea altora în această privință. Cu toate acestea, vătămarea credincioșilor este ea însăși gravă, iar păcatul ei este mare. De aceea a spus: „Iar cei care îi vatămă pe credincioși și pe credincioase fără ca aceștia să fi săvârșit ceva rău”, adică fără ca ei să fi făcut vreo faptă care să îndreptățească acea vătămare, „poartă asupra lor”, pe spinarea lor, „o calomnie”, fiindcă i-au vătămat fără motiv, „și un păcat vădit”, fiindcă au trecut măsura față de ei și au încălcat demnitatea pe care Allah a poruncit să o respecte.

De aceea, insultarea unui credincios atrage o pedeapsă disciplinară, potrivit stării și rangului său. Pedeapsa disciplinară pentru cel care îi insultă pe companioni este mai aspră, iar pedeapsa pentru insultarea învățaților și a oamenilor religiei este mai mare decât pentru insultarea altora.

Versetele 59 la 62

Acesta este versetul numit versetul hijabului. Allah i-a poruncit Profetului Său să le poruncească femeilor în general să se acopere și să înceapă cu soțiile și fiicele sale, fiindcă porunca le privește pe ele cu mai multă tărie decât pe altele și fiindcă cel care poruncește altuia trebuie să înceapă cu familia sa, înaintea celorlalți. Allah Preaînaltul a spus: „O, voi cei care credeți, păziți-vă pe voi și familiile voastre de un Foc.”

„Să-și coboare asupra lor veșmintele de deasupra¹⁶”: acestea sunt cele purtate peste haine, precum învelitoarea, acoperământul și mantia ori altele asemenea. Cu ele își acoperă fețele și piepturile. Apoi a amintit înțelepciunea acestei rânduieli: „Aceasta este mai potrivit ca ele să fie recunoscute și să nu fie vătămate.” Aceasta arată că vătămarea poate apărea dacă nu se acoperă. Dacă nu se acoperă, s-ar putea crede despre ele că nu sunt caste, iar cel în a cărui inimă este o boală le-ar putea aborda și vătăma. De asemenea, ar putea fi disprețuite și socotite roabe, iar cel care voiește răul le-ar putea trata fără respect. Acoperirea taie, așadar, nădejdile celor care râvnesc la ele.

„Allah este Atoateiertător, Îndurător”: El v-a iertat ceea ce a trecut și a avut milă de voi lămurindu-vă rânduielile și arătându-vă ce este îngăduit și ce este oprit. Astfel este închisă calea spre rău în ceea ce le privește pe femei.

Cât despre oamenii răului, El i-a amenințat: „Dacă ipocriții, cei în ale căror inimi este o boală”, adică boala îndoielii sau a poftei, „și cei care răspândesc zvonuri în Medina”, adică aceia care înspăimântă și răspândesc spaima, vorbind despre vrăjmași, despre numărul și puterea lor și despre slăbiciunea musulmanilor, „nu încetează”. Nu a precizat lucrul de la care trebuie să înceteze, pentru ca aceasta să cuprindă tot ceea ce le șoptesc sufletele și la care îi cheamă dintre rele: defăimarea Islamului și a adepților săi, răspândirea spaimei printre musulmani, slăbirea puterii lor, vătămarea femeilor credincioase prin rău și nelegiuire și celelalte păcate săvârșite de oameni asemenea acestora.

„Te vom ridica împotriva lor”, adică îți vom porunci să-i pedepsești și să lupți împotriva lor și îți vom da putere asupra lor. Atunci când vom face aceasta, ei nu vor putea să-ți țină piept, nu vor avea putere și nici apărare. De aceea a spus: „apoi nu vor mai rămâne vecinii tăi în ea decât puțin”, adică nu vor mai rămâne lângă tine în Medina decât puțin, fiindcă îi vei ucide ori îi vei alunga. Aceasta este o dovadă pentru alungarea oamenilor răului a căror ședere printre musulmani aduce vătămare, căci astfel răul este curmat mai bine și este ținut mai departe de ei.

Ei vor fi „blestemați, oriunde vor fi găsiți, vor fi prinși și uciși fără cruțare¹⁷”, adică alungați oriunde s-ar afla. Nu vor avea siguranță și nici sălaș statornic, temându-se că vor fi uciși, întemnițați sau pedepsiți.

„Aceasta este Legea lui Allah pentru cei care au trecut mai înainte”: cel care stăruie în neascultare, îndrăznește să aducă vătămare și nu încetează este pedepsit aspru. „Nu vei găsi nicio schimbare în Legea lui Allah”, adică nicio înlocuire. Dimpotrivă, Legea și rânduiala lui Allah Preaînaltul se împlinesc odată cu apariția cauzelor care le cer.

Versetele 63 la 68

Oamenii îți cer știri despre Ceas, grăbindu-i venirea. Unii dintre ei o fac pentru că tăgăduiesc că el va avea loc și pentru a-l pune în încurcătură pe cel care îi vestește despre el. „Spune”-le: „Cunoașterea lui este numai la Allah.” Nimeni în afară de Allah nu îl cunoaște. Nici eu, nici altcineva nu avem știință despre el. Cu toate acestea, să nu-l socotiți ca venind prea târziu¹⁸. „De unde ai putea tu să știi? Poate că Ceasul este aproape.”

Simpla cunoaștere a faptului că Ceasul va veni curând ori mai târziu nu aduce, în sine, vreun folos. Ceea ce contează este pierderea ori câștigul, nefericirea ori fericirea: merită robul pedeapsă sau merită răsplată? Despre acestea vă voi vesti și vi-i voi descrie pe cei care le merită. El l-a descris pe cel care merită pedeapsa și a descris pedeapsa, fiindcă însușirile amintite se potrivesc acestor oameni care tăgăduiesc Ceasul.

„Allah i-a blestemat pe necredincioși”, adică pe cei pentru care necredința a devenit felul de a fi și a căror cale este necredința în Allah, în Trimișii Săi și în cele cu care au venit ei de la Allah. El i-a îndepărtat de Mila Sa în această lume și în Viața de Apoi, iar aceasta este de ajuns ca pedeapsă. „Și le-a pregătit un Foc aprins”, adică un foc aprins care arde în trupurile lor, iar chinul ajunge până în lăuntrul lor. Ei vor rămâne veșnic în acea pedeapsă aspră, nu vor ieși din ea și nu li se va ușura nici măcar pentru o clipă.

„Nu vor găsi nici ocrotitor” care să le dea ceea ce cer, „nici ajutător” care să îndepărteze de la ei pedeapsa. Dimpotrivă, Cel Preaînalt, Ajutătorul, i-a părăsit, iar pedeapsa Focului aprins i-a înconjurat și i-a lovit cu putere. De aceea a spus: „În Ziua când fețele lor vor fi întoarse în Foc”. Ei îi vor gusta arsura, chinul lui li se va înăspri și vor regreta ceea ce au făcut mai înainte. „Vor spune: O, de L-am fi ascultat pe Allah și l-am fi ascultat pe Trimis!”, căci am fi scăpat de această pedeapsă și, asemenea celor ascultători, am fi meritat o răsplată îmbelșugată. Dar este o dorință al cărei timp a trecut. Nu le va aduce decât pierdere, căință, întristare, îngrijorare și durere.

„Vor spune: Domnul nostru, noi i-am ascultat pe stăpânii și pe mai-marii noștri” și i-am urmat orbește în rătăcirea lor, „iar ei ne-au rătăcit de la Cale”. Este asemenea cuvintelor lui Allah Preaînaltul: „În Ziua când nedreptul își va mușca mâinile și va spune: O, de-aș fi urmat o cale împreună cu Trimisul! Vai mie! De nu l-aș fi luat pe cutare drept prieten apropiat! El m-a rătăcit de la Pomenire după ce ea venise la mine...”

Când vor afla că atât ei, cât și mai-marii lor merită pedeapsa, vor dori să se răzbune pe cei care i-au rătăcit și vor spune: „Domnul nostru, dă-le o pedeapsă îndoită și blestemă-i cu un blestem mare!” Allah va spune: „Fiecare are o parte îndoită.” Ați fost părtași la necredință și păcate și veți fi părtași la pedeapsă, chiar dacă pedeapsa unora va fi mai mare decât a altora, potrivit deosebirii dintre fărădelegile lor.

Versetul 69

Allah Preaînaltul îi avertizează pe robii Săi credincioși să nu-l vatăme pe Trimisul lor Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, Profetul nobil, blând și milostiv, întâmpinându-l cu opusul cinstirii și respectului care i se cuvin. Să nu fie asemenea celor care l-au vătămat pe Musa ibn Imran, cel căruia i-a vorbit Cel Milostiv și pe care Allah l-a dezvinovățit de vorbele lor vătămătoare. Adică Allah le-a arătat nevinovăția lui, deși, în privința lui, pacea și binecuvântările fie asupra lui, nu există niciun temei pentru bănuială ori vătămare. El avea mare cinste înaintea lui Allah, era apropiat de El, unul dintre Trimișii aleși și dintre robii Săi sinceri. Dar virtuțile lui nu i-au oprit să-l vatăme și să-l atingă prin ceea ce îi displăcea. Așadar, o, credincioși, feriți-vă să fiți asemenea lor în această privință!

Vătămarea la care se face referire este ceea ce au spus fiii lui Israel despre Musa când i-au văzut sfiala deosebită și grija de a se acoperi față de ei: pretindeau că singurul motiv pentru care nu se descoperea era că ar avea testiculele umflate. Această vorbă s-a răspândit printre ei, iar Allah a voit să-l dezvinovățească de ea. Într-o zi, el s-a îmbăiat și și-a pus haina pe o piatră, iar piatra a fugit cu haina lui. Musa, pacea fie asupra lui, a alergat după ea. Urmărind piatra, a trecut pe lângă adunările fiilor lui Israel, iar ei l-au văzut având cea mai frumoasă alcătuire dată de Allah. Astfel a fost înlăturată învinuirea pe care i-o aduseseră.¹⁹

Versetele 70 la 71

Allah Preaînaltul le poruncește credincioșilor să se teamă de El în toate stările lor, în ascuns și în văzul oamenilor. Dintre formele temerii de El, amintește în mod deosebit vorbirea dreaptă și îndeamnă la ea. Aceasta este vorbirea care se potrivește adevărului sau se apropie de el atunci când certitudinea nu poate fi atinsă. Ea cuprinde recitarea, pomenirea lui Allah, poruncirea binelui și oprirea răului, învățarea științei și predarea ei, grija de a ajunge la ceea ce este corect în chestiunile de știință, urmarea oricărei căi care duce la aceasta și folosirea oricărui mijloc care ajută.

Din vorbirea dreaptă fac parte blândețea și delicatețea în adresarea către oameni, vorbele care cuprind un sfat sincer și îndrumarea către ceea ce este mai potrivit.

Apoi El a amintit urmarea fricii de El și a vorbirii drepte, spunând: „El vă va îndrepta faptele.” Acestea vor fi o cauză a îndreptării faptelor și o cale spre primirea lor, fiindcă prin teama de Allah faptele sunt primite, așa cum a spus Allah Preaînaltul: „Allah primește numai de la cei temători.” Omul este astfel călăuzit spre fapta dreaptă. Allah îndreaptă faptele și păzindu-le de ceea ce le strică, păstrându-le răsplata și înmulțind-o. Tot astfel, lipsa fricii de Allah și a vorbirii drepte duce la stricarea faptelor, la neprimirea lor și la pierderea roadelor lor.

„Și vă va ierta păcatele”, care sunt cauza pieirii voastre. Prin teama de Allah se îndreaptă treburile și se îndepărtează orice lucru de care omul se teme. De aceea a spus: „Cel care ascultă de Allah și de Trimisul Său a dobândit o izbândă mare.”

Versetele 72 la 73

Allah Preaînaltul arată însemnătatea răspunderii încredințate, amanah, pe care le-a dat-o celor responsabili de faptele lor: împlinirea poruncilor și ferirea de cele oprite, atât în ascuns, cât și în văzul oamenilor. El a înfățișat-o făpturilor mărețe - cerurilor, pământului și munților -, oferindu-le alegerea, fără să le-o impună: dacă o îndeplinești așa cum se cuvine, vei avea răsplată; dacă nu o îndeplinești și nu o duci la capăt, vei avea pedeapsă.

„Dar ele au refuzat să o poarte și s-au temut de ea”, adică s-au temut că nu vor îndeplini ceea ce urmau să poarte. Nu au făcut aceasta din neascultare față de Domnul lor și nici din lipsa dorinței pentru Răsplata Sa. Allah i-a înfățișat-o omului în condițiile amintite, iar el a primit-o și a purtat-o, cu nedreptatea și neștiința sa. El a purtat această povară grea.

Potrivit felului în care îndeplinesc această răspundere încredințată ori o neglijează, oamenii se împart în trei categorii: ipocriți, care pretind că o îndeplinesc și o respectă în aparență, dar nu și în lăuntrul lor; politeiști, care o nesocotesc atât în faptele văzute, cât și în lăuntrul lor; și credincioși, care o îndeplinesc atât prin faptele văzute, cât și în lăuntrul lor. Allah Preaînaltul a amintit faptele acestor trei categorii și ceea ce le revine din răsplată și pedeapsă, spunând: „Astfel Allah îi va pedepsi pe ipocriți și pe ipocrite, pe politeiști și pe politeiste și va primi căința credincioșilor și a credincioaselor. Allah este Atoateiertător, Îndurător.”

Lui Allah Preaînaltul I se cuvine laudă pentru că a încheiat versetul cu aceste două Nume nobile, care arată desăvârșirea Iertării lui Allah, întinderea Milei Sale și generozitatea Sa cuprinzătoare, deși mulți dintre cei asupra cărora se rostește această judecată nu merită iertare și milă din pricina ipocriziei și politeismului lor.

Tafsirul Surei al-Ahzab s-a încheiat, cu laudă adusă lui Allah și cu Ajutorul Său.